Nicolae Steinhardt - un model de zidire a identităţii
Nicolae Steinhardt - un model de zidire a identităţii
Irina Ciobotaru
Abordarea unui scriitor ca model existenţial presupune riscul alunecării spre subiectivitate şi implicare partizan-elogioasă, riscul evitării acelor dimensiuni - biografice sau literare - care nu corespund imaginii intenţionate sau pericolul excesului de biografie. În cazul scriitorului şi monahului Nicolae Steinhardt însă, o astfel de perspectivă este potrivită şi fructuoasă deoarece opera sa este concepută pentru a fundamenta şi reflecta o existenţă exemplară. Evoluţia biografică şi literară a scriitorului este gestionată şi construită după exemplul cristic şi se doreşte, în consecinţă, a fi un model.
Viaţa lui Nicolae Steinhardt pare a avea drept principiu fundamental căutarea şi alegerea lucidă a căilor. Selecţia nu este facilă şi nici consecinţele nu se înscriu în definiţiile comune ale unei existenţe „fericite". Parcursul biografic este marcat de strădania permanentă de a construi o existenţă secundă: viaţa de apoi (în care evreul creştinat îşi declară credinţa prin participarea la taina botezului) şi viaţa în postumitate (în care scriitorul şi criticul literar crede când se „împărtăşeşte" în scris). Ambele presupun sacrificiul şi suferinţa.
Scrisul lui Nicolae Steinhardt porneşte din raţionamente şi din rădăcini sufleteşti ramificate şi complexe. Acesta poate fi rodul unei nevoi neîntrerupte de atestare şi certificare a deplinei convertiri la creştinism, expresia unui preaplin sufletesc care se cere dăruit în cuvânt, o formă nobilă de menţinere a contactului cu elitele intelectuale ale generaţiei interbelice, dar şi o declaraţie de libertate spirituală. Mai mult, Nicolae Steinhardt ştie că statutul de intelectual evreu, educat în spiritul interbelic al libertăţii, încarcerat pentru solidarizare cu români „legionari" şi convertit la creştinism în condiţii excepţionale îi conferă o identitate aparte în pleiada intelectualilor congeneri. Scrisul său devine expresia acestei identităţi şi porneşte din conştiinţa limpede a unui statut câştigat prin dar divin şi har.
Nicolae Steinhardt pare a-şi asuma existenţa ca permanentă stare de tensiune între sine şi imaginea de sine. El este conştient de propria identitate etnică şi religioasă şi se supune voit unui dificil proces de reconfigurare spirituală. Sub presiunea destinului, aşa cum atestă Jurnalul fericirii, trece de la iudaism la creştinism. Transformarea, deşi pusă sub semnul minunii, presupune eforturi considerabile de certificare. Principalele căi sunt adoptarea unui comportament social exemplar, studiul dedicat al cărţilor ortodoxe fundamentale şi participarea la ritualul bisericesc. Deloc facilă este şi transformarea etnică. Evreul se declară constant român şi iubeşte românismul mai mult decât românii înşişi. Scrisorile către congenerii din diaspora, paginile Jurnalului fericirii şi ale eseurilor hermeneutice, predicile de la Mănăstirea „Sfânta Ana" de la Rohia sunt forme de atestare a apartenenţei la neam şi declaraţii de iubire faţă de spiritul românesc.
Devenirea creştină şi etnică a lui Nicolae Steinhardt este credibilă şi autentică, deşi resorturile sufleteşti care susţin această devenire sunt greu de fixat în definiţii. Un argument suficient pentru autenticitatea românismului lui Nicolae Steinhardt este refuzul de a alege exilul „confortabil", în anii ‘70, la fel cum un argument pentru onestitatea creştinismului său este trecerea la monahism, în anii ‘80.
Nicolae Steinhardt se construieşte ca model existenţial prin efort voluntar, în vremuri care dizolvă modelul moral şi însăşi existenţa individuală. El are drept repere constante viaţa veşnică propovăduită de creştinism şi viaţa în postumitate literară. Pentru cele două, construieşte atent o imagine exemplară şi convingătoare de creştin, român şi scriitor. Devine, astfel, un scriitor ferit de limitări canonice. Spontaneitatea expresiei sale literare, autenticitatea paradoxal erudită a mesajului spiritual şi lipsa de sistem în critică literară şi hermeneutică reprezintă cheia salvării din canon. Identitatea sa este definită voluntar şi lucid prin „treimea" numită mai sus: creştin-român-scriitor.
