Nichifor Crainic şi Teologia mistică¹

Jürgen Henkel

1. Biografie²

Teologul, eseistul, filozoful, jurnalistul, publicistul şi poli­ticianul Nichifor Crainic s-a născut pe 22 decembrie 1889 ca Ion Dobre în comuna Bulbucata, judeţul Vlaşca. A studiat la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1912-1916). Anii pri­mului război mondial i-a petrecut la un spital din Iaşi (1916-1918). Studii de specializare la Facultatea de Filozofie şi Te­ologie Catolică din Viena (1920-1922). A activat ani înde­lungaţi ca redactor la renumite ziare şi reviste politice şi filo­zofice româneşti, conducând între altele ziarul Calendarul (1932-1938) şi mai ales revista Gândirea (1926-1944), „fi­ind principalul animator şi teoretician al curentului «gândirist» tradiţionalist"³. În paralel cu activităţile sale publicistice, Crainic a deţinut catedra de literatură religioasă modernă la Facultatea de Teologie din Chişinău (1927-1933). Din 1 de­cembrie 1932 a fost chemat la catedra de istoria literaturii bisericeşti şi religioase moderne de la Facultatea de Teologie din Bucureşti. În 1941 această catedră a fost transformată în catedra de ascetică şi mistică, pe care Crainic a deţinut-o până în 1944. În acelaşi timp a fost şi suplinitor la catedra de apo­logetică şi dogmatică. Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Crainic a ajuns să fie prins între fronturi şi preluarea treptată a puterii de către comunişti; Crainic însuşi fusese implicat în politică. În 1926 a fost secretar general în Ministerul Cul­telor, în 1927 a fost deputat independent de Vlaşca. Din 1940 şi până în 1941 a fost pentru scurt timp Ministru al Propa­gandei Naţionale. După preluarea puterii de către comunişti s-a refugiat în mănăstirea ardeleană Sâmbăta de Sus. O vreme a fost ascuns de preoţii din Munţii Apuseni şi de pe Valea Târnavei. În 1945 a fost condamnat în absenţă de comunişti la închisoare pe viaţă. În mai 1947 s-a predat şi a executat 15 ani de temniţă grea în sinistra închisoare pentru deţinuţi politici de la Aiud. A fost eliberat pe 26 aprilie 1962. După aceea a mai activat o vreme până în 1968 la revista Glasul Patriei. A murit în noaptea de 20-21 august 1972 la Mogoşoaia, lân­gă Bucureşti.

2. Opera teologică a lui Nichifor Crainic

„Opera sa poetică şi literară - sintetizează M. Păcurariu - se bazează pe o viziune teologică asupra istoriei şi artei ro­mâneşti, poezia lui fiind inspirată din viaţa câmpenească şi dominată de nota religioasă"⁴. Datorită vicisitudinilor războ­iului, arestării politice şi regimului comunist, Crainic nu şi-a mai putut fixa în scris într-o formă „ştiinţifică" prelegerile sale teologice, care există doar sub formă litografiată şi de notiţe de curs („Curs de mistică", 1938, publicat; „Curs de mistică germană", f. a.; „Curs de apologetică şi dogmatică", f. a.). Opera poetică se află în volume publicate toate înainte de 1944. În 1990 au fost publicate: volumul Şoim peste pră­pastie. Versuri inedite create în temniţele Aiudului şi o cule­gere de Poezii alese 1914-1944, iar în 1991 a apărut volumul de memorii Zile albe - zile negre. Operele sale eseistice, filozofice şi politice au cunoscut şi ele reeditări: Nostalgia Paradisului (1940; reed. Iaşi, 1994) şi Ortodoxie şi etnocraţie (1938; reed. 1998). Crainic a activat şi ca traducător - Sahdana de R. Tagore, 1932, şi Povestiri despre bunul Dum­nezeu de R. M. Rilke - şi îngrijitor de colecţii („Cartea Vremii" 1923-1938, 28 de volume şi „Gândirea", 1930-1931, 9 volume).

Pentru opera sa, Nichifor Crainic a primit multe distincţii. În 1930 a primit premiul naţional de poezie. În 1940 i-a suc­cedat lui Octavian Goga în fotoliul de la Academia Română, de unde a fost scos de comunişti. În 1940 a primit titlul de „doctor honoris causa" al Universităţii din Viena. A luat par­te la diverse congrese ale scriitorilor şi universităţilor (Bruxelles 1927, Viena 1929, Arles şi Avignon 1930, Sofia 1941, Zagreb 1943, Viena 1943, Weimar 1943, Berlin 1943 şi 1944).

