Nichifor Crainic - nume de cinste pentru o „Antologie românească a pedagogilor laici ortodocşi"

Vasile Gordon

Preliminarii. În programa cursurilor de Catehetică şi Omiletică de la Şcoala Doctorală a Facultăţii de Teologie „Patriarhul Justinian" din Universitatea Bucureşti, figurează o temă de cercetare agreată fără nicio rezervă de toţi doctoranzii ultimelor serii: „Pedagogi laici în sprijinul catehezei ortodoxe". A fost alcătuit, sub coordonarea subsemnatului, un „suport de curs" (de probă), practic - un material relativ restrâns (50 pagini), dar cu trimiteri bibliografice bogate şi reprezentative (120 note de subsol). Iată motivaţia care prefaţează acest material: „Când se vorbeşte despre izvoarele predicii, ale catehezei şi ale învăţământului religios, în general, gândul ni se îndreaptă, cu prioritate, spre Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie (îndeosebi Sfinţii Părinţi), după care pomenim scrieri ale ierarhilor, preoţilor şi profesorilor de teologie etc. Ne gândim mai puţin (sau deloc) la intelectualii laici, din trecut şi de astăzi, nu puţini la număr, între ale căror lucrări se înscriu şi unele de mare importanţă pentru cateheza ortodoxă. Şi nu-i avem în vedere doar pe teologi, cu toate că nu-i excludem din studiul de faţă, ci mai ales pe acei intelectuali care s-au remarcat în alte domenii decât teologia, dar s-au dovedit buni ortodocşi, cu multă râvnă în efortul de luminare creştină a tinerelor generaţii. În acest sens, pentru informarea tuturor celor preocupaţi de problemele educaţionale, de mare folos ar fi o Antologie românească a pedagogilor laici ortodocşi, lucrare posibil de alcătuit, bunăoară, de un colectiv de doctoranzi de la specialitatea Catehetică. Până la împlinirea acestui deziderat, socotim util demersul de faţă, nominalizând, pentru început, pe următorii: Dionisie Făgărăşianu, Simion Mehedinţi, G. G. Antonescu, Onisifor Ghibu, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Teodor M. Popescu, Ştefan Bârsănescu, Constantin Narly, Vasile Băncilă, Petre Ţuţea, Constantin Cucoş. Practic, materialele prezentate aici pot fi socotite „fişe de lucru", ca puncte de plecare pentru cei interesaţi în descrierea vieţii şi operei altor pedagogi români¹, în vederea conturării „Antologiei" de care aminteam.

Pentru fiecare dintre pedagogii nominalizaţi am alcătuit câte un scurt medalion bio-bibliografic, încercând să accentuăm contribuţiile care au sprijinit misiunea catehetică a Bisericii noastre. „Antologia" se află, deocamdată, în lucru şi se fac paşi, în continuare, avându-se în vedere şi alte nume reprezentative (cele menţionate la prima notă de subsol), fiind deschişi, totodată, pentru noi sugestii, pe care le aşteptăm, atât de la doctoranzii noştri, cât şi de la alţi binevoitori, care vor fi de acord că un astfel de proiect este util pentru revigorarea catehezei din zilele noastre.

Nichifor Crainic, pedagog laic ortodox reprezentativ. „Suportul de curs" i-a rezervat spaţiu şi celui pe care una dintre enciclopedii îl numeşte „scriitor, poet, ziarist, om politic, autor, director de reviste, editor, filosof (creator al curentului gândirist), pedagog şi teolog român"². Prezentăm, în continuare, medalionul care îi este dedicat în materialul oferit doctoranzilor noştri, dar excludem aici amănuntele bio-bibliografice, întrucât ele pot fi la îndemâna oricui în dicţionare, enciclopedii etc., inclusiv pe internet (Wikipedia, Metapedia etc.).

