Modul teandric în gândirea lui Nichifor Crainic

Teofan Popescu

Profesorul Nichifor Crainic le amintea studenţilor teologi că ideea lucrării teandrice a fost prima dată evidenţiată în istoria Bisericii de sfântul Dionisie Areopagitul¹. Acest sfânt nota într-o scrisoare către monahul Gaius: „Mântuitorul, nelucrând cele dumnezeieşti ca Dumnezeu, nici cele omeneşti ca om, ci Dumnezeu înomenit convieţuia cu noi, împlinind oarecare lucrare nouă, teandrică"². Comentând pe cunoscutul părinte al misticii creştine, sfântul Ioan Damaschin, în secolul al VIII-lea, detaliază mai limpede specificul lucrării teandrice a Domnului Iisus Hristos: „fericitul Dionisie a numit cele două activităţi astfel voind să arate modul nou şi inexprimabil de manifestare al activităţilor fireşti ale lui Hristos, mod înrudit cu modul inexprimabil al întrepătrunderii reciproce al firilor lui Hristos, traiul lui ca om, străin şi minunat şi necunoscut firii existenţelor, ca şi felul comunicării însuşirilor care rezultă din unirea inexprimabilă a firilor. Nu spunem că activităţile sunt despărţite şi nici că firile activează despărţit, ci fiecare lucrează în chip unit ceea ce are propriu cu participarea celeilalte. Nici pe cele omeneşti nu le-a lucrat în chip omenesc, căci n-a fost simplu om, şi nici pe cele dumnezeieşti ca simplu Dumnezeu, pentru că n-a fost simplu om, ci El a fost în acelaşi timp şi Dumnezeu şi om"³.

Părintele Dumitru Stăniloae susţinea că idea teandrică a fost pusă în circulaţie în spaţiul românesc, atât în lumea teologică, cât şi în cea intelectuală de Nichifor Crainic⁴. Prin teandrie sau, într-un anumit sens, sinergie⁵ se înţelege împreună-lucrarea, uniunea intimă dintre harul dumnezeiesc şi voinţa liberă a credinciosului renăscut haric, conlucrare ce se încununează prin îndumnezeirea omului. Teandria s-a subînţeles dintotdeauna în teologia ortodoxă, chiar dacă acest concept nu s-a cristalizat în termeni clasici dogmatici şi nici nu a primit o formulă sinodal ecumenică⁶.

Modul teandric reprezintă în spiritualitatea ortodoxă calea pe care persoana umană, în deplină libertate, înaintează de la chip spre asemănarea cu Dumnezeu. În acest sens este elocventă mărturia sfântului apostol Pavel către corinteni: „prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt şi harul Lui care este în mine nu a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine" (I Corinteni 15, 10). Modelul desăvârşitei teandrii îl avem în Iisus Hristos⁷ în care natura dumnezeiască şi cea omenească sunt unite într-o singură persoană, în chip neamestecat, nedespărţit, neîmpărţit şi neschimbat.

Nichifor Crainic abordează problema vieţuirii teandrice a omului îndeosebi în trei registre de analiză: teandria ca lucrare a omului angajat eclesial spre dobândirea Duhului Sfânt⁸, teandria ca o posibilitate de înţelegere a raportului dintre sfinţenie şi genialitate, precum şi teandria ca manifestare a specificului neamului românesc în istorie, specific esenţializat prin ideea de lege românească.

Persoana umană se bucură de anumite virtualităţi fiinţiale care o fac demnă de a fi împreună-lucrătoare cu Dumnezeu. Prin faptul că este făcut după chipul lui Dumnezeu, omul se arată a fi un părtaş demn la dumnezeire⁹, el se poate integra în comuniunea teandrică, poate răspunde chemării spre veşnicie pe care i-o adresează Dumnezeu. Nichifor Crainic evidenţiază faptul că, atunci când omul îşi asumă Revelaţia, el dobândeşte „demnitatea de fiu adoptiv al lui Dumnezeu şi, mai mult decât atât, dobândeşte demnitatea teandrică, de colaborator al lui Dumnezeu la opera de desăvârşire a făpturii"¹⁰. Prin descoperirea dumnezeiască, persoana umană înţelege că, pe drumul spre mântuire, Cuvântul întrupat este şi ţinta, dar este şi calea pe care o urmează credinciosul ce se străduieşte să ducă o viaţă în Hristos.

