Curs de Mistică germană. Meister Eckhart şi şcoala sa (1936-1937)

Prelegerea I - inaugurală¹

Nichifor Crainic

[din cursul 1941-1942]

Cu ajutorul bunului Dumnezeu, reluăm anul acesta cursul de mistică germană, ţinut în anul universitar 1936-1937 la această Facultate. Motivul care ne a determinat la această reluare² este acela al unei completări. Cursul de acum doi ani înfăţişează numai o mare epocă din desfăşurarea istorică a gândirii mistice germane, şi anume epoca lui Meister Eckhart şi a şcolii născute din spiritul său. Mistica eckhartiană însă, cu toată însemnătatea ei covârşitoare pentru cultura poporului german, e numai o parte din mistica germană, care are, precum vom vedea, şi alte culmi de speculaţie şi de poezie religioasă.

În disciplina catedrei noastre, cu imensa materie literară pe care o cuprinde, distingem o parte sistematică şi o parte istorică. În partea sistematică intră teoria misticii sau elementele generale ale teologiei spirituale. În partea istorică intră studiul monumentelor literare, pe care elanul şi experienţa mistică le au creat în aria feluritelor confesiuni şi popoare creştine. Materialul ramurii istorice este atât de variat şi atât de numeros, încât ne ar cere ani în şir pentru a l putea înfăţişa studenţilor. În economia didactică a Facultăţii noastre însă, disciplina noastră e limitată numai în spaţiul ultimilor doi ani de studii. Şi atunci am fost nevoiţi să închinăm un an părţii teoretice, iar al doilea părţii istorice, alegând din imensul câmp al literaturii mistice epoci şi probleme care, ilustrând teoria, au totdeodată o atingere mai directă cu actualitatea în care trăim.

Astfel, în anul 1932, am ales pentru studiul istoric mistica rusă, prezentată în opera literară a lui Dostoievski, pe care l am încadrat între gânditorii premergători din care derivă şi între urmaşii care alcătuiesc astăzi şcoala dostoievskiană a misticii ruse. Am ales atunci acest capitol din mistica universal creştină, fiindcă el era mult mai aproape de ortodoxia noastră naţională şi fiindcă ideile lui Dostoievski sunt în strânsă legătură cu tragica realitate a vieţii de azi a poporului rus. Ne am oprit după aceea la marele capitol al misticii germane, determinaţi în primul rând de actualizarea pe care o dă acestei mistici ideologia curentă a celui de al treilea Reich german. Pe lângă acest motiv, mistica germană, considerată comparativ în ansamblul misticii universal creştine, constituie capitolul cel mai dificil dintre toate. Familiarizându ne cu dificultăţile ei, ne vine mult mai uşor, pe urmă, să ne introducem în oricare alt compartiment confesional sau naţional al misticii creştine.

Atât în studierea misticii ruse, cât şi a celei germane, precum şi în studierea oricărui alt capitol din mistica universal creştină, nu înţelegem să facem o simplă prezentare indiferentă a autorilor şi a ideilor. Nu o dată aceşti autori şi ideile lor înfăţişează abateri de la adevărata doctrină creştină. Şi atunci o prezentare indiferentă ar însemna o cursă întinsă studentului pentru a cădea în erorile seducătoare ale unor asemenea idei false. Tocmai din această pricină metoda studiului nostru se impune să fie comparativă şi critică. Aici, îndeosebi, ne vine în ajutor cursul de teorie mistică sau de teologie spirituală, unde sunt expuse principiile constitutive ale misticii noastre ortodoxe. Cunoscând bine aceste principii şi raportând apoi fiecare capitol istoric la ele, vom avea criteriul sigur de judecată dacă ideile noi, cu care luăm contact, sunt juste sau nu. Pentru că o Facultate de Teologie nu e ca o Facultate de Filozofie unde, faţă de variatele doctrine propuse, nu există alt criteriu şi altă atitudine decât acelea personale şi arbitrare ale propunătorului unui curs. O Facultate de Teologie stă sub baldachinul de azur al unei credinţe şi al unei doctrine unitare; şi toate ramurile învăţământului ei sunt supuse logic aceluiaşi criteriu clar şi solid, pe care îl impune dogma ei. Pentru o Facultate de Teologie ortodoxă nu există deci alt criteriu de judecată decât acela pe care ni l dă dogma ortodoxă la care aderăm cu toată fiinţa noastră.

Mistica e viaţa religioasă trăită personal, e religia experimentată la un grad de tensiune neobişnuit de înalt. Dar ea e creştină sau aproximativ creştină în măsura în care datele acestei experienţe religioase concordă întru totul sau numai în parte cu principiile definite ale credinţei dogmatice.

Pentru conştiinţa noastră ortodoxă, această metodă comparativă şi critică, aplicată la studiul misticii universal creştine, înfăţişează indiscutabile avantaje. Mistica ortodoxă e cea mai veche şi cea mai autentică formă a experienţei religioase creştine. Ea e izvorul din care se ramifică şi îşi trag viaţă formele ulterioare ale misticii. Studiindu le comparativ şi critic, vom vedea pe de o parte abaterile de la ceea ce e autentic creştin, iar pe de altă parte vom descoperi ce element constitutiv universal e mistica ortodoxă în toate ramurile confesionale sau naţionale. Această constatare e de natură să ne întărească o dată mai mult convingerea în autenticitatea nealterată şi în bogăţia universală a adevărului ortodox.

Mistica germană, care e obiectul studiului nostru din acest an, e ceva nou în universitatea românească. Expresia de „misticism german" ne e familiară din uzajul publicisticii noastre, dar această familiaritate e mai mult auditivă, de vreme ce fondul acestei mistici ne rămâne străin. Absenţa ei din învăţământul nostru universitar e cu atât mai curioasă cu cât mistica germană are un caracter acuzat speculativ sau filozofic şi caracteristica iniţială a acestei speculaţii e întipărită pentru totdeauna în filozofia germană propriu zisă.

