Monahismul reprezintă vechea practică a creştinilor de a părăsi lumea pentru a se dedica trup şi suflet unei vieţi duhovniceşti conforme cu Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, urmărind unirea deplină cu Acesta. Scopul monahismului creştin este îndumnezeirea omului, lucrare la care sunt chemaţi de altfel toţi creştinii. Arhiepiscopul Lazar Puhalo afirma în una din scrierile sale că toată lupta monahului nu este nimic altceva decât nevoinţa de a atinge viaţa duhovnicească a lui Adam înainte de cădere. Tot el afirma că scopul adevăratului călugăr este de a lepăda toate grijile lumeşti, de a râvni către o viaţă duhovnicească eliberată de patimi întocmai cu cea a îngerilor şi de a se elibera de grijile trupului astfel încât întreaga fiinţă se dăruieşte cântării imnurilor de slavă lui Dumnezeu. Monahismul este acea albie pe care a rânduit-o Dumnezeu în Biserică pentru cei chemaţi să îndeplinească chemarea cea mai înaltă despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni 7, 8-34.

În ce priveşte apariţia monahismului, părerile sunt împărţite între specialişti. Nu ne propunem să lămurim aici această problematică. Unii consideră că modelele din vechime ale monahismului creştin ar fi nazireii şi profeţii Vechiului Testament, iar modelele feminine ale monahismului ar fi Maica Domnului şi cele patru fiice fecioare ale diaconului Filip (Faptele Apostolilor 21, 7-9). După alţii, întemeierea monahismului creştin trebuie căutată în deşertul Egiptului secolului al IV-lea datorită schimbărilor care au avut loc la nivelul societăţii în Imperiul Roman, ca urmare a convertirii împăratului Constantin cel Mare la creştinism şi a tolerării acestuia în tot imperiul. Acest fapt a pus capăt persecuţiei contra creştinilor, ducând la creşterea numărului acestora. Mulţi dintre ei au devenit doar creştini cu numele. Ca reacţie la această situaţie, mulţi doreau să păstreze intensitatea vieţuirii duhovniceşti din primele veacuri şi astfel s-au retras în deşert pentru a-şi petrece viaţa în post şi rugăciune, eliberaţi de grijile lumeşti. Sfinţii Antonie cel Mare şi Pahomie cel Mare au fost întemeietorii monahismului timpuriu, deşi au existat şi alţi creştini cu viaţă de tip monastic cum a fost Sfântul Pavel Tebeul. Biserica Ortodoxă îl consideră pe Sfântul Vasile cel Mare ca fondator al regulilor monahale urmând exemplul Părinţilor deşertului. Sfântul Benedict de Nursia, ale cărui reguli monahale se bazează pe cele ale Sfântului Vasile cel Mare, este considerat întemeietorul monahismului apusean, alături de Sfântul Ioan Casian.

Apărut în Egipt şi răspândit în tot Orientul, apoi în Europa apuseană, monahismul a rămas una din dimensiunile centrale ale vieţii creştine. Unii cercetători consideră că epoca de aur a monahismului creştin a durat din secolul VIII până în secolul XII când monahii au luat parte la toate disputele doctrinare care au tulburat viaţa Bisericii. În spaţiul românesc monahismul a fost cunoscut de timpuriu, academicianul Mircea Păcurariu afirmând că monahismul nostru este mult mai vechi decât al popoarelor slave învecinate. Sunt bine cunoscute bisericuţele de la Basarabi, peştera Sfântului Nicodim de la Tismana, bisericuţele rupestre de la Basarabi sau cele din Sălaj etc. Reputatul profesor sibian argumentează vechimea monahismului românesc şi prin toponimia locurilor care au adăpostit vetre monahale: Poiana Călugăriţei, Călugăreni, Chilia, Mânăstirea etc. Cercetarea vieţii monahale din spaţiul românesc a preocupat de timpuriu istoriografia românească, fiind investigate unele aspecte ale monahismului românesc, respectiv viaţa duhovnicească emanată din mănăstiri, rolul cultural-artistic al vetrelor monahale ş.a.m.d. Preocupările istoriografice în privinţa monahismului nu au încetat în decursul timpului până în vremea noastră. Noutatea cercetărilor de astăzi constă oarecum în investigarea zonală geografico-istorică a monahismului românesc.