Nicolae Steinhardt devine creştin în urma unui îndelungat proces de căutare a identităţii spirituale şi sub presiunea externă şi ilogică a regimului totalitar instaurat în România postbelică. Creştinarea sa este imposibilul devenit posibil, aşa cum afirmă constant scriitorul. Botezul din 15 martie 1960, din închisoarea Jilava, este momentul crucial al existenţei sale. Evreul educat în străinătate, erudit, elegant şi rafinat, care a cunoscut şi asimilat prin contact direct cultura Vestului european, descoperă calea către identitate în dăruirea sufletului prin iubire creştină. Acceptă încarcerarea din fidelitate intuitivă faţă de libertate şi din solidaritate faţă de intelectualii congenerii printre care şi Constantin Noica. Descoperă în mizeria închisorii catacombele Romei, iminenţa materială a morţii, şi experimentează sacrificiul. Crucea devine cheie existenţială, iar creştinarea prin botez „cu apă viermănoasă" este miracolul prin care întreaga existenţă se redimensionează şi se reconstruieşte.
Pentru Nicolae Steinhardt, vocaţia religioasă este o „iluminare". Nu însă bruscă. „Se poate ivi ca o evoluţie discontinuă, cu scăpărări. Nu... se moşteneşte..."1. Creştinismul este o revelaţie „de maturitate", dat şi predestinare, dar mai ales misiune asumată şi trudă pentru construirea morală, efort de dreaptă socotinţă faptică şi spirituală. Cotidianul nu estompează „lumina" pe care alţii o păstrează prin izolare, căci creştinismul presupune, la Nicolae Steinhardt, echilibrul punţilor dintre sine şi lume. Dăruirea şi dobândirea sunt simultane şi interdependente. Darul sinelui către lume (iubire, înţelegere, cunoaştere) are drept răsplată miracolul conştiinţei creştine.
Implicaţiile spirituale ale botezului în ortodoxie sunt redate în complexul Jurnal al fericirii cu elocvenţă „neclară" („I trust I make myself obscure" - spune mereu, în Jurnal, autorul, citându-l pe St. Thomas More2). Intuiţia tehnicilor scriitoriceşti3 se îmbină cu autenticitatea existenţială, cu erudiţia şi luciditatea. Intelectualul Nicolae Steinhardt îşi descoperă vocaţia spirituală în ortodoxie şi o autentifică prin scris, confirmându-i veridicitatea şi reenergizând-o în acelaşi timp. Onestitatea completă a confesiunii şi vocea categorică îndreptată împotriva comunismului transformă jurnalul-roman în manifest pentru libertate spirituală şi răscumpără tăcerea înfricoşată a deceniilor şapte şi opt.
Convertirea la ortodoxie este simultană şi comunicantă cu decizia trecerii la românism. Nicolae Steinhardt îşi construieşte identitatea spirituală prin integrare naţională şi prin absorbirea, asimilarea spiritului naţional românesc. Identificarea sa cu neamul este determinată de ortodoxia la care aderă conştient. „Nu-s doar, totuşi, om şi eu, român (prin adopţie, dar cu înflăcărare) şi creştin? Sfânta Scriptură descoperă înţelepciunea în cele mai neaşteptate locuri"4. Rădăcinile etnice rămân şi sunt recunoscute ca parte a temeliei sale umane. Ironia şi autoironia au adesea subtilităţi evreieşti. Exemplul de mai sus surprinde un autor care se recunoaşte a fi un „loc" neobişnuit pentru ca învăţătura lui Hristos să găsească rădăcini. Nu este doar uimirea în faţa miracolului, ci şi ironia adresată sieşi.
Identitatea umană şi de expresie la Nicolae Steinhardt nu se poate împlini, deci, în afara identităţii naţionale. Transformând libertatea şi adevărul în coordonate existenţiale şi în teme de cugetare literară, scriitorul le conectează vital la spiritul naţional, afirmând că „adevărul se poate formula valabil şi substanţial numai în câmpul magnetic radiant al fiinţei naţionale"5.