Sfântul apostol Pavel îi îndeamnă pe corinteni să fie împreună vieţuitori cu Hristos printr-o vieţuire harică: „fiind dar, împreună lucrători cu Hristos, vă îndemnăm să nu primiţi în zadar harul lui Dumnezeu" (II Corinteni 6, 1). Puterea care începe, susţine şi desăvârşeşte teandria este harul. Mântuirea nu este altceva decât rodul acestei colaborări dintre har şi om, natura umană având un caracter relaţional¹¹ ca o consecinţă a creării ei după chipul celei divine. Modul teandric se referă, aşadar, la mântuire, la restabilirea armoniei dintre Dumnezeu şi omul unificat lăuntric şi la „condiţia dăruită a lumii"¹².

Profesorul Crainic prezintă diverse argumente pentru a evidenţia faptul că teandria este ideea de bază prin intermediul căreia se poate înţelege raportul dintre teologie şi cultură într-o perspectivă ortodoxă şi, tocmai de aceea, primul capitol din Nostalgia Paradisului este dedicat acestei teme. El foloseşte acest concept cheie în special pentru a arăta că toate actele superioare ale omului renăscut întru credinţă sunt făcute prin conlucrarea acestuia cu puterile dumnezeieşti nezidite, în aşa fel încât el poate ajunge - la fel cum spune şi sfântul apostol Pavel (Galateni 2, 20) - să fie în acelaşi duh cu Iisus Hristos Domnul: „a gândi lumea precum Dumnezeu o gândeşte, a iubi lumea precum El o iubeşte şi a lucra în ea precum El lucrează, iată în ce stă modul teandric al credinţei şi al înţelepciunii creştine, modul lui Iisus Hristos"¹³. Numai acordul dintre libertate şi har duce la expresii culturale conforme cu valorile creştine¹⁴. Într-o asemenea ambianţă, cultura creştină devine expresia vieţuirii teandrice asumate de creator, căci la temelia operei sale „stă permanent o rugăciune de chemare a harului dumnezeiesc"¹⁵.

Ideea teandrică însoţeşte, mai mult sau mai puţin evident, toate scrierile lui Crainic referitoare la posibilităţile creaţiilor artistice de a se înălţa spre sensurile ultime ale existenţei. Cunoaşterea şi asumarea căii teandrice aduce o îmbogăţire, o luminare, o reaşezare a valorilor şi a căutărilor umane. Într-o perspectivă teandrică, Crainic propune o împreună lucrare între teolog şi omul de cultură. La nivelul schimburilor de idei dintr-o epocă, o teologie dezîntrupată, fără o comunicare cu valorile culturale ale societăţii, nu convinge şi nu este, în cele din urmă, o teologie vie, mărturisitoare. La rândul său, creaţia artistică care nu este transfigurată într-o oarecare măsură de lumina Revelaţiei, devine o simplă mărturie a limitelor lumii de aici şi, în cele din urmă, ea nu reprezintă adevărata cultură care-l conduce pe om în veşnicie. Chiar dacă în scrierile crăiniciste asemenea distincţii sunt mai mult implicite decât explicite, totuşi, în cele mai multe cazuri, atunci când vorbeşte despre teologie şi artă, Nichifor Crainic are în vedere sensul autentic, înnoitor şi veşnic al acestor cuvinte.

Teandria nu anulează libertatea persoanei. Dumnezeu fiind iubire, îi lasă în permanenţă omului putinţa de a alege, fiindcă numai ceea ce este asumat în libertate de persoana umană, poate dobândi valoare veşnică. Condiţia oricărei creaţii autentice, spune Crainic, este libertatea şi dragostea¹⁶. Cu atât mai mult, condiţia recreării harice a omului prin vieţuirea teandrică presupune libertatea alegerii, în virtutea dragostei de Dumnezeu a persoanei umane. Dumnezeu vrea să înnoiască lumea cu colaborarea omului. El vine să se facă părtaş la activitatea omului, pentru că vrea ca omul să fie părtaş la lucrarea Sa¹⁷.