Învăţământul nostru filozofic însă prezintă o lacună mult mai largă decât absenţa pomenită. Nu ştim ca vreodată în Universitatea românească să se fi ţinut un curs de filozofie patristică ortodoxă sau de scolastică medievală. Când eram student, am urmat cu asiduitatea unei libere curiozităţi cursurile de istoria filozofiei de la Universitatea noastră. Se vorbea pe atunci despre filozofia Renaşterii³, care ne era înfăţişată, conform spiritului timpului de acum 25 de ani, ca ceva în absolută opoziţie cu filozofia scolastică. Ce e scolastica nu ni se spunea, fireşte, dar această ignorare n o scutea de stupide anecdote şi ironii cu tendinţa de a o face odioasă. Atitudinea aceasta era aceeaşi faţă de tot ce se numea pe atunci „întunecatul ev de mijloc". De la Aristotel, istoria filozofiei sărea direct la Renaştere, peste o perioadă de 1500 de ani de cugetare creştină, care era ca şi cum n ar fi existat. Marele proces de asimilare a filozofiei eline în gândirea creştină, inaugurat de Clement Alexandrinul [† 215] şi de Origen [† 254], desăvârşit în ce priveşte platonismul de Dionisie Areopagitul [† sfârşitul secolului V], de Grigorie din Nazianz [† 390] şi de Fericitul Augustin [† 430], iar în ce priveşte aristotelismul de Ioan Damaschinul [† 750] şi de continuatorul său în Occident Toma d`Aquino [† 1274], amândouă aceste mari perioade de o importanţă covârşitoare în cugetarea omenească - cea bizantină şi cea scolastică medievală - istoricul nostru de filozofie le a trecut cu vederea.

Dacă, în ce priveşte scolastica medievală, adică acel superb efort de armonizare a raţiunii umane cu revelaţia divină, şi în ce priveşte mistica occidentală, s ar putea inventa scuza că ar fi fost ignorate tocmai pentru a nu deruta studenţimea noastră ortodoxă, ce scuză s ar putea inventa pentru absenţa cugetării patristice bizantine din învăţământul nostru filozofic? Căci doar aceasta e sursa principală din care s a hrănit gândul românesc până în veacul al XIX lea. Tot ce s a tipărit în româneşte până la jumătatea acestui veac poartă pecetea spiritului bizantin ortodox. Şi totuşi în Universitatea noastră se practică până azi metoda acestei ignoranţe voite şi dispreţuitoare, iar de la catedrele de filozofie gândirea mistică e denunţată ca o formă maladivă a spiritului religios.

Raţionalismul acesta împrumutat şi necontrolat, impios fiindcă e ignorant, e un fel de zestre de bază a Universităţii româneşti, întocmită după modelul Sorbonei ateiste din vremea modernă. Astăzi însă Sorbona însăşi s a schimbat; şi acolo unde rânjea sarcasmul masonic pentru „obscurantismul medieval", înfloresc din nou studiile care readuc în splendoare scolastica şi mistica medievală, refăcând legătura cu o glorioasă tradiţie filozofică, întreruptă de spiritul revoluţionar al veacului trecut.

Învăţământul nostru filozofic însă continuă să se dezvolte izolat de realităţile spirituale ale neamului nostru, izolare care îl osândeşte la sterilitate.

[de aici încolo textul celor două prelegeri inaugurale e identic]

O universitate e naţională, adică fecundă pentru viaţa neamului care a creat o, în măsura în care elementele fundamentale din existenţa acestui neam sunt lămurite la flacăra superioară a ştiinţei şi redate ca principii călăuzitoare generaţiilor tinere ce vin să soarbă din lumina ei. Aici şi în acest mod se clarifică marile idei creatoare de viaţă nouă, şi se proiectează în viitor ca orientări sigure spre ceea ce se cheamă destinul şi misiunea unui neam. E foarte adevărat că universitatea românească a ştiut la un moment dat să şi îndeplinească un astfel de rol, atunci când a elaborat din datele istoriei naţionale superbul suflet dinamic şi eroic care a clădit România de azi. Pe temelii ştiinţifice, ea, această Românie mare şi nouă, a fost înfăţişată tinereţii noastre ca o concluzie inevitabilă a istoriei româneşti, către care trebuia să mergem sfidând moartea. Şi toată această învăţătură universitară a fost de o fecunditate epocală, fiindcă ea corespundea instinctului din sângele nostru românesc.

Într asta stă taina puterii justificatoare a unei universităţi naţionale! În aderenţa dintre adevărurile ei ştiinţifice şi luminoase şi dintre realităţile sufleteşti care constituie viaţa unui neam. Dar care e rolul universităţii noastre de după război? Generaţiile noi, care bat la pragul ei, sunt în drept să i ceară nu numai o orientare în universalismul abstract al ştiinţei, dar şi un răspuns luminos şi categoric la tumultul de întrebări chinuitoare ce frământă sufletul acestor generaţii şi mai ales un răspuns sigur, un răspuns salvator la teribila problemă a felului cum se vor încadra aceste generaţii în structura naţională şi în misiunea pe care e destinat s o îndeplinească acest neam românesc.