3. Conceptul de mistică al lui Nichifor Crainic în Cursul de teologie mistică, 1935-1936⁵

„Cursul de teologie mistică" din 1935-1936, editat în 1993 după notiţele prelegerilor de Teodosie Paraschiv, reprezintă primul curs de ascetică şi mistică din teologia românească a secolului XX. Potrivit părintelui Dumitru Stăniloae, acest curs este „prima adunare şi sistematizare a imensului material de doctrine şi de fapte ascetice şi mistice din cuprinsul spiri­tualităţii ortodoxe"⁶.

Crainic pleacă de la următoarea definiţie: „Mistica are în vedere viaţa de pe culme a desăvârşirii în Duh sau a sfinţe­niei. [...] Culmea de realizare a unei personalităţi creştine se numeşte perfecţiune sau sfinţenie. Culmea sfinţeniei sau a desăvârşirii o reprezintă unirea teandrică, faptul central al misticii" (p. 9). Ca disciplină teologică, teologia mistică e „ştiinţa îndumnezeirii omului" (p. 14). Crainic situează teolo­gia mistică în domeniul teologiei sistematice: „Teologia siste­matică e dogmatică, e morală şi e mistică" (p. 8). Fundamentul dogmatic devine pentru Crainic criteriul distinctiv între mis­tica creştină (ortodoxă) şi mistica celorlalte religii. Mistica actualizează creştinescul unind dogmatica şi morala: „Mistica e astfel o împlinire vie şi o încununare a dogmaticii şi a mo­ralei. Mistica e viaţa religioasă realizată la maximum" (p. 9).

Mistica e cu putinţă printr-un „dor după Dumnezeu" care rămâne în om şi după căderea sa în păcat şi izgonirea din rai (p. 16). Crainic afirmă, deci, un apriori religios. Pe baza aces­tui apriori însă misticii îi revine şi o funcţie gnoseologică: „Actul cunoaşterii religioase în înţeles mistic nu e posibil fără temeiul acestei asemănări cu Dumnezeu de care ne vorbeşte întreaga teologie ortodoxă" (p. 16). Ca o cale spre îndumnezeire, mistica e şi un act de cunoaştere. Acest lucru devine cu putinţă prin Întruparea Logosului: „În Întruparea Logosului e dată îndumnezeirea omului (theosis). Îndumnezeirea e cunoaştere prin contemplaţia mistică" (p. 43).

La această realitate harică devin părtaşi cei renăscuţi prin Botez. Crainic descrie viaţa celor botezaţi astfel: „Termenul acesta de «părtaşi la firea dumnezeiască» prin Iisus Hristos, de participare la dumnezeire, îl veţi găsi generalizat în toată literatura mistică adevărată. Viaţa mistică e o viaţă dumnezeiască participată. Omul desăvârşit trăieşte dumnezeieşte, dar nu prin sine, ci prin participare. E o distincţie ce trebuie ne­apărat subliniată şi reţinută fiindcă ea ne fereşte să înţelegem panteistic unirea cu Dumnezeu, unire care în doctrina ortodoxă îşi păstrează permanent caracterul teandric. Destinul omului în creştinism este acela de a ajunge un Hristos prin asemă­nare, adică un fiu adoptiv al lui Dumnezeu, sau de a ajunge dumnezeu nu prin identitate, ci prin participarea la natura dumnezeiască" (pp. 18-19).

Acest fundament decisiv al învăţăturii ortodoxe despre îndumnezeire stă la Crainic în centru. În îndumnezeire oamenii nu devin consubstanţiali cu Dumnezeu şi dumnezeu ei înşişi, ci devin în baza lucrării harului divin teofori, hristofori şi pnevmatofori, deoarece Crainic îşi ancorează trinitar concep­ţia sa despre îndumnezeire (p. 19). Nu are loc o transformare substanţială în fiinţa divină, ci îndumnezeirea înseamnă participare la lumina dumnezeiască (p. 21). Potrivit principiului ortodox al tradiţiei, Crainic îşi fundamentează poziţia îndeo­sebi cu citate patristice.

Participarea omului la mântuire e voinţa umană. După că­dere, omul e în stare de păcat. Chipul lui Dumnezeu din su­fletul său e întunecat de păcat şi pentru mântuire are nevoie de curăţire. Aici intră în joc asceza care e mai mult decât ţi­nerea unor prescripţii alimentare. Ea are un caracter de „metanoia", de căinţă. Ea se realizează de către Duhul Sfânt, dar voinţa omului participă şi ea, chiar dacă iniţiativa pleacă de la Dum­nezeu, nu de la om: „Fără voia lui nimeni nu se mântuieşte, nimeni nu se sfinţeşte, nimeni nu se îndumnezeieşte. Aceasta ar anula demnitatea de fiinţă liberă a omului. Mântuirea e condiţionată între altele şi de voinţa noastră şi, intrinsec, de gradul de intensitate al acestei voinţe" (p. 25). Contribuţia umană la procesul mântuirii e numită de Crainic „asceză": „Lucrarea aceasta eroică a voinţei de purificare şi de iluminare sub acţiunea harică pentru a pregăti fiinţa omenească să primească cununa deiformă a sfinţeniei se numeşte asceză" (p. 26).