Paginile de mărturisiri epistolare6 reflectă clar nevoia chinuitoare de a sublinia convertirea la creştinism şi românism. Evreu creştinat, menţine o corespondenţă asiduă cu intelectualii din România şi cu cei din exil. „Spovedania" sa este permanentă şi neeconomică şi reflectă un om care doreşte să creeze imaginea convingătoare a unui deplin convertit şi care se supune strădaniei epuizante de a se menţine între congeneri. Contactul cu ceilalţi este întreţinut cu grijă, deşi implică efort financiar, consum intelectual şi sufletesc şi nu în ultimul rând riscuri de ordin politic. Prin caracterul lor „autobiografic" aceste scrisori devin dovezi elocvente ale nevoii de fundamentare a identităţii religioase şi naţionale.
Elogiul neamului românesc porneşte din contactul cu valori individuale şi colective, iar spiritul românesc este idealizat din nevoia de afirmare şi reafirmare a identităţii naţionale pe cale a fi anulată prin contactul cu istoria şi ideologia totalitară. Ortodoxia şi spiritul românesc se suprapun, părând a avea efect miraculos asupra unui om care descoperă lumea cu ochii creştinului. „Credinţa: necuvenită cinste. După cum necuvenită îmi este şi dragostea mereu descoperită, mereu crescândă, mereu mai fermecată şi mai uluită pentru poporul acesta românesc care mi se dezvăluie mereu mai fascinant, mai greu de nebănuite armonii şi plinătăţi, de echilibru aproape perfect, de cutremurătoare şi domolitoare comori"7. Afirmarea şi definirea elogioasă a spiritului românesc reprezintă o formă de sfidare a unui sistem politic bazat pe anularea spiritului. Credinţa în Hristos este parte vitală a sufletului naţional şi vine să completeze „plaiul" definit de Blaga. „Peisajul «paradisului românesc» este al poporului care, singurul, mi se pare că ar face ca Dostoievski, pus în ipotetica situaţie de ar trebui să aleagă între Hristos şi adevăr - dacă Hristos şi adevărul ar fi două -, ar alege pe Hristos, trăsătură perfect conformă cu diagnosticurile puse de Blaga. Fericiţi cei ce s-au născut în acest paradis românesc; cei ce l-au privit cu ochi veseli şi înlăcrimaţi; cei în ale căror vine curge sângele şesurilor, dealurilor sau munţilor natali; dar şi cei care l-au simţit şi îndrăgit printr-un act, să-i zicem, de voinţă, mai curând de clarviziune; cei ce l-au iubit, deşi spurcaţi, deşi târziu"8. Nicolae Steinhardt recunoaşte încă o alegere: aceea de a iubi în mod voit (autoimpus) românismul. Clarviziunea invocată anterior este sursa metanoiei creştine, iar prin transfer, sufletul creştinat se ramifică în iubirea faţă de spiritul românesc. Entuziasmul declaraţiilor este liric şi combustiv. Este o formă de a sublinia lepădarea „târzie" de haina originii „spurcate" şi de autoflagelare literară.
Nicolae Steinhardt îşi construieşte permanent o biografie creştină şi românească. Este preocupat constant de afirmarea sa, dacă nu ca român, măcar ca admirator al românismului. În aceleaşi scrisori către Virgil Ierunca, evreul creştinat declară, preluând voit „plăcerea" fatalităţii româneşti: „Dumnezeu m-a învrednicit să am parte de multe daruri. Mă întreb dacă cel mai de preţ şi, în orice caz, fermecător nu este cel de a-mi fi dat putinţa să îndrăgesc fenomenul românesc. Cu încetul, de-a lungul unor ani numeroşi, orbecăind pe meandre ciudate, poticnindu-mă în viroage şi hârtoape adânci, ridicându-mă, căzând iar, orbind de-a binelea, surd întâi, apoi desluşind sunetele anevoie, clipind din ochi, bâjbâind, ameţit, uluit, apucând-o aiurea, nebănuind nimic, dar presimţind, apoi deodată trăsnit şi luminat, îndrăznesc să cred - nebunul şi fericitul de mine - că am ajuns să bat la poarta fermecată a splendorii care se numeşte a gândi şi a simţi româneşte"9. Intenţionalitatea artistică din evocarea parcursului biografic este evidentă. Nicolae Steinhardt vrea să emoţioneze şi să convingă, să atragă solidarizare afectivă, să câştige un răspuns încărcat cu aceeaşi doză de iubire. Românismul este definit ca miracol salvator într-o scrisoare adresată unor exilaţi tentaţi să îl renege. Meandrele existenţei ce precede creştinarea sunt puse sub semnul regretului, astfel încât autorul pare că cere iertare pentru „orbirea" lui. Ştie că astfel poate el însuşi vindeca „orbirea" celorlalţi. Fostul membru al lotului Noica-Pillat, supus injustiţiei, încarcerat şi umilit pentru solidarizare deplină cu intelectuali de marcă ai perioadei interbelice, oferă o lecţie de iubire a spiritului românesc.