Între lucrările de referinţă din ultima perioadă în această direcţie se înscrie lucrarea de faţă intitulată Monahismul ortodox din Maramureş şi Transilvania Septentrională până la începutul secolului al XIX-lea, lucrare ce aparţine tânărului monah de la Rohia, Macarie Motogna, care continuă alături de alţi tineri monahi vocaţia şi moştenirea culturală a mănăstirii şi a monahului cărturar Nicolae Steinhardt. Autorul acestei cărţi monumentale dedicată monahismului ortodox din Maramureş şi Transilvania este absolvent al Seminarului Teologic din Cluj-Napoca şi al Facultăţii de Teologie din Oradea. După absolvirea Facultăţii s-a înscris la cursurile de doctorat ale Institutului de Istorie „George Bariţiu" din Cluj-Napoca şi a lucrat sub îndrumarea Profesorului Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române. Autorul a încercat să reconstituie rolul jucat de mănăstirile ortodoxe într-o zonă românească unde a pulsat o puternică viaţă ortodoxă, mănăstirile fiind un nucleu puternic în păstrarea şi răspândirea Ortodoxiei, dar şi în apărarea poporului român în faţa asupritorilor. Academicianul Nicolae Edroiu arată în Prefaţa lucrării că autorul a adunat cu multă râvnă informaţiile de care a putut dispune, de arhivă, de bibliotecă şi de teren, sporind statistica locaşurilor monahale cunoscute până acum. Cartea beneficiază şi de binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Justin Hodea Sigheteanul care într-un cuvânt introductiv prezintă pe autor şi preocupările culturale ale acestuia care se înscriu în duhul mănăstirii Rohia.

Autorul s-a oprit în investigaţiile sale la mănăstirile şi schiturile ortodoxe care au fiinţat până la începutul secolului al XIX-lea, aproximativ pe teritoriul pe care îşi întindea jurisdicţia canonică exarhul Pahomie de la stavropighia patriarhală din Peri. Încă din introducere autorul afirmă că istoria veche a monahismului românesc zace încă ascunsă în negurile primului mileniu creştin. Autorul atrage atenţia asupra faptului că sursele documentare cu privire la monahismul românesc din spaţiul transilvan lipsesc întrucât Biserica Ortodoxă din această parte nu era recunoscută între religiile recepte. La fel în secolul al XVIII-lea mănăstirile şi schiturile ortodoxe din Transilvania au fost supuse acţiunii de distrugere a generalului Nicolae Adolf von Buccow. Autorul mai subliniază faptul că în Transilvania existenţa mănăstirilor ortodoxe a depins existenţial de atitudinile structurilor laice, care însă nu asigurau niciun suport material pentru întreţinerea lor, deoarece organizarea politică şi legislaţia de aici erau ostile poporului român şi credinţei ortodoxe.

În acest demers istoriografic părintele Macarie Motogna a încercat să descopere şi să identifice acele aşezăminte monahale care au ţinut aprinsă flacăra credinţei. Demersul istoriografic al părintelui Macarie Motogna continuă cercetările efectuate de alţi istorici consacraţi cum au fost Petru Maior, Nicolae Dobrescu, Ioan Lupaş, Ilarion Puşcariu, Cezar Bolliac, Nicolae Iorga, Augustin Bunea, Ştefan Lupşa, Silviu Dragomir, Virgil Şotropa, Mircea Păcurariu, Ioanichie Bălan, Adrian Andrei Rusu ş.a.