Răspunsul la asemenea întrebări nu e posibil din partea unei universităţi decât dacă cugetarea ei e în aderenţă organică de realităţile noastre de ordin spiritual. Dar tocmai lacunele pe care le am semnalat în domeniul învăţământului filozofic sunt de natură să ne îngrijoreze. Unui popor tânăr şi fremătător de dorul unei ample vieţi naţionale, cum a fost în România veche, i s a vorbit decenii întregi despre Schopenhauer [1788-1860] şi pesimismul lui devastator. Iar azi, aceluiaşi popor regăsit în întregimea lui etnică, destinat să clădească o istorie nouă pe această parte de pământ, i se vorbeşte în abstract despre metafizica lui Kant [1724-1804], a cărui problematică individualistă e menită mai mult să anarhizeze şi să dezoleze decât să construiască şi să orienteze. A stărui totuşi mai departe în a construi „metafizici pe baze kantiene" pentru a hrăni cu ele viaţa intelectuală a României, înseamnă a întreţine sistematic aceeaşi hibriditate stearpă care dăinuie de cincizeci de ani încoace, rezultat al unui învăţământ filozofic cu bază de raţionalism liberalist. Nimic din tot ce ne a servit un astfel de învăţământ nu se potriveşte cu felul de a înţelege viaţa al poporului nostru. Felul de a înţelege viaţa al poporului nostru, felul lui de a filozofa asupra vieţii e ancorat adânc în profunzimile simţirii şi cugetării creştine orientale, pe care o ignoră sistematic acest învăţământ. Din această pricină, şi mai ales la o răspântie grozavă de vremi, cum e aceea în care ne găsim, nu se va putea spune un cuvânt rodnic, un cuvânt creator de viaţă nouă, de orientare nouă, decât în numele singurului adevăr care îşi găseşte chip şi asemănare în străfundurile răscolite ale sufletului românesc.

Cursul de mistică germană, pe care îl inaugurăm, nu va răspunde direct unei asemenea necesităţi. El nu se adresează unui auditor laic, ci unui auditor cu specială pregătire teologică, pentru a înţelege, în lumina doctrinei ortodoxe definite, ce este pozitiv şi ce este negativ în expunerea pe care o vom face. Expunerea aceasta, ea însăşi, nu va fi pur istorică, adică nu va fi indiferentă faţă de obiectul dezvoltat, ci, adoptând de la început o atitudine critică, ea se va sili să evidenţieze, întrucât mistica germană concordă cu mistica noastră creştină, şi unde deraiază în erori pe care nu le putem accepta. O facultate de teologie nu e o facultate de filozofie unde, faţă de variatele doctrine propuse, nu există alt criteriu şi altă atitudine decât acelea personale şi arbitrare, ale propunătorului unui curs. O facultate de teologie stă sub baldachinul de azur al unei credinţe şi al unei doctrine unitare şi toate ramurile învăţământului ei sunt supuse logic aceluiaşi criteriu clar şi solid pe care îl impune doctrina ei.

Mistica e viaţă religioasă trăită personal, e religie experimentată la un grad de tensiune neobişnuit de înalt. Dar ea e creştină sau aproximativ creştină în măsura în care datele acestei experienţe religioase concordă întru totul sau numai în parte cu principiile definite ale credinţei dogmatice. Considerată sub acest raport, mistica germană, care se bucură de un prestigiu foarte puţin controlat, se poate întâmpla să provoace unele decepţii în auditorul neprevenit. Născută sub auspiciile scolasticii occidentale şi hrănită în mare parte din izvoarele glorioase ale misticii noastre orientale, mistica germană vădeşte de la început tendinţe oarecum centrifugale. Aceste tendinţe se accentuează tot mai mult, date fiind caracterele specifice ale unei asemenea mistici. Pe de o parte, ea aparţine la două confesiuni creştine: confesiunea catolică şi confesiunea protestantă. Pe de altă parte, fie catolică, fie protestantă, caracterul general al misticii germane e speculaţia filozofică asupra problemelor fundamentale ale religiei. Literatura rezultată din ea e mai puţin, e foarte puţin chiar, o literatură de mărturisiri literare ale fenomenelor religiozităţii experimentate lăuntric, şi foarte mult speculaţie metafizic religioasă pe baza, adesea ghicită, a unei experienţe personale. Un asemenea caracter general speculativ trebuie să ne pună cu atât mai mult în gardă simţul critic cu care suntem datori s o considerăm.

Mistica aceasta joacă un rol foarte însemnat în viaţa, în cultura şi în cugetarea germană. Apariţia ei în veacul al XIV-lea înseamnă totodată începutul literaturii germane, dar şi prima articulaţie a gândului filozofic german. Ceea ce izbeşte din prima clipă în atitudinea cercetătorilor germani ai acestei mistici e faptul că ei, cu excepţia catolicilor, pun accentul principal nu pe ceea ce e general creştin în conţinutul ei, ci tocmai pe ceea ce e specific german. Aceşti cercetători exaltă nu rectitudinea dogmatică a misticilor lor, ci, dimpotrivă, tocmai tendinţele centrifugale tot mai acuzate faţă de creştinismul mediteranean. Aceste tendinţe centrifugale, diferenţiatoare faţă de creştinismul mediteranean, sunt la început nevoite, inconştiente şi spontane pentru ca, treptat, în cursul veacurilor, ele să se definească tot mai conştient până să ajungă, în vremea noastră, la ceea ce se numeşte germanizarea creştinismului şi, dincolo de această germanizare, la încercarea unei religii pur rasiste despre care se vorbeşte atât de mult în ultimii ani. S a gândit Meister Eckhart [† 1328], marele călugăr dominican din veacul al XIV-lea, că mistica pe care o fundează el va hrăni protestantismul lui Martin Luther [† 1546]? A presimţit el că din ameţitoarea lui speculaţie metafizică se va naşte filozofia idealismului german? Şi a închipuit el că în veacul nostru, filozoful oficial al celui de al treilea Reich, dl Alfred Rosenberg⁴, însărcinat cu Weltanschauung ul [viziunea despre lume a] noului stat, va căuta să întemeieze, tot pe baza lui Eckhart, noua religie păgână a rasei germane? Absolut nimic din toate acestea! Meister Eckhart, călugăr dominican şi profesor de teologie scolastică, a crezut toată viaţa că face creştinism catolic şi s a arătat gata să retracteze orice greşeală când autoritatea ecleziastică a timpului l a tras la răspundere pentru grave abateri de la doctrină!