Iisus Hristos adresează omului chemarea şi aşteaptă răspunsul dragostei din partea acestuia: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine" (Apocalipsă 3, 20). În actul sinergic al însuşirii personale a mântuirii aduse de Fiul lui Dumnezeu întrupat, se găseşte întotdeauna o coexistenţă, o simultaneitate a harului şi a libertăţii omeneşti. Prin conlucrarea noastră liberă cu Logosul înomenit se evidenţiază importanţa ce ne-o acordă Dumnezeu ca persoane libere, aşa după cum mărturiseşte şi sfântul apostol Pavel: „Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire" (Galateni 5, 13).

Omul nu este complet decât în unire cu transcendentul. El a fost creat pentru veşnicie, iar păcatul reprezintă atât distrugerea libertăţii harice în care se împlineşte omul, cât şi o neconformitate cu ideea veşnică după care l-a creat Dumnezeu¹⁸. Păcatul este refuzul de a trăi cu Dumnezeu şi el reprezintă, spune Crainic, „un accident apărut în limitele creaturii din propria libertate de voinţă"¹⁹. Distrugând comuniunea teandrică, păcatul produce o desfigurare a frumuseţii şi a armoniei cosmice. Dimpotrivă, dobândind o existenţă harică, persoana umană se integrează în frumuseţea şi sensul totalităţii zidirii lui Dumnezeu: „spre deosebire de toate religiile şi filosofiile pământului, Iisus Hristos a adus omului acest dar îndoit: de a-l ridica dintr-odată asupra universului pentru a-i pătrunde înţelesul din perspectiva gândirii divine şi de a-i pune la îndemână modul teandric, prin care să se reintegreze în sensul descoperit"²⁰. Modul teandric reprezintă conlucrarea intimă, simbioza dintre Dumnezeu şi om, prin care nu se anulează identitatea persoanei, ci se îmbogăţeşte.

Scriitorul gândirist Septimiu Bucur scria, într o recenzie la volumul Nostalgia Paradisului, că doctrina spiritualistă a lui Nichifor Crainic, „consolidată pe temeliile modului teandric, este una dintre cele mai frumoase mărturii de maturitate creatoare, pe care le poate revendica, de la începuturile ei, cultura noastră"²¹. Nu doar întreaga lucrare mântuitoare, de la Întrupare şi până la îndumnezeirea omului se bazează şi este condiţionată de lucrarea teandrică, dar şi împlinirea culturii prin cult de către omul care se îndumnezeieşte nu se poate înţelege decât în dimensiunea teandrică.

Plecând de la universalitatea chipului lui Dumnezeu în om, profesorul Crainic spune că gradul culminant al chipului lui Dumnezeu în om este geniul, care poate fi sau nu creştin²². Geniile sunt „profeţi naturali ai lui Dumnezeu"²³, deoarece ei reprezintă treapta culminantă a oamenilor care colaborează cu Dumnezeu pentru citirea semnelor Revelaţiei naturale şi împlinirea unora din îndemnurile acesteia. Geniul ajunge cu atât mai multă uşurinţă la descifrarea unora din înţelesurile Revelaţiei naturale, cu cât rămâne mai mult fidel sensului veşnic al chipului lui Dumnezeu din el. Conceptul de chip al lui Dumnezeu are o accepţie general omenească, pe când cel de asemănare una specific creştină. Sfântul este treapta supremă a asemănării cu Dumnezeu, la care poate năzui orice creştin care se angajează existenţial în viaţa eclesială, într-o comuniune tot mai personală cu Iisus Hristos.

