Acelaşi, Steinhardt - mi s-a agăţat de un colţ al cugetării expresia „primul şi ultimul Steinhardt", această agăţare m-a reţinut o vreme, după lecturare, de la a scrie ceva despre excepţionala lucrare a domnului G. Ardeleanu. Mă frământam între ceea ce am văzut şi între ceea ce găseam scris, e drept, priveam cu ochii teologului care nu înţelege gestul lui N. Steinhardt ca pe o convertire, ci ca pe un alt mod, decât cel iudaic, de a trăi paradoxul libertăţii. Eşti cu adevărat liber atunci când poţi să renunţi la libertăţile trecătoare pentru a te aşeza în libertatea transcendentă a divinului. Eşti liber atunci când forma nu este o mască a fondului, ci iconirea sufletului tânăr căruia îi place să se joace cu trecerea de la sutană la blugii aceia călcaţi şi de la fes la pălăria de pai susţinută de un cap doldora de judecăţi, dar care ţine bastonul spunând parcă „axisul este altul, este Celălalt" nu capul meu. Pentru mine a fost şi va rămâne acelaşi Steinhardt. Chiar G. Ardeleanu, sintetizând un decalog al lui Steinhardt, mărturiseşte (cam!) acelaşi lucru. Omul este punctul de comuniune dialogică a cărţilor, iar acest om a fost părintele Nicolae.

Am avut prilejul să mă întâlnesc cu mai multe teze de doctorat realizate la Litere, dar această întâlnire este una întru uimire şi fericire. Cred că părintele Nicolae ar fi fost uimit de orânuiala tematică şi cronologică pe care i-a făcut-o d-l G. Ardeleanu. El era un om al punctualităţii, al ordinii, dar refuza întrucâtva formele imanente extreme ale acestora. Mi-l amintesc cum ne-a scuzat odată pentru dez-ordinea tinereţii noastre făcută într-un spaţiu, totuşi comun, al monahilor. Rigoarea d-lui Ardeleanu îţi impune o lectură sobră, atentă, rafinată. Părţile tripticului său abundă în date riguros aşezate în canonul timpului, în elemente de analiză comparată menite să aşeze opera steinhardtiană acolo unde îi este locul în concernul culturii europene, în concluzii tăinuite în veşmânt lingvistic de preţiozitate, acestea te fac să observi faptul că titlurile sunt, în şi prin ele însele, o summa ideatică a „smeritului Steinhardt" (vezi stihul patru din decalogul final: I trust...).

Biografie, ideologii, metamorfoze spirituale - reconstituie un univers de formare, de problematizare şi de elecţie, universul formare, lucrare şi cugetare a lui Nicu Aurelian Steinhardt, iar din 16 august 1983 monahul Nicolae. Cred că această reconstrucţie documentară va fi greu de depăşit; autorul este un năzuitor spre exhaustivitate şi detaliu; ceea ce fascinează este orizontul în care include subiectul, fie el persoană sau scriere. Nu poţi să nu fii surprins plăcut de un atare orizont: scoarţa bucovineană de la Freud sau trimiterea la categorialele lui R. Otto, dar şi maniera de creare romanescă a contextului şcolar, dascălii cu portretizările lor esenţializate sunt adevăraţi eroi de roman. Izul nobiliar, un anume rafinament cultural de curte aşezată, sunet de pian în miros de bulion, toate sunt acte de „furare" a autorului (G. Ar.) de către jocul abil stilistic al subiectului biografiei. Aici, în zona genealogiei, ca gen literar, d-l Ardelean intră într-o specificitate livresc iudaică; multe dintre cărţile de căpătâi ale Tanakului încep cu genealogii.

Fascinant mi se pare mediul literar în care se mişcă şi se formează, în chip dialogic, N. Steinhardt: Sburătorul, Fundaţiile regale sau nume ca Maiorescu, Lovinescu, Noica, Pillat şi celebra promoţie. Formarea şcolară şi universitară este una de excepţie, dar transpare cu uşurinţă faptul că N. Steinhardt, dincolo de silinţă şi rigoare, este un subiect gnomic de excepţie: compară, sintetizează şi extrage o concluzie personală sintetică. Caută soluţii practice, deşi nu este un exagerat admirator al pragmatismului.

Cât despre ideologii, aş spune doar că autorul ne introduce în sfera analizei acurate şi obiective realizate de N. Steinhardt, o analiză obiectivă, globală, nicidecum locală, dar lipsită de viziune profetică. Raţionamentele sale în sfera politicului au fost extrem de juste, multe s-au împlinit. Ceea ce rămâne zona tare a abordării lui Steinhardt este literatura, discursul filosofic, ca temă instrumentală şi reflecţia teologic-pastorală.

Părţile doi şi trei sunt structuri analitice de caz; suntem introduşi în paginile Dosarului nr. 207, ni se dezvăluie din taina Jurnalelor şi tăria celui care a zis: l-am iertat, nu puteam să nu-l iert când am văzut cu câtă purtare de grijă îmi veghea somnul şi mă ferea de frig. În a treia parte suntem livraţi în orizontul pluritematic al scriiturii steinhardtiene: năstruşnicul timp, critica hedonistă sau generaţia `80. Încheierea acestei părţi este focusată pe tema libertăţii, alăturându-l pe Steinhardt lui Dostoievski.

Încheierea este extraordinară: Decalogul lui Steinhardt. Merită să-l receptăm ca un crez, ca o mărturisire de credinţă din care reiese unitatea cult-cultură, chiar dacă parcursul culturii nu trece totdeauna deopotrivă prin Tabor spre Golgota.

Un amplu segment, extrem de important în iconomia lucrării, este alcătuit de Addenda, bibliografie şi indicele de nume, structuri care creează un aspect complet de lucrare ştiinţifică de cercetare, dar care oferă cititorului un instrument important pentru aprofundarea temei.

Lucrarea d-lui G. Ardeleanu este un excepţional demers bio-bibliografic steinhardtian care va fi un veritabil ghid de orientare în lecturarea cu folos a integralei marelui scriitor N. Steinhardt. Autorul ne introduce într-un univers livresc complementar de o amplitudine extraordinară; termenii de comparaţie utilizaţi ni-l prezintă ca fiind un foarte bun cunoscător al marii literaturi universale şi nu numai. Mai mult de atât, orice cuvânt al meu ar fi futil, m-a năucit acest palier lexical. Laude magistre!

Ioan Chirilă

IOAN CHIRILĂ