Totalitarismul în cultură şi arte, deci şi în literatură, a însemnat supremaţia unui singur curent literar şi artistic în sfera gândirii şi creativităţii. Acel curent literar şi artistic a fost realismul socialist şi el devine vizibil şi obligatoriu în creaţie, începând cu anul 1949. De atunci putem vorbi de o literatură angajată social, o literatură pentru masse, care a câştigat numeroşi adepţi. Realismul socialist este o doctrină de ideologizare a literaturii şi în acelaşi timp, primul curent literar (şi artistic) de stat din istoria multimilenară a creaţiei, menit să transmită prin operă ideologia şi strategia unui partid de guvernământ, partidul comunist. Scrisul realist socialist devine o instituţie de propagandă. În literatura română, realismul socialist s-a dezvoltat aproximativ în perioada 1948-1966. A existat o poezie realist-socialistă, dar şi o proză de aceeaşi factură. Panorama lirică a realismului-socialist este alcătuită dintr-un număr impresionant de poeţi, circa 200. Între anii 1953-1955, discursul liric se bazează pe motive ca: partidul, ilegalistul, colectiva, chiaburul, cartierul, minerii, sabotorii, grănicerii, zidarii, sondorii, marinarii, moţii, alegeri, festival al tineretului, congres, peisaj sovietic etc, iar între anii 1959-1963 mai apar ca repere: figura ilegalistului şi a luptătorului comunist, colectivizarea, contrastul trecut-prezent, iubirea, evul glorios socialist, elogiul muncii, al "comunei de aur" - viitorul comunist ş.a. Între poeţii reprezentativi ai perioadei, îi putem aminti pe Dan Deşliu, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, A. E. Baconsky, Eugen Frunză, Nina Cassian. Proza realist-socialistă a impus alţi scriitori fruntaşi: Petru Dumitriu, Marin Preda, V. Em. Galan, Al. Jar, Francisc Munteanu, Sütö Andras, Nagy Istvan, Szemler Ferenc, Horvath Istvan, Titus Popovici, Zaharia Stancu, M. Sadoveanu. Din tematica romanelor lor reţinem: satul (gospodăria colectivă, lupta de clasă pentru lichidarea "rămăşiţelor chiabureşti"), canalul, şantierul şi hidrocentrala, dar mai ales industrializarea socialistă şi impactul benefic al acesteia asupra omului. Un rol însemnat în antrenarea tuturor condeierilor în creaţia dirijată politic, în sporirea impactului ideologic al operei literare, l-a avut critica literară realist-socialistă sau marxistă. Aceasta şi l-a revendicat ca model pe Constantin Dobrogeanu Gherea, iar formula lui critică a stat la baza calapodului analitic realist-socialist. Consecinţele acestor constrângeri teoretice şi analitice venite dinspre critica literară de directivă şi îndrumare au fost multiple şi grave pentru axiologia literară, care în intervalul 1948-1954 nu înregistrează nicio scriere notabilă, iar după aceea, vreo cinci-şase.

ANA SELEJAN