Cazul lui Eckhart, fondatorul misticii germane, e tragic de semnificativ pentru istoria atât de zbuciumată a creştinismului occidental. Dacă nu ne ar fi teamă de falsitatea unor generalizări pripite, am vedea în centrifugalismul speculaţiei filozofice a lui Eckhart nevoit şi spontan, o trăsătură a înseşi rasei germane în raport cu creştinismul catolic. Se pare că între catolicism şi germanism există deosebiri structurale aproape ireductibile. Pentru a formula mai larg şi mai vag această părere, am spune că între spiritul mediteranean şi spiritul nordic există aceste ireductibile deosebiri de structură. E adevărat, catolicismul n a izbutit să absoarbă definitiv în cadrele lui rasa germană. Dar mai înainte de el, nici imperiul păgân al Romei antice n a izbutit să înfrângă cerbicia germanică sub braţul său atletic. Aceasta nu s a întâmplat nici în momentul culminant al forţei romane, când Cezarul era stăpânul aproape al întregii lumi cunoscute pe atunci. Germanii s au arătat dârzi şi „rebeli" atât faţă de imperiul cesaric, cât şi faţă de imperiul papal. Sacrul imperiu romano german al lui Carol cel Mare [800-814], considerat sub acest raport, nu apare decât ca un vast armistiţiu istoric între forţele nordului germanic şi ale sudului romanic. Pentru că după el, viaţa Europei în Evul Mediu e sfâşiată de veleităţile de dominaţie ale papilor. Un istoric, catolic şi german totdeodată⁵, concepe întreaga evoluţie a Evului Mediu sub unghiul acestui conflict permanent dintre cele două forţe în luptă: desparte papalitatea care reprezintă direcţia „latină vechi creştină", de cealaltă, elementul naţional germanic, care refuză orice supunere şi, pe baza diferenţierii naţionale tot mai adânci şi mai conştiente de sine, va da lovitura de graţie măreţei puteri politice a papalităţii.

Ce concluzie am putea să tragem din realitatea istorică a acestui antagonism? E creştinismul în sine incompatibil cu geniul rasei germanice? Ar fi absurd să punem o asemenea întrebare! O rasă poate înfăţişa deosebiri atât de mari, încât să facă imposibilă înţelegerea cu altă rasă. Dar creştinismul nu e produsul geniului unei rase, ca să poată fi declarat incompatibil cu geniul unei rase contrare. Creştinismul e religia revelată. Şi dacă el se potriveşte unei rase, atunci se potriveşte tuturor raselor şi tuturor popoarelor. Şi totuşi, doctrinarii rasismului germanic de ieri şi de azi socot că între creştinism şi germanism ar exista această incompatibilitate. Experienţa antagonismului politic, care e o realitate istorică, ei o transportă în domeniul doctrinei şi declară ideea de umilinţă creştină şi ideea de păcat contrare ideii de onoare germană şi de eroism german. Ei se simt îndreptăţiţi să tragă această concluzie nu numai pe baza antagonismului politic, ci şi pe baza faptului că atâţia gânditori religioşi germani, în frunte cu Eckhart, nu s au putut încadra perfect în doctrina catolică şi au fost condamnaţi sau, ca Luther, au fost nevoiţi să creeze o nouă formă de creştinism, acomodată naturii lor germanice.

Noi credem că doctrinarii rasismului se înşală când, preocupaţi de exaltarea specificului germanic, trag un hotar de netrecut între creştinism şi germanism. Substratul judecăţii lor e un substrat raţionalist biologic. Ei nu consideră creştinismul ca o apariţie supranaturală revelată, ci ca un produs natural al geniului unei rase. Ei consideră creştinismul ca o expresie religioasă a rasei iudaice. Cât despre catolicism, ei nu văd în el decât forţa politică romană care, voind să îngenunche rasa nordică, n a utilizat creştinismul decât pentru a o înjosi mai mult prin ideea de păcat şi de umilinţă. În ordine cronologică însă, e mai întâi opoziţia faţă de catolicism ca putere politică şi numai în urmă, târziu de tot, opoziţia faţă de creştinism ca doctrină iudaică. Această consecuţie istorică a gândirii rasiste ne duce către adevărata explicaţie a antagonismului creştinism germanism. Originea acestui antagonism nu e de ordin religios, ci de ordin politic: lupta dintre papii romani şi împăraţii germani. Negarea creştinismului ca religie, apariţie foarte târzie, din vremea noastră, e o concluzie elaborată şi îndepărtată, a vechiului conflict medieval de ordin politic. Vechii germani barbari, geloşi de independenţa lor, n au întâlnit în Occident un creştinism de formă pur spirituală, ci un creştinism aservit oarecum puterii politice care i contraria. Dar dacă aceşti vechi germani barbari s ar fi întâlnit de la început cu forma pur spirituală şi apolitică a creştinismului adevărat, a creştinismului răsăritean? Ar mai fi fost posibil conflictul politic dintre autoritatea civilă şi autoritatea spirituală, cum e acela care a sfâşiat unitatea Evului Mediu? Fără îndoială că nu! Fiindcă în ortodoxie, fiecare naţiune, fiecare rasă, se bucură principial de libertatea deplină de a se organiza politic. Şi atunci, neexistând conflictul originar de ordin politic, n ar fi fost posibilă nici târzia concluzie rasistă care neagă creştinismul ca religie revelată. Ce ar îndreptăţi această presupunere a noastră? Însuşi faptul că misticii germani, neputându se încadra în catolicismul scolastic, se îndreaptă instinctiv spre mistica noastră orientală a cărei substanţă o prelucrează după felul lor liber şi individualist de a gândi. Dl Alfred Rosenberg, când neagă azi creştinismul „sirian" şi socoteşte totuşi pe Meister Eckhart creatorul lui Deutschreligion [religii germane], se aşază singur într o situaţie imposibilă, fiindcă doctrina neoscolastică a lui Meister Eckhart - o recunosc aproape toţi cercetătorii lui - e puternic colorată de doctrina orientală a lui Dionisie Areopagitul, adică tocmai de doctrina pe care o neagă dl Rosenberg! Ce păcat că ortodoxia noastră, singura formă pur spirituală de creştinism adevărat, e atât de puţin cunoscută în Occident! Eu unul sunt sigur că, dacă Luther, revoltat de excesele Romei, şi pornit să descopere simplitatea primară a creştinismului, ar fi cunoscut spiritul ortodoxiei, reforma lui n ar fi îmbrăcat formele aberante pe care le a îmbrăcat! Astfel, concluzia noastră referitoare la antagonismul dintre catolicism şi germanism este că, între creştinismul adevărat şi germanism nu există incompatibilitate de fond. Totul porneşte de la necunoaşterea formei adevărate a creştinismului revelat!