În criza de spiritualitate românească de după primul război mondial, alături de alţi corifei remarcabili, în spaţiul cultural românesc apare figura luminoasă a lui Nichifor Crainic. El se înscrie vertiginos pe lista personalităţilor culturale³ care au declanşat dezbaterea asupra rolului Ortodoxiei în viaţa socială; printre marii dascăli care au înţeles ce este chemarea apostolică.

Înnoirea creştină a lumii trebuie să înceapă de la copii. Se ştie despre el că a urmărit cu tenacitate şi consecvenţă încreştinarea vieţii publice româneşti, fiind un neobosit animator cultural şi un veritabil îndrumător religios. Semnificativ pentru tema noastră este titlul Copilărie şi sfinţenie⁴, unde el vorbeşte de copil ca despre cel care reprezintă „piatra unghiulară în zidirea altei lumi pe ruinele celei vechi".

De asemenea, important pentru învăţământul catehetic românesc este principiul înnoirii lumii prin copil, principiul oricărei pedagogii realiste. Mai presus de toate, al creşterii creştine. El vede scopul educaţiei creştine trecând dincolo de marginile vieţii pământeşti şi are în vedere chemarea omului în veşnicie, postulând, aşadar, o pedagogie în perspectiva eternităţii. De aceea, militează pentru o educaţie creştină ortodoxă, care se desăvârşeşte prin Biserică, îndemnând la o reală creştinare a statului. Pleacă de la premisa că insul se dezvoltă în cadrul familiei, în cadrul profesiunii, în cadrul statului şi în cadrul Bisericii, şi atenţionează clar că aceasta este rânduiala lumii de la Hristos încoace.

Lucru din totdeauna ştiut, atracţia spontană dintre Iisus Hristos şi copii reprezintă pentru N. Crainic un alt argument pentru o pedagogie creştină. Copilul născut în această lume şi renăscut prin Sfânta Taină a Botezului reprezintă însăşi puritatea absolută, care poate fi factor determinant al educaţiei creştine. Autorul are tendinţa să afirme că suntem atât de creştini câtă copilărie am reuşit să păstrăm în noi până la sfârşitul vieţii. În acest context, N. Crainic găseşte prilejul de a atenţiona că nu trebuie să confundăm procesul culturii, un spor progresiv de cunoştinţe, cu procesul religiei, care e sforţarea de a ne păstra în viaţă zestrea de neprihănire cu care am venit pe lume, prin Botez. În cultură, spune el, savantul e măsura copilului; în religie, copilul e măsura savantului⁵.

Aşadar, să vedem în copiii noştri, în candoarea fiinţei lor, simplitatea spiritului lor; în neprihănirea inimii lor, în toată preacurata lor făptură ceva din frumuseţea fără asemănare a raiului şi a ceriului cu îngeri. Să vedem frăgezimea trupului lor, ca de lujer din altă lume, surâsul pe care-l numim îngeresc al gurii lor, lumina suprapământească a ochilor lor nevinovaţi, ciripitul lor de păsărele neştiute, rămase undeva, departe, în paradis. Să vedem că totul ne sugerează o lume superioară, necoruptă de păcat, dominată de armonie, de iubire şi de lumină nesfârşită. Să urmărim în gustul pentru basme, pe care-l au copiii, atracţia spre supranatural şi spre divin, înrădăcinată într-o psihologie infantilă. Să nu fim superficiali în răspunsurile pe care le dăm teribilelor întrebări ale copilului asupra cauzelor ultime ale lucrurilor şi asupra misterului ce înconjoară lumea văzută. Întrebările acestea, spune el, atât de timpurii, atât de precoce şi anterioare oricăror preocupări de ordin practic, alcătuiesc o trăsătură fundamentală a sufletului. Prin ele se exprimă năzuinţa instinctivă de a identifica lumea şi de a o depăşi prin aderenţa la divin. Să urmărim la copii lucrurile care-l fac pe om capabil de sfinţenie: simplitatea spiritului şi puritatea inimii.