În primul capitol este prezentat „statusul socio-politic" al românilor din spaţiul transilvan până la începutul secolului al XIX-lea, respectiv primele instituţii şi structuri politice şi administrative româneşti. Este prezentată presiunea regalităţii maghiare şi a papalităţii împotriva românilor ortodocşi din Transilvania, tendinţa de asimilare a cnezilor români cu nobilimea maghiară. Este descrisă situaţia românilor în vremea lui Iancu de Hunedoara, a lui Matei Corvin, precum şi stăpânirea unor teritorii din spaţiul transilvan de către domnii Moldovei. Este descrisă şi situaţia românilor din acest spaţiu după trecerea Transilvaniei în stăpânirea Imperiului habsburgic, trecerea forţată la unirea cu Biserica Romei, precum şi lupta pentru apărarea Ortodoxiei, cum a fost cazul lui Tănase Todoran. Tot în acest capitol este prezentat dinamismul politic-cultural din secolul luminilor şi influenţa acestuia asupra monahismului transilvan.

Cu cel de-al doilea capitol autorul face o incursiune de prezentare a organizării bisericeşti a românilor transilvăneni şi maramureşeni până în secolul al XVIII-lea, din care desprindem rolul exarhatului în dezvoltarea vieţii bisericeşti, precum şi rolul îndeplinit de Episcopia Vadului în acest sens şi cel al Ţării Româneşti. De asemenea, este prezentată amănunţit viaţa bisericească şi evoluţia acesteia în Episcopia Maramureşului. După prezentarea acestor aspecte ale organizării politico-administrative şi bisericeşti a românilor ortodocşi, începând cu cel de-al treilea capitol autorul trece la prezentarea temei propriu-zise a lucrării, respectiv la originile monahismului, începutul monahismului pe teritoriul ţării noastre, începutul şi dezvoltarea monahismului în Transilvania şi Maramureş. De asemenea sunt prezentate acţiunile ostile monahismului ortodox din acest spaţiu, respectiv impunerea uniatismului cu forţa în secolul al XVIII-lea şi distrugerea mănăstirilor de către generalul Buccow. În cel de-al patrulea capitol sunt prezentate în ordine alfabetică toate mănăstirile din spaţiul luat în discuţie cu prezentarea unui istoric al fiecărei mănăstiri şi dezvoltarea acestora în timp. Ultimul capitol al lucrării prezintă dimensiunea culturală a monahismului maramureşean şi nord-transilvan din care desprindem faptul că istoria culturii vechi româneşti ne dovedeşte încă o dată faptul că mănăstirile ortodoxe au avut un rol foarte important în dezvoltarea culturii şi a limbii române, a artei, prin manuscrise, tipărituri, broderii, picturi, şcoli etc. Evident că spaţiul acordat unei recenzii nu ne permite să intrăm în detalii, dar reţinem pe scurt, în urma lecturii acestei cărţi, că în Transilvania, ca şi în celelalte două provincii româneşti, viaţa monahală, sub forme organizate, a existat încă de la începutul celui de-al doilea mileniu creştin şi s-a dezvoltat pe parcurs, îndeplinind, aşa cum am văzut, multiple roluri în viaţa poporului român, cu toate vitregiile pe care le-a întâmpinat în decursul veacurilor. Meritul autorului constă şi în faptul că a adus la zi informaţia cu privire la problematica abordată, oferind posibilitatea specialiştilor, dar şi publicului larg, să aprofundeze această problematică. Suntem convinşi că părintele Macarie Motogna de la mănăstirea Rohia îşi va continua cu aceeaşi asiduitate şi dăruire cercetarea ştiinţifică, oferindu-ne în viitor alte cărţi de înaltă ţinută academică, cu privire la istoria vieţii bisericeşti din Transilvania şi Maramureş.

Ion Alexandru Mizgan

ION ALEXANDRU MIZGAN