Dar acestea sunt consideraţii în abstract. Mistica germană e o realitate aşa cum e, iar concluziile germane actuale, trase din ea, sunt de asemenea o realitate de care trebuie să ţinem seama.

Am spus că întâile trăsături care izbesc la această mistică sunt acelea de speculaţie şi centrifugalitate. Speculaţia mistică va da naştere la idealismul filozofiei germane. Centrifugalitatea ei se va rostogoli prin diferite faze până la actuala „mişcare nouă a religiei germane".

Să le luăm pe rând:

I. Speculaţia mistică este eminamente subiectivă. Eul ei gânditor stă în centrul lucrărilor. Întemeiat pe principiul că spiritul individual e totuna cu spiritul universal, ceea ce cugetă eul filozofic e totuna cu realitatea lumii din afară de el. „Eu şi Dumnezeu una suntem", zice Meister Eckhart. Iar Valentin Weigel⁶, parafrazându l, spune că nimic nu putem cunoaşte decât ceea ce purtăm în noi înşine. Dumnezeu şi universul sunt date în noi. Ele sunt prin urmare, în afară de noi, aşa cum le cugetăm. E principiul misticii germane, dar e şi principiul idealismului german pentru care Dumnezeu şi lumea sunt proiecţii exteriorizate ale cugetării noastre. Sunt creaţii ale noastre.

Mistica germană, fiind speculativă, este aşadar, egocentrică. N am putea o caracteriza mai de aproape decât privind o în relaţia ei faţă de Dumnezeu, de Iisus Hristos, de lume şi de biserică. Egocentrismul ei ne ajută să înţelegem în aceste raporturi. Definirea cea mai strânsă a specificului acestei mistici ne o dă Walter Lehmann, pastor, în introducerea cu care însoţeşte antologia sa de mistici germani: Deutsche Frömmigkeit [pietate germană]⁷. Punctul lui de vedere l am putea numi antropologic. Personalitatea omului şi personalitatea rasei determină în măsură covârşitoare formele religiozităţii. De aceea s ar putea spune că, înlăuntrul creştinismului, sunt atâtea religii câţi indivizi şi câte rase. De această părere e şi Friedrich Schleiermacher⁸, pe care îl citează. Iată deci drumul deschis pentru a caracteriza mistica germană ca o expresie a geniului sau a personalităţii rasei. Speculaţia subiectivă n are nevoie de intermediar. Raţiunea individuală se pune în direct contact cu raţiunea divină. Înţelegem prin aceasta că rolul de sacru intermediar al lui Iisus Hristos sau al bisericii dispare. Mistica e în general anistorică fiindcă scopul ei este evadarea din timp în eternitate, din umanitate în divinitate. Dar pentru această înălţare, mistica experimentală creştină aleargă la intermediul Mântuitorului a cărui divină umanitate e trăsătura de unire între cer şi pământ. Identificarea cu Iisus Hristos cel istoric înseamnă pentru toată mistica mediteraneană, ortodoxă sau catolică, saltul extatic din vreme în veşnicie. Mistica germană, speculativă, se deosebeşte fundamental de cea mediteraneană sub acest raport. Ea n are ochiul atent pentru persoana istorică a Mântuitorului ca model de perfecţiune. Sebastian Franck⁹ recomandă că faptele istorice trebuie luate ca simple învelişuri simbolice ale revelaţiei. În locul Mântuitorului, ca persoană reală, mistica germană va vorbi de Cuvântul ca Logos metafizic. Fiindcă misticul german refuză ideea de păcat care e o idee iudaică, zice Walter Lehmann şi, împreună cu el, toată doctrina rasistă. Dacă nu e păcat, funcţia Mântuitorului, sacrificat pentru a răscumpăra pe om, nu mai are sens.

Păcatul e depărtarea de Dumnezeu. Virtutea e comunitatea lăuntrică cu el. Iadul şi raiul sunt astfel simple stări sufleteşti interioare. Hristos e totuşi Fiul lui Dumnezeu. Precum se naşte în divinitate, tot astfel se naşte în sufletul nostru. Deci „în loc de Hristos pentru noi, Hristos în noi". Naşterea lui Dumnezeu în suflet e elementul central pe care cade accentul misticii germane. Sufletul e ca Fecioara Maria: născător de Dumnezeu. Lucrul acesta e posibil fiindcă adâncul sufletului e totuna cu adâncul lui Dumnezeu. Naşterea mistică e legată de ideea de devenire. Das Werden Gottes - devenirea lui Dumnezeu - e o idee fluidă care circulă de a lungul misticii germane pentru a trece direct în filozofia propriu zisă de unde este atât de cunoscută. Precum se vede, de la suflet la sufletul german şi de la Dumnezeu la Dumnezeul german trecerea nu e aşa de grea când o înlesneşte fluidul acestei gândiri, rudă cu panteismul, în continuă devenire. E ceea ce vor face rasiştii. Dar ideea sufletului născător de Dumnezeu e totdeodată sâmburele idealismului filozofic, pentru care Dumnezeu şi lumea devin simple răsfrângeri radioase, în afară, ale eului cugetător.