Cunoaşterea adevărată duce la smerenie. Nichifor Crainic atenţionează, de asemenea, asupra celui mai elocvent aspect de rătăcire, cel al semidocţilor; el îndeamnă să ne dăm seama de limitele ştiinţei omeneşti, să nu luăm drept absolut ceea ce este relativ. Defineşte semidoctismul ca o mare nenorocire. Aduce în discuţie tipul savantului adevărat care devine modest, subliniind ideea că cine cunoaşte pe Dumnezeu cunoaşte totul. Nichifor Crainic pune mare preţ pe educarea inimii, pe care trebuie să o determinăm să vibreze la suferinţa altuia, căci inima joacă un rol hotărâtor în faptele şi în calificarea omului⁶. Să cultivăm în sufletul copilului convingerea că binele cel mai mare este împlinirea voinţei divine, puterea de a discerne între ceea ce este vrednic de iubit şi ceea ce trebuie îndepărtat, siguranţa faptului că purificarea inimii înseamnă sugrumarea tuturor pornirilor rele din cuprinsul ei, că numai o inimă curată poate iubi cu adevărat pe Dumnezeu.

În concluzie, Nichifor Crainic vede secretul unei educaţii cu adevărat creştine în raportul dintre Taina Sfântului Botez şi Taina Sfintei Euharistii. Esenţa educaţiei creştine, spune el, constă în descoperirea deplină a conştiinţei harului baptismal ce sălăşluieşte în noi. Tot în sfera „secretului" educaţiei creştine coexistă şi strădania continuă de a asigura instinctelor din om funcţiunea normală spre binele lui şi al semenilor lui şi de a nu le lăsa să devieze catastrofal în patimi. Îl evocă, totodată, pe Dostoievski, cel ce afirmă că singurele lucruri rămase în lumea noastră care să ne amintească de frumuseţea raiului sunt frăgezimea frunzelor de primăvară, ciripitul păsărelelor şi ochii copiilor. „Daţi-mi pe toată viaţa ochii unui copil şi nu voi mai vedea altceva decât lumina fericită a raiului Dumnezeiesc". Ne amintim, în acest sens că în excepţionala carte Nostalgia paradisului, Crainic arată cât de potrivit este cuvântul „nostalgie" pentru a exprima dorul după comuniunea cu Dumnezeu. Iată ce spune: „Nostalgia este alcătuită din două cuvinte greceşti: nostos, care înseamnă întoarcere, în sens de întoarcere acasă sau întoarcere în patrie şi algos, care înseamnă durere, în sensul unei copleşitoare afecţiuni subiective, căreia nu i se poate rezista. Nostalgia este astfel durerea de a nu mai fi în locul unde ai fost odinioară, pe care amintirea îl păstrează mereu prezent, ca pe un cuib al fericirii pierdute..."⁷. Apoi adaugă: „Nostalgia paradisului este dorul de patria cerească a spiritului nemuritor. Iar ideea paradisului, adică a unui loc care a fost sau care va fi al fericirii veşnice, e universal omenească. Fie în forma anteistorică privind începutul lumii, fie ca formă post istorică privind sfârşitul ei, fie ca amândouă deodată, această idee e comună tuturor credinţelor religioase şi tuturor neamurilor pământului. Pretutindenitatea ei, în care se realizează un miraculos acord unanim al sufletului omenesc, peste toate timpurile şi peste toate locurile globului terestru, ne vorbeşte, ca însăşi universalitatea credinţei în Dumnezeu, de un destin originar şi de un destin final al omenirii"⁸.