Crainic leagă între altele asceza şi mistica, acordându-le pe amândouă hristologic: „Asceza e chipul lui Hristos Cel îngropat, iar mistica e chipul lui Hristos Cel înviat în slavă dumnezeiască. Căci centrul vieţii duhovniceşti ortodoxe e Iisus Hristos, Dumnezeu înomenit pentru ca noi să ne îndumnezeim. Şi precum moartea e un lucru şi învierea alt lucru, Hristos rămânând unul şi acelaşi, tot astfel faptul teandric al misticii e unul, ridicându-se ca un pisc de munte cu poalele înmuiate în umbra suferinţei şi vârful inundat de lumina slavei dumnezeieşti. Asceza şi mistica dau împreună, ca rezultat, viaţa spirituală sau viaţa duhovnicească. Teologia ascetică şi mistică se mai numeşte cu un singur calificativ Teologia spi­rituală. Când vorbim despre lucrările şi rezultatele ascetico-mistice, vorbim de fapt despre spiritualitate" (p. 28). Drept „izvoare" principale ale misticii ortodoxe, Crainic vede Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. „Caracteristica izbitoare de la început a misticii ortodoxe, în comparaţie cu alte varietăţi de mistică, este că ea e hristocentrică. Ortodoxia nu cunoaşte alte forme de spiritualitate" (p. 34).

Plecând de la aceste prolegomene principiale (prelegerile 1-4), Crainic îşi începe apoi dezvoltările. Începe cu o prezen­tare a sistemului dionisian (prelegerile 5-7), după care de­scrie în detaliu cele trei faze ale urcuşului duhovnicesc (puri­ficarea, iluminarea şi unirea; prelegerile 8-12, 19-24), oferind şi o privire asupra rugăciunii şi metodelor ei, îndeosebi asupra rugăciunii lui Iisus şi a isihasmului (prelegerile 14-19).

4. Rezultat

Conceptul lui Nichifor Crainic poate fi rezumat în felul următor:

„Existenţa creştină mistică" apare drept punctul culminant al vieţii creştine în genere. Chipul lui Dumnezeu întunecat prin păcat e restabilit şi eliberat prin unirea mistică cu Dumnezeu.

Acest fapt e condiţionat antropologic - chiar dacă iniţiativa e de partea lui Dumnezeu - de un apriori religios care-i îngăduie omului să năzuiască spre Dumnezeu, şi o voinţă liberă de partea omului care face cu putinţă şi prilejuieşte curăţirea necesară a omului în vederea cunoaşterii lui Dumnezeu.

Mistica e întemeiată hristologic. Îndumnezeirea omului apare drept răspunsul la întruparea Logosului.

Omul nu devine dumnezeu prin fiinţă, ci primeşte prin har participare la harul dumnezeiesc pe care îl experiază şi percepe ca lumină. Prin Sfintele Taine ale Botezului şi Mirungerii, el devine teofor, hristofor şi pnevmatofor, realităţi care trebuie transpuse în viaţă. Aici începe etica.

Abia viaţa în conformitate cu evenimentul haric al Bote­zului face cu putinţă cunoaşterea lui Dumnezeu şi unirea mis­tică cu Dumnezeu.

Asceza şi mistica drept căi spre îndumnezeire devin prin aceasta descrierea modelului ortodox al îndumnezeirii. Siner­gia omului cu harul constă exclusiv din voinţă, care, răspun­zând la lucrarea harică a lui Dumnezeu, se hotărăşte pentru asceză ca să facă cu putinţă mântuirea.

Asceza şi mistica ajung astfel într-un raport dinamic care trăieşte din harul divin. „Asceza" desemnează contribuţia umană la aceasta.

1 Text preluat, cu acordul autorului, din volumul Jürgen Henkel, Îndumnezeire şi etică a iubirii în opera părintelui Dumitru Stăniloae, traducere diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2003.

2 Toate datele biografice după M. Păcurariu, Dicţionarul teologilor români [DTR], Bucureşti, 1996, aici p. 129 sq. 

3 Ibid., p. 129.

4 Ibid., p. 129.

5 Editat de ierodiac. Teodosie Paraschiv: Nichifor Crainic, Sfinţenia - împlinirea umanului (Curs de teologie mistică, 1935-1936), Ed. Trinitas, Iaşi, 1993. Trimiterile din textul secţiunii de faţă se fac la această ediţie.

6 Ibid., coperta IV.

J?RGEN HENKEL