II. Centrifugalitatea, de care am pomenit, se referă la atitudinea faţă de Biserică, în speţă: faţă de Biserica romano catolică. Mistica mediteraneană, precum are în centrul ei persoana Mântuitorului, tot astfel e conturată în cuprinsul ei de disciplina Bisericii. E o regulă chiar, a vieţii ascetice, după care misticul e asistat necontenit de duhovnic, iar conţinutul extraordinar al experienţei sale lăuntrice analizat şi verificat cu subtilă artă spirituală. Nimic din toate acestea în mistica germană. Bineînţeles, cu excepţia unui Seuse sau a unui Tauler, care înţeleg să rămână catolici disciplinaţi. „Poţi cunoaşte bine, în această mistică - zice Walter Lehmann -, că germanii nu se simt la largul lor într un sistem dogmatic conturat tare, într o credinţă ce s ar mişca în forme şi moduri precise". Pentru asemenea personalităţi religioase fluiditatea devenirii lăuntrice, dinamismul ardorilor sufleteşti, e în contradicţie cu forma dogmatică şi cu disciplina precisă, ce li se par statice. Biserica astfel încetează de a mai avea vreun rol, şi religiozitatea, dând pe răscoale ca o lavă, capătă forme tot mai libere şi mai curioase. E o mistică aconfesională, cum le place germanilor s o numească. Geniul de vaporoasă muzicalitate a rasei se manifestă tot aşa de vaporos şi pe terenul ei.

Această libertate a eului speculativ, care refuză îngrădirea în dogmă şi în disciplină manifestată, de la început, fără voia lui, în cugetarea lui Meister Eckhart, avea să se întrupeze în Martin Luther, ca în adversarul epocal al Romei papale. Ruptura Reformei lui nu e o apariţie bruscă în istorie. Ea e rezultanta conflictului permanent din veacurile anterioare dintre romanism şi germanism. Precursorii ei sunt împăraţii şi prinţii excomunicaţi, sunt gânditorii religioşi deopotrivă de excomunicaţi, sunt toţi acei „rebeli" faţă de Roma, pe care îi proslăveşte cugetarea rasistă de azi şi în care ea vede pe fondatorii politici şi religioşi ai germanismului. În mistică, centrifugalismul faţă de Roma, izbucnit cu amploare epocală în Reforma literară, se va intensifica din veac în veac, până când, în cel de al XIX lea, va căpăta forma unei probleme noi: germanizarea creştinismului, adică fundarea unei religii care, deosebită de toate celelalte, să corespundă exclusiv geniului specific germanic. Paul de Lagarde¹⁰, anticatolic, antiprotestant şi antiliberal, pledează pentru o religie pur naţională, care să nu fie protestantă, dacă Germania vine să se mândrească; să nu fie catolică, dacă vrea să slujească exclusiv Germania; şi să nu fie liberală, dacă această religie vrea să creeze o eră nouă. Care e funcţia teologiei, după Lagarde? Să fie deschizătoare de drumuri a religiei germane! După el, Arthur Bonus încearcă să formuleze „noul mit" al germanizării creştinismului. „Poporul nostru, zice Bonus, sau va găsi o divinitate tare şi liberă, care să facă şi pe om tare şi liber, sau se va declara împotriva lui Dumnezeu". Drumul către acest mit nou, crede Arthur Bonus, a fost pregătit de întreaga mistică a Evului Mediu german. Ceea ce este mai curios e că această germanizare a creştinismului e aprobată de filozofi cu prestigiu cum a fost un Rudolf Eucken¹¹, care în cartea sa Träger der deutschen Idealismus [Purtători ai idealismului german, 1919] face un merit protestantismului din această germanizare şi găseşte că imperativul moral al lui Immanuel Kant, care pune în om, iar nu în Dumnezeu, criteriul faptelor, e tot ce s a spus mai specific german în materie de morală.

De la război însă, problema germanizării religioase, concepută în permanentă opoziţie cu Roma papală, căpătă un nou aspect. Cel de-al treilea Reich, izbucnit în entuziasmul tuturor naţionaliştilor europeni, din disperarea unui mare popor ce stă să se dărăpăne sub calamitatea marxismului socialist şi comunist, pune între problemele lui de bază, ce privesc unitatea noului stat, şi problema religioasă. Fireşte, interesul unei solide unităţi o cere. Dar problema e extrem de complicată. În ce priveşte catolicismul, s ar voi o Biserică desfăcută de Roma şi organizată autocefal după modelul Bisericilor ortodoxe. În ce priveşte protestantismul, s ar voi adunarea tuturor cioburilor în care l a spart individualismul iniţial, într o mare biserică a Reichului. Dar dificultăţile sunt în unele privinţe de netrecut. Şi atunci, ideea germanizării creştinismului, pe deasupra oricărei confesiuni, se reia de data aceasta cu sprijinul autorităţii de stat. Decât că nu mai e vorba de germanizarea creştinismului, ci de crearea unei religii naţionale, anticreştine! Ideea aceasta nouă vine altoită pe dogma ştiinţifică a rasei germanice.

În ce constă această dogmă?

Ea a fost formulată întâia oară de un francez, contele Joseph-Arthur de Gobineau¹² care, în celebra carte despre Inegalitatea raselor umane [Essai sur l`inégalité des races humaines, 1853- 1855], demonstrează că, „rasa regală", menită să domine lumea, e cea ariană, sub care se înţelege rasa germană. Un englez, Huston Stewart Chamberlain¹³, o completează prin monumentala sa lucrare Die Grundlagen des neunzehnten Jahrhunderts [Fundamentele secolului XIX, 1899]. Rasa germană pură e concepută în opoziţie cu rasa noastră mediteraneană, dar şi cu neamul evreilor. Sub unghiul religios, Chamberlain nu suportă ca Iisus, a cărui religie a îmbrăţişat o rasa regală ariană, să fie de sânge evreiesc. Şi atunci a născocit o teorie trasă de păr prin care demonstrează că Iisus n a fost evreu, ci arian. O literatură formidabilă s a iscat în Germania pentru a susţine arianismul lui Iisus şi pentru a face astfel creştinismul acceptabil de către rasa germanică. Dar acestea sunt lucruri vechi, de dinainte de război.

