Referitor la activitatea Bisericii Ortodoxe Române în anii comunismului, există două acuze care se leagă între ele:

1.      Că Biserica Ortodoxă nu avea tradiţie pe terenul misiunii sociale, acest lucru fiind descoperit în mod „precipitat" pentru a se găsi o raţiune de funcţionare a Bisericii şi într-un stat comunist.

2.      Pornindu-se de la chestiuni de natură socială, s-ar fi trecut la o regândire a dogmei creştine care a condus în final la o veritabilă „comunizare" a acestei dogme.

Pornindu-se de la realitatea (nedemonstrată  în cuprinsul textului din motive de spaţiu) a existenţei în perioada interbelică a unei gândiri vii a Bisericii pe teren social, se demonstrează, pe de-o parte, continuitatea acestei tradiţii şi, pe de altă parte, se analizează modul în care noile realităţi socio-politice influenţează conţinuturile diverselor discursuri ale oamenilor Bisericii din perioada 1945-1948.

Se poate constata astfel că nu a existat o „contaminare" a doctrinei creştine cu idei comuniste, ci un grad mai mare de teoretizare şi de echivoc în cazul unor probleme sensibile. De asemenea, creşterea presiunii regimului a condus la dispariţia diversităţii şi impunerea unor tipare destul de monotone.

În final, se face o evaluare a beneficiilor tipului de discurs practicat de Biserică în anii comunismului, dar şi a problemelor generate de acesta, concluziile încercând să sugereze depăşirea „balastului" din perioada comunistă şi asumarea de către Biserică a unui discurs viu şi principial în ceea ce priveşte implicarea ei în societatea românească.

GEORGE ENACHE