^{* * *}

Adaos. Ai dat cuvânt în vremi de şovăiri/ Tradiţiei române şi creştine... Aceste două versuri încheie una dintre poeziile care i-au fost dedicate lui Nichifor Crainic, la împlinirea a 50 de ani de viaţă (1939), pe care o vom reproduce mai jos. Ele se înscriu perfect în ceea ce am considerat noi că reprezintă contribuţia sa în câmpul pedagogiei/ cateheticii ortodoxe româneşti. Reproducem, de fapt, două poezii: prima, semnată de I. Pillat; a doua, de V. Voiculescu, întrucât în prima este pomenit autorul celei de-a doua...

Lui Nichifor Crainic

de Ion Pillat

Când jumătatea veacului un ram

De laur împleteşte pe-a ta frunte,

Când încă tâmplele nu-ţi sunt cărunte

Şi-ţi cântă`n suflet viersul ce-l ştiam -

Pe alţii-i las cu proza să te `nfrunte;

Rămân, poete, omul ce eram

Şi lira mea slăveşte `naltul hram

Al Muzelor ce te-au suit pe Munte

Poet încununat al ţării mele,

I-ai ridicat cucernic mânăstiri

În grai boltit de versuri grele.

Cu Voiculescu-alături şi cu mine,

Ai dat cuvânt în vremi de şovăiri

Tradiţiei române şi creştine (subl. n.).

Cincizeci de ani

de V. Voiculescu

Cincizeci de ani de piatră şi de lut

Şi `n ori ce pas am pus un început.

De arşiţa cu care mă frământ

Mi-a curs tot mirul frunţii în pământ.

Te `nalţă Codrule umbros şi şezi

În vipiile marei mele-amezi.

Cu foşnet pur s`arunci peste genuni

Cununa nopţii tale de minuni.

Nu am tihnă. Dimpotrivă. Dar

Râvnesc din veci un înger adversar.

Ajungi mai slab, netrebnic cazi la fel

Cu cât vrăjmaşul ţi-este mai mişel.

Ci `ncăeraţi sub adumbirea Ta

Să sug puteri din cel ce m `o `ncleşta.

Când braţul meu s `o `ncolăci rebel

Să simt cereasca greutate `n el.

Şi pân `acum parcă `nadins mi-ai dat

Numai cu pleava lumii să mă bat.

Stă totuş semn în câmpul gol c `am dus

Ucenicia luptelor de sus.

Cincizeci de lespezi şi deasupra jar

Alcătuiesc spre slava Ta altar.

1 Ca, de ex., Ion Găvănescul, Mircea Vulcănescu, Nicolae Paulescu, Vasile Voiculescu, Ernest Bernea, Constantin Noica, Virgin Cândea, Daniel Turcea, Ioan Alexandru etc.

2 Metapedia. Vezi ro.metapedia.org/wiki/Nichifor_Crainic.

3 Într-un elogiu adus lui Nichifor Crainic, Lucian Blaga recunoaşte existenţa în opera acestuia a tradiţiei gândirii patristice răsăritene; de asemenea, atunci când Nichifor Crainic devine membru al Academiei Române, tot Blaga va spune: „El nu vine singur între noi (...). Cu el alături intră în Academia Română şi Dionisie Areopagitul, Maxim Confesorul şi Ioan Damaschin (...)" cf. Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre, Ediţie îngrijită de Nedic Lemnaru, Casa Editorială „Gândirea", septembrie 1991, Bucureşti, în Notă asupra ediţiei).

4 Ortodoxie şi etnocraţie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997.

5 Ibidem, p. 7.

6 „Soarta noastră de dincolo de moarte o decide inima noastră. Din aceasta decurge preţul covârşitor pe care îl are educaţia inimii. Întâiul lucru pe care trebuie să-l ştim în educaţia inimii este că ea nu se poate conduce singură, ci are nevoie de cârma raţiunii sau a spiritului. Un spirit care n-a ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu îşi va conduce inima după o înţelegere greşită", ibidem, p. 15.

7 Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Ed. Moldova, Iaşi, 1994, p. 243.

8 Ibidem, p. 244.

VASILE GORDON