Cel de al treilea Reich şi a însuşit întru totul dogma rasei formulată de Gobineau şi de Chamberlain, dar a părăsit poziţia lor faţă de creştinism. Pentru dl Alfred Rosenberg, doctrinarul oficial al Reichului, creştinismul e din nou o religie iudeo romană ce trebuie părăsită. Puternica rasă regală a nordului trebuie să şi croiască o religie nouă, întemeiată pe mitul sângelui. O religie cu baze biologice, deci. Unii propun întoarcerea la mitologia lui Wotan şi Odin; alţii o declară perimată pentru mentalitatea modernă şi propun în schimb elaborarea unei mitologii de cabinet savant. Religia aceasta, necunoscută încă, are doctrinari o sumedenie, dar n are un profet. Fiindcă religiile, precum se ştie, numai profeţii le întemeiază, şi încă pe alte baze decât cele biologice! Cei mai nerăbdători au trecut însă la o acţiune practică sub numele de neue deutsche Glaubensbewegung [noua mişcare de credinţă germană]. În fruntea ei stau profesorul Hauer şi contele de Rewetlad. Ei au alcătuit şi un rit special pentru cultul acestui Dumnezeu încă necunoscut al rasei nordice.

Dar ceea ce ne interesează în mod special aici e că dl Alfred Rosenberg, care sprijină oficial această mişcare, încearcă s o fundeze în mistica germană şi îndeosebi în doctrina medievală a lui Meister Eckhart. Fiindcă Eckhart a rostit odată, o singură dată într o predică, cuvântul sânge, dl Rosenberg îl încorporează la doctrina rasistă a mitului sângelui şi îl face precursorul noii religii păgâne. Iată ce spune dânsul despre Eckhart în cartea sa Der Mythus des zwanzigsten Jahrhunderts [Mitul secolului XX], care a stârnit în Germania de azi un incendiu de discuţii şi polemici: „Şase sute de ani au trecut de când cel mai mare apostol al Occidentului nordic ne a dăruit religia noastră şi a pus în ea o viaţă bogată pentru dezintoxicarea fiinţei şi devenirii noastre, pentru ca trupul şi sufletul nostru să înfrângă dogma siriană ce ne robea, şi pentru ca să deştepte pe Dumnezeu în pieptul nostru propriu, împărăţia cerurilor înlăuntrul nostru!".

Iar despre mistică în general, acelaşi autor zice: „Buna vestire a misticii germane a fost oprimată cu toate mijloacele de biserica duşmană Europei (catolicismul) până când această mistică să poată înflori".

Iată deci ultimele consecinţe trase din obiectul studiului nostru din acest an. E de prisos să spunem că gânditorii care au creat această mistică n au conceput o ei ca hrană a germanizării creştinismului, sau a dogmei rasei, sau a noii religii păgâne. Diferitele interpretări ce li se dau în legătură cu naţionalismul pleacă de la ideea greşită că religia n ar fi altceva decât expresia geniului unei rase. Că religia creştină n ar fi decât expresia rasei iudaice. În realitate, rasa iudaică n a dat decât un vas pământesc în care s a turnat conţinutul ceresc, universalmente valabil al revelaţiei divine. Că vasul acesta iudaic s a golit cât mai repede de conţinutul divin al revelaţiei universale, care a umplut rând pe rând alte vase, aceasta e tocmai o dovadă că religia creştină nu are nimic a face cu geniul rasei iudaice. Creştinismul nu e de ordinea materială a lucrurilor. Dar naţionalismul se înnobilează nu în măsura în care încearcă să şi creeze, în absurd, o religie pe baze biologice, ci în măsura în care izbuteşte să se ridice până la înălţimea fulgerătoare a harului revelat.

1 Ediţie diac. Ioan I. Ică jr în curs de apariţie la Editura Deisis, Sibiu.

Întrucât din exemplarul cursului din 1936-1937 din Biblioteca Facultăţii de Teologie din Sibiu pp. 1-2 au fost rupte, reproducem aici începutul prelegerii inaugurale a cursului de mistică germană reluat în 1941-1942, redând mai jos partea păstrată diferită a prelegerii inaugurale din 1936.

2 „[...] Când eram student, am urmat cu asiduitatea unei libere curiozităţi cursurile de istoria filozofiei ale acestei universităţi. Se vorbea pe atunci - sunt acum vreo 20 de ani - despre filozofia Renaşterii, care ni se înfăţişa, conform ideilor timpului, ca fiind în absolută opoziţie cu filozofia scolastică. Ce e filozofia scolastică nu ni se spunea, fireşte, dar aceasta n o cruţa de cele mai dispreţuitoare ironii, de care s a bucurat în general „întunecatul ev de mijloc" cu filozofia lui cu tot. Şi totuşi, dacă luăm în consideraţie filozofii contemporani, şi în special filozofii germani contemporani, înţelegerea lor e aproape imposibilă fără cunoaşterea filozofiei scolastice medievale, a cărei substanţă intră din plin în această gândire contemporană. Şi tot astfel, dacă luăm în consideraţie anumite mişcări religioase, anumite tendinţe şi evenimente care ocupă planul actualităţii în viaţa Germaniei de azi, şi dacă încercăm să le aflăm înţelesul şi provenienţa istorică, vom descoperi că izvorul acestor mişcări şi evenimente nu e străin de spiritul misticii germane din care ele derivă sau, cel puţin, pretind că derivă.