Onestitatea declaraţiei sale este neîndoielnică. Nicolae Steinhardt a ales să rămână în România, deşi ar fi putut să se stabilească în ţări europene libere. A ales să refuze postura de martor al acuzării în procesul Noica-Pillat. A ales conştient închisoarea şi a decis, pe deplin responsabil, să fie botezat. Independenţa ideologică şi politică de după 1964, anul amnistierii sale, este consecinţa unei alte alegeri lucide. Timp de douăzeci şi cinci de ani, Nicolae Steinhardt face alegeri „atipice", evitând căile facile, sfidând şi provocând, afirmând o identitate nobiliară - cea de creştin român - în condiţii de gravă desacralizare şi ruinare a identităţii.
Alex Ştefănescu observă, astfel, că tonul exclamativ adoptat de Nicolae Steinhardt în definirea românilor este consecinţa nevoii de reinventare a conştiinţei româneşti: „Elanul scriitorului călugăr împinge românismul spre ipostaza lui ideală, îl obligă să fie aşa cum ar putea fi, îl inventează plecând de la o esenţă revelată în momente faste"10. Steinhardt este copleşit de frumuseţea spiritului românesc când citeşte operele lui Eugen Ionescu şi ale lui Mircea Eliade (primite prin poştă, din Franţa, prin bunăvoinţa lui Virgil Ierunca şi a Monicăi Lovinescu), poezia lui Blaga11, filozofia lui Constantin Noica12, critica lui Nicolae Manolescu13, când vede pe scena Teatrului Mic Iona a lui Marin Sorescu, în aprilie 196914, sau filmul lui Dan Piţa, Concursul, în decembrie 198215.
Energia sa existenţială provine din voinţa de a fundamenta conştiinţa morală şi din libertatea neizolării şi a trăirii în lume. Harul este dublat de faptă şi se manifestă fără ifose sau smerenie falsă, în deplină libertate. În fapt, cheia libertăţii „practicate" de Nicolae Steinhardt este credinţa completă în adevărul existenţei lui Hristos. Libertatea este un risc asumat în alegerea între căi. Întreaga viaţă lumească şi spiritual-intelectuală a monahului-scriitor se construieşte pe credinţa fermă şi deloc naivă în existenţa lui Dumnezeu prin fiul său crucificat. Libertatea este sinonimă cu credinţa, iar constrângerile impuse prin comportamentul creştin devin, paradoxal, forme de eliberare.
Nicolae Steinhardt îşi defineşte identitatea morală pornind de la paradoxalele cuvinte ale tatălui copilului demonizat (Marcu 9, 24): „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele"16. Credinţa este rod al revelaţiei spontane, însă construirea şi păstrarea ei se realizează prin trudă şi sacrificiu, prin permanent efort de cumpănire lucidă şi „deşteaptă", prin „dreaptă-socotinţă" şi faptă. „Lucrul cel mai greu este să-l ucidem pe fariseul din noi. Poate că distanţa cea mai anevoie de străbătut este mica distanţă de la Ierusalim la Betania"17. Evreul creştinat nu configurează abstract drumul dintre Vechiul şi Noul Testament, ci îl asumă existenţial, conştient şi responsabil, ca pe o realitate palpabilă, ca pe viaţa însăşi, de pe care s-a ridicat perdeaua suprarealismului şi iluziei.
Personalitatea complexă a lui Nicolae Steinhardt se regăseşte, astfel, în debordanta onestitate implicată în recunoaşterea contradicţiilor şi opoziţiilor spontane din manifestările sale zilnice. Existenţa creştină presupune şi efortul permanent şi lucid de a alege între prezenţa lumească şi dinamica spirituală. Steinhardt reuşeşte să le împace, tot prin apelul la modelul cristic. Scrisul este rezultatul receptării triunghiului lume-sine-divinitate prin „ochii cugetători ai inimii". Este rezultatul vocaţiei de a echilibra ochii (raţiunea) şi inima (sufletul) pentru a construi conştiinţa.
