Fără a avea pretenţia exhaustivităţii, sunt fixate cadrul de reflecţie şi axele de cercetare ale unui posibil dialog între teologie şi literatura modernă. Dialogul dintre ele are ca model relaţia dintre cele două naturi ale lui Hristos. Pentru aceasta este necesar ca unitatea comunicării dintre cele două să nu fie anulată de distingerea identităţii lor şi să nu producă fuziunea lor sub semnul formulei „literatură creştină". Sunt accentuate procesul şi deplasările care au condus la apariţia literaturii moderne şi la constituirea propriului ei domeniu: emergenţa subiectului şi a individului; răspândirea spiritului critic şi al autonomiei creaţiei artistice etc. Sunt formulate apoi câteva presupoziţii teologice ale dialogului posibil al Bisericii cu literatura modernă: abandonarea unei atitudini paseiste, închise şi premoderne faţă de realităţile umane, create şi istorice; redescoperirea eshatologiei şi a elementelor de subiectivitate a persoanei; depăşirea particularismelor etnocentrice spre o catolicitate şi universalitate a unităţii etc.

PANTELIS KALAITZIDIS