Secularizarea specifică modernităţii, contrară celei operate de Evanghelie, marchează decisiv percepţia asupra rolului dimensiunii religioase în spaţiul public. Inclusiv ultimele două decenii par să confirme statutul ambivalent al religiosului. Pe de o parte, căderea comunismului în Europa de Est a însemnat nu doar restaurarea libertăţii religioase, ci şi o revigorare a clişeelor modernităţii care au făcut posibilă, de fapt, ideologia roşie. Constatarea că religia a supravieţuit ateismului de stat a trezit mai curând spaime, temerea că teologia ia locul ideologiei sistemului defunct fiind parţial confirmată de crizele inter-etnice, inter-confesionale ?i inter-religioase care au marcat, la intensităţi diferite, majoritatea ţărilor postcomuniste. Pe de altă parte, în aceeaşi perioadă, cu precădere după atentatele de la 11 septembrie, asistăm la o dezbatere din ce în ce mai largă despre caracterul normativ al religiei, despre rolul pe care comunităţile de credinţă îl pot avea în societăţile marcate ireversibil de pluralismul politic, valoric, cultural, naţional şi nu în ultimul rând religios. Termenul-cheie al noii dezbateri, pe alocuri polemice, este cel al parteneriatului dintre stat şi cultele religioase. Criza financiar-economică prin care trece lumea în aceste luni este la rândul ei un imbold major în vederea articulării a ceea ce ar putea fi numită noua paradigmă postseculară. Ne propunem în paginile de faţă să analizăm sumar această schimbare de atitudine şi să o ilustrăm în contextul nostru românesc prin prezentarea unei iniţiative legislative recente.

RADU PREDA