Credinţa se manifestă lăuntric, intim, însă este valorificată prin scris18 şi dăruită lumii. „Crezut-am, pentru aceea am grăit" (Psalmul 115, 1; II Corinteni 4, 13) este fraza care argumentează scrisul permanent al lui Nicolae Steinhardt. Scriitorul nu contrazice monahul, ci se află în simbioză prin înţelegerea creştină a cuvântului. În sprijinul acestei idei vine un alt om al Bisericii cu vocaţie literară, Dumitru Stăniloae, care afirmă că „mijlocul principal prin care omul se comunică altora şi alţii se comunică lui ca izvoare complementare de sensuri, de simţiri, mijlocul de îmbogăţire şi de întărire reciprocă este cuvântul prin care oamenii îşi întăresc umanitatea comună... Oamenii se adapă spiritual unul pe altul prin cuvinte, dar dintr-o trebuinţă zidită în ei de o putere mai presus de ei. Iar cuvintele nu sunt importante pentru ei prin faptul că sună, ci prin faptul că-şi comunică apa lor ca izvoare spirituale, legate subteran între ele şi cu oceanul spiritual suprem. Omul însuşi vine în cel ce-i aude cuvintele, el însuşi se deschide celui care i le comunică. Omul însuşi e apă vie, prin faptul că se dă pe sine însuşi şi adapă pe cel căruia i se dă prin cuvinte"19.
Scrisul lui Nicolae Steinhardt este destinat exclusiv „celorlalţi". Este formă de autodefinire, dar şi de mărturisire şi dăruire. Jurnalul fericirii, redactat între 1969 şi 1971, este oferit spre lectură, în manuscris unic, apropiaţilor. Confiscat de Securitate în 1972, este rescris într-o variantă mai amplă. Autorul nu renunţă la primul manuscris al Jurnalului şi face demersuri consecvente pentru returnare (1975). Va păstra şi va multiplica cele două variante, prima pentru publicare în limba română şi a doua pentru traducere în franceză. O variantă adaptată, de 480 de pagini, va fi lecturată la microfonul „Europei libere" pe tot parcursul anilor 1988 şi 1989. Se asigură că prieteni apropiaţi îi vor publica paginile memorialistice atunci când istoria va permite. Viaţa lui Nicolae Steinhardt este „rostuită" prin scris, însă nu scrisul apatic, fără destinatar, ci scrisul încărcat de sens şi spirit, destinat cititorului liber, ca formă de comunicare în care se aşteaptă permanent răspuns. Una dintre „slăbiciunile" lui Nicolae Steinhardt este tocmai nevoia de a primi aprecieri, vorbe bune, drept confirmare a reuşitei rostului său lumesc.
Eseurile de critică şi hermeneutică literară şi culturală sunt redactate consecvent, febril, pe tot parcursul celor patru decenii postbelice, şi trimise spre publicare, cu insistenţă, perseverenţă şi răbdare, Revistei Fundaţiilor Regale, revistelor Viaţa Românească, Secolul XX, Libertatea, Universul literar (Bucureşti), Steaua, Facla (Cluj), Orizont (Timişoara), Familia (Oradea), Vatra (Târgu Mureş). Nesistematice, entuziaste, atipice, paginile sale de hermeneutică pornesc din „hărnicia" de receptor de cultură şi literatură a lui Nicolae Steinhardt. Sunt galante plecăciuni în faţa autorului şi a operei care îl oglindeşte. Spectacolul teatral, filmul, expoziţiile de pictură sau fotografie, audiţiile din Haydn, Debussy sau Brahms rodesc spiritual şi sunt „turnate" în scrisul hermeneutic. Altfel, toate şi-ar fi pierdut rostul, s-ar fi risipit.
O formă de evitare a risipei sunt şi scrisorile trimise neobosit lui Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, Sanda şi Vlad Stolojan, Alexandru Ciorănescu, Lucian Boz, Dan Cernovodeanu, Nicolae Balotă, George Tomaziu. „Torturat de dorinţa comunicării"20, Nicolae Steinhardt nu face economie de spirit în scrisorile cu destinatar individual, cum nu păstrează nimic din preaplinul său spiritual nici în lucrările destinate publicării. Unele dintre scrisori sunt elocvente şi oneste declaraţii de patriotism sau spontane exerciţii hermeneutice21.