Ignorarea din partea universităţii româneşti atât a filozofiei scolastice, cât şi a misticii germane îşi are totuşi o explicaţie. O explicaţie care, nouă teologilor, geloşi de generalizarea cugetării creştine, care nu trebuie să rămână numai bun bisericesc închis într o specialitate, ci să devină bun general, revărsat în toate ramurile de activitate ale spiritului - nu ne poate fi indiferentă.

Ignorarea a o mie de ani de cugetare religioasă europeană, mai ales din partea unor istorici de filozofie, care sunt obligaţi să n o ignore, îşi are izvorul într o anumită mentalitate, pe care noi am combătut o şi o vom combate fără încetare. Universitatea românească e nouă, fără tradiţii adâncite în veacurile trecutului. Creată în veacul al XIX-lea, ea are la temelie, spiritul curent al acestui veac impios şi raţionalist, revoluţionar şi dispreţuitor, faţă de cugetarea religioasă. Potrivit iluminismului raţionalist al liberalismului modern şi încurajaţi de ştiinţismul orgolios care creştea vertiginos, oamenii noştri de catedră au crezut că e nedemn pentru personalitatea lor ştiinţifică şi pentru locul înalt ce l ocupau, să acorde vreo atenţie filozofiei religioase. Această mentalitate revoluţionară, ironică şi eliminatorie în mod cu totul arbitrar, explică nu numai absenţa scolasticii, a misticii germane şi a misticii speculative în genere, din preocupările de catedră ale dascălilor noştri; ea explică de asemenea absenţa din aceste preocupări a filozofiei patristice, care ocupă întâia mie de ani din cugetarea creştinismului oriental şi constituie baza intelectuală a ortodoxiei noastre. Nu numai din punct de vedere al interesului religios, dar din punct de vedere onest şi obiectiv ştiinţific, e inadmisibil să faci istoria filozofiei, sărind de la Aristotel la Renaştere, peste o perioadă de 1500 de ani de cugetare creştină, patristică şi scolastică, aşa ca şi cum nimic nu s ar fi cugetat în Europa în acest formidabil interval de timp.

Am pomenit intenţionat de absenţa filozofiei patristice pentru a preîntâmpina o eventuală obiecţie superficială, care ar suna astfel: e adevărat că filozofii români, de catedră, au ocolit scolastica şi mistica speculativă, dar aceasta au făcut o din nobilă gelozie ortodoxă, pentru a nu dezorienta generaţiile de studenţi, de la spiritul drept al bisericii noastre naţionale! Foarte bine! Să presupunem, prin absurd, că aşa ar sta lucrurile. Nimic mai fecund pentru o cultură naţională decât să adânciţi spiritul tineretului în tezaurul de gândire din care s a hrănit viaţa seculară a neamului din care face parte acest tineret! Dar unde e dragostea universitară pentru ortodoxie când din forul suprem al ştiinţei româneşti lipseşte cu totul preocuparea de gândirea creştină care, în primul rând, e filozofia patristică? Unde e aderenţa acestei ştiinţe cu realităţile spirituale ale neamului nostru când şi azi, de pe aceleaşi catedre, mistica e considerată o maladie religioasă, cum era considerată la Sorbona de dinainte de război şi cum astăzi nu mai e considerată nici la această Sorbonă, care a fost în veacul trecut centrul raţiunii filozofice antireligioase? Unde e dragostea de spiritul sub raza căruia s a dezvoltat neamul nostru, când aceiaşi filozofi de catedră declară şi astăzi că ortodoxia n ar fi decât o stare obscură de sentiment religios, în vreme ce realitatea istorică ne spune că fără metafizica şi fără mistica Orientului ortodox n ar fi fost posibilă dezvoltarea filozofiei occidentale?"

3 Aluzie la cursul de Filozofia Renaşterii (Bucureşti, 2 vol., 1910 şi 1914) ţinut de profesorul raţionalist agnostic P. P. Negulescu (1872-1951).

4 Alfred Rosenberg (1893-1946), teoretician şi ideolog al nazismului şi rasismului arian, principalul „filozof" al celui de-al III-lea Reich prin lucrarea Das Mythus des 20. Jahrhunderts (1931); condamnat în procesul de la Nürnberg în 1946 şi executat.

5 Albert Ehrhard în studiul său sintetic Das Mittelalter und seine kirchliche Entwicklung [Evul mediu şi evoluţia sa bisericească, 1908]. Albert Ehrhard (1862-1940), prelat catolic, istoric al Bisericii, patrolog şi bizantinolog din München, autor al unor importante lucrări de sinteză şi al celui mai complet inventar al literaturii omiletice şi hagiografice bizantine (3 vol., 1936-1952).

6 Valentin Weigel (1538-1588), teosof şi mistic luteran.

7 Walter Lehmann, Deutsche Frömmigkeit. Stimmen deutscher Gottesfreunde, Jena, 1916; reed. 1925.

8 Friedrich Schleiermacher (1768-1834), faimos teolog luteran german, profesor la Berlin, adept al unei teorii efective despre religie a cărei origine o vedea în sentimentul de dependenţă absolută a omului de divinitate.

9 Sebastian Franck (1499-1542), istoric şi umanist german cu o concepţie spiritualistă, pur interioară, despre religie.

10 Paul de Lagarde (1827-1891), teolog şi orientalist protestant din Göttingen, dar şi naţionalist german antisemit.

11 Rudolph Eucken (1846-1926), profesor de filozofie la Jena, principal reprezentant al şcolii neokantiene de la Baden.

12 Joseph-Arthur de Gobineau (1816-1882), poet, jurnalist, diplomat, orientalist autodidact, teoretician al arianismului ca rasă pură, una din sursele principale ale ideologiei naziste.

13 Huston Stewart Chamberlain (1855-1927), scriitor englez de limbă germană stabilit la Viena, iar din 1916 în Germania şi naturalizat german. Teoretician al rasismului arian pangermanist şi antisemit, devenit una din sursele principale ale ideologiei naziste.

NICHIFOR CRAINIC