Geniul îşi împlineşte chemarea prin plăsmuirea culturală, iar sfântul prin trăirea duhovnicească; ambele lucrări pot contribui la restabilirea, prin Logosul întrupat, a armoniei primordiale dintre Dumnezeu şi om: „Dacă există o Revelaţie naturală admisă de doctrina ortodoxă, nimic nu ne opreşte să o vedem realizându-se în lume în colaborare cu geniul, precum Revelaţia supranaturală, dată prin Iisus Hristos, se realizează mai departe în colaborare cu sfântul. Din punctul de vedere care ne preocupă, uneia îi atribuim creaţia culturală, iar celeilalte lucrarea morală, fără să înţelegem o separaţie categorică între amândouă. Astfel, ideea teandrică, în accepţiunea ei generală, ne pune în faţă geniul ca vestitor sau ca profet natural al unei ordini de perfecţiune superioare lumii noastre, simbolizată în plăsmuirile lui; precum în accepţiunea ei specific creştină, aceeaşi idee teandrică ne pune în faţă pe sfânt, în a cărui perfecţiune morală contemplăm un semn al perfecţiunii veşnice"²⁴. Prin urmare, geniul şi sfântul se deosebesc funciar prin faptul că primul în inspiraţie primeşte o Revelaţie naturală, iar cel de-al doilea se angajează existenţial în viaţa harică ce este motivată, îndrumată şi susţinută prin Revelaţia supranaturală. În lumina acestei concepţii, cultura „cuprinde în sine un sens profetic, convergent cu doctrina creştină, despre finalitatea vieţii în ordinea eternă"²⁵.

Părintele Stăniloae observă că Nichifor Crainic manifestă o mare credinţă în Revelaţia naturală aflată în legătură cu cea supranaturală, plasându-se la o distanţă foarte mare de viziunea protestantă care este extrem de sceptică faţă de posibilităţile naturii create. Părintele profesor spune, de asemenea, că împreună-lucrarea omului cu Revelaţia supranaturală este superioară colaborării acestuia cu cea naturală, îndeosebi datorită faptului că numai cea dintâi are eficienţă mântuitoare²⁶. Cultul îşi găseşte împlinirea în sfânt, ca persoană îndumnezeită, prin lucrarea teandrică. Cultura se regăseşte pe sine împlinită în persoana geniului care, prin sensurile înalte ale plăsmuirilor sale, tinde spre Frumuseţea veşnică. Împreună lucrarea acestor două sublime realităţi - sfântul şi geniul - se poate realiza tot mai deplin în sânul Bisericii.

Această analiză teologică, unică până în momentul de faţă în gândirea românească, deschide perspective nebănuite asupra înţelegerii rolului pe care îl poate juca în societate geniul artistic, creatorul de artă, şi ea l-a determinat pe profesorul de teologie Emilian Vasilescu să afirme că noţiunea de teandrie, ce stă la temelia cugetării lui Nichifor Crainic, „reprezintă o magnifică viziune creştină a lumii, în care Dumnezeu colaborează cu geniile creatoare şi cu sfinţii, la transfigurarea şi îndumnezeirea lumii [...] Din viziunea teandrică a lumii decurge o concepţie totalitară despre viaţă, în care toate formele de cultură se orânduiesc, se ierarhizează şi se unifică pe plan înalt religios, dar îşi păstrează specificul lor etnic"²⁷. Idealul lui Crainic şi, implicit, al curentului gândirist, rămâne acea lume în care Hristos să poată lua chip vădit nu numai în sfinţi, ci şi în geniile etnice, spre slava Tatălui ceresc şi spre mântuirea neamului.

Nichifor Crainic extinde ideea de teandrie de la persoana creştină care conlucrează cu Dumnezeu la colectivitatea unui popor. Pentru neamul românesc este revelatoare în acest sens vechea expresie de Lege românească. Ea este emblematică pentru modul românesc şi creştin totodată, prin care neamul nostru s-a manifestat în istorie. Ea este reprezentativă şi pentru felul în care poporul român a ştiut să conlucreze cu Dumnezeu, în special de-a lungul veacurilor voievodale. Legea românească adună în sine, în mod simbolic, spiritualul cu etnicitatea, într-o împreună-lucrare de tip teandric: „Cuvântul Lege în graiul românesc înseamnă etnicitate şi creştinism contopite în aceeaşi concepţie şi disciplină de viaţă. Termenul acesta de Lege, aşa cum îl folosim noi, concentrând în el fuziunea existenţială a spiritualului cu naţionalul, are un înţeles dogmatic întrucât se referă la credinţa ortodoxă, un înţeles etnic, întrucât românul se identifică în această credinţă, şi un înţeles moral, întrucât reprezintă disciplina tradiţională a vieţii noastre. Nici o stavilă nu ne împiedică să vedem în el corespondentul popular al termenului teologic de teantropie"²⁸. Ca expresie a sufletului neamului, Legea are puterea de a asimila selectiv valorile spirituale cele mai profunde ale vieţuirii istorice româneşti. Aceste valori se justifică, se întregesc, se purifică, se integrează în sensurile veşnice prin cele trei mari daruri făcute de Dumnezeu existenţei româneşti, daruri care se cer lucrate teandric spre lauda lui Dumnezeu şi dobândirea vieţii veşnice: dreapta credinţă ca expresie a Descoperirii dumnezeieşti, dreapta-vieţuire ca manifestare a puterii harului şi a voinţei întărite de har, şi specificul etnic ca mărturie a singurului popor născut ortodox.

Dimensiunea teandrică, privită sub aspectul conlucrării credinciosului cu harul dumnezeiesc sau sub aspectul lămuririi raportului dintre sfinţenie şi genialitate, ori în perspectiva specificului românesc încorporat în Legea românească, se împlineşte în orizontul eclesial transfigurator care îl conduce pe om spre o existenţă spiritualizată.

1 Nichifor Crainic, Sfinţenia - împlinirea umanului, (reproducere după Cursul de Teologie Mistică şi ascetică, din anul univ. 1935-1936), ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 51.

2 Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola a IV- a în Opere complete, trad. pr. prof. Dumitru Stăniloae, ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 258.

3 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. pr. D. Fecioru, ed. Scripta, Bucureşti, 1993, pp. 136-137.

4 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Opera teologică a lui Nichifor Crainic", în Gândirea, XIX (1940), nr. 4, p. 266.

5 Termenul de teandrie nu coincide în totalitate cu cel de sinergie. Prin sinergie se mai poate înţelege teologic şi conlucrarea dintre credincioşi de a fi uniţi şi împreună lucrători în Biserica, Trupul lui Hristos (Romani, 12, 4-9; I Corinteni, 12, 27 31; 13, 1-5). Modelul sinergiei divino-umane şi umano-umane este cel dumnezeiesc. E chipul în care Persoanele Sfintei Treimi trăiesc într-o împreună-lucrare a iubirii şi a dăruirii nesfârşite şi veşnice unele către celelalte, respectiv, odată cu creaţia, către om (pr. Răzvan Ionescu, Adrian Lemeni, Dicţionar de teologie ortodoxă şi ştiinţă, ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009, pp. 269 270).

6 Magistrand Ioan Bria, „Sinergia în teologia ortodoxă", în Ortodoxia, VIII (1956), nr. 1, p. 29.

7 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Opera teologică a lui Nichifor Crainic", p. 266.

8 Acest punct va fi prezentat şi în subcapitolul intitulat „Elemente de teologie mistică" din cap. VII al lucrării.

9 Magistrand Ioan Bria, Sinergia în teologia ortodoxă, p. 30.

10 Nichifor Crainic, „Dionisie Areopagitul", în Gândirea, XXIII (1944), nr. 4-5, p. 188.

11 Pr. prof. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, p. 76.

12 Ilie Bădescu, „Concepţia noologică şi modul teandric. De la contele Stourdza la Nichifor Crainic", în Argeş, II (2002), nr. 7, p. 21.

13 Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, ed. Moldova, Iaşi, 1994 (reproducere după ediţia originală din 1940), p. 8.

14 Constantin Stoenescu, „Modul teandric şi relaţia dintre religie şi cultură la Nichifor Crainic", în Dialogul dintre Teologie şi Filozofie, vol. îngrijit de Sorin Şelaru, ed. „Basilica" a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 178.

15 Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, p. 279.

16 Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, p. 5.

17 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Condiţiile mântuirii", în Studii Teologice, III (1951), nr. 5-6, pp. 255-256.

18 Nichifor Crainic, Dionisie Areopagitul, p. 190.

19 Idem, Nostalgia Paradisului, p. 5.

20 Ibidem, pp. 7-8.

21 Septimiu Bucur, „Nostalgia Paradisului", în Gândirea, XIX (1940), nr. 4, p. 321.

22 Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, p. 12.

23 Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, p. 12.

24 Ibidem.

25 Ibidem, p. 13.

26 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Opera teologică a lui Nichifor Crainic", p. 267.

27  Emilian Vasilescu, „Nichifor Crainic apologet creştin", în Gândirea, XIX (1940), nr. 4, p. 288.

28 Nichifor Crainic, Transfigurarea românismului, p. 179.

TEOFAN POPESCU