Epistolele lui Nicolae Steinhardt schiţează experienţa creştină a descoperirii lui Dumnezeu în literatură, cultură, oameni, gesturi cotidiene, fapte şi vorbe. Autorul îşi însuşeşte stilul Noului Testament, transformând experienţa atent şi viu conştientizată în parabolă22. Delicateţea, entuziasmul „copilăresc" şi modestia cu care oferă aceste experienţe drept căi de salvare din monotonie, rutină şi uniformizare umanizează parabolele epistolare. Tonul dominant este al bunăvoinţei care invită (obligă) la bunăvoinţă. Este starea necesară exerciţiului lecturii, interpretării şi credinţei. Scrisorile lui Nicolae Steinhardt sunt expresia nevoii de a comunica, de a păstra aproape oamenii şi spiritul lor. În acelaşi timp, sunt forme prin care el se păstrează „viu", sfidând admirabil, elegant şi nobil politica de sălbăticire prin izolare practicată de regimul comunist.
Nicolae Steinhardt vede limpede esenţa răului în ideologia aplicată cu râvnă în deceniile postbelice româneşti: anularea individului, a libertăţii sale de (auto)formare şi (auto)construire, uniformizarea prin amnezie şi pseudomemorie comună (comunistă), transformarea actului cultural în mascaradă idolatrizantă pentru sistem, marginalizarea actului cultural autentic, care constituia formă de exprimare şi revelare a unicităţii prin care Dumnezeu sălăşluieşte în om şi în lume. Steinhardt se opune tuturor acestor tehnici şi continuă să se comporte asemenea unui perpetuu interbelic, vizitând asiduu expoziţii, stând la coadă, începând cu ora patru dimineaţa, în faţa librăriilor, pentru a „prinde" volumele aşteptate, oferind cadouri vânzătoarelor pentru a-i reţine cărţi, mergând la teatru, alegând ceea ce îi place şi ceea ce nu prin filtrul „moralităţii" creştine şi bogăţiei de sensuri, citind volume trimise de la prietenii emigraţi, trimiţându-le constant volume şi scrisori entuziaste, luptând pentru sănătatea lui din nelimitată iubire de viaţă.
Scrisorile sale sunt mărturii ale unei personalităţi exemplare, ale unui model de existenţă liberă, construită cu încăpăţânarea celui care refuză să dispară prin uniformizare şi prostie. În volumul epistolar editat prin bunăvoinţa lui Virgil Ierunca (acesta păstrând, la rugămintea expeditorului, numărul impresionant de scrisori primite de la Nicolae Steinhardt) apare o scrisoare memorabilă, datată 20 octombrie 1979, trimisă din Chevetogne. Cordialele saluturi de la încheierea epistolelor „bucureştene" sunt înlocuite cu o descărcare sinceră şi entuziastă a vechilor credinţe: „Jos cu bolşevicii! Moarte comuniştilor! Mântuieşte, Doamne, poporul Tău! Nicu, nebun de fericire... Aş continua astfel, extatic, în delir, pe zeci, sute şi mii de pagini..."23. Izbucnirea entuziastă şi sinceră este justificată de eliberarea de sub cenzura omniprezentă din România. Atitudinea este, aparent, ne-creştină, însă respectă credinţa lui Nicolae Steinhardt conform căreia creştinismul nu înseamnă neapărat prostie şi supunere oarbă, ci în primul rând iubire de libertate.
Scrisul lui Nicolae Steinhardt, în toate formele sale, de la eseu la scrisori, de la Jurnalul fericirii la predici, implică aceeaşi doză de onestitate, seriozitate şi implicare lucidă. Acţionând simbiotic, scrierile lui Nicolae Steinhardt conturează portretul complex al unui model spiritual şi existenţial. „Mai rar potrivire atât de vizibilă între alcătuirea interioară a omului şi felul său de a scrie"24 afirmă Mihail Constantineanu, subliniind reflectarea exemplară a personalităţii scriitorului-monah în scrisul său generos.
Adevărata existenţă a lui Nicolae Steinhardt se fundamentează pe principiile moralei creştine, astfel încât modelul existenţial oferit de monahul-scriitor se construieşte prin scris şi prin viaţă creştină, prin „bibliografie" în primul rând, şi secundar prin „biografie" căci, mărturiseşte Steinhardt, „între viaţa mea, aşa cum am trăit-o, şi ideile pe care le profesez astăzi există, vai, un hău"25. Existenţa lui este „trudnică" şi se construieşte permanent, conform credinţei ferme în valabilitatea modelului trăit de Hristos. Cei patruzeci şi opt de ani care au precedat botezul par să stea sub semnul irealităţii, al falsului şi căutării „orbecăite". Ceea ce vrea Nicolae Steinhardt să rămână ca adevărata lui existenţă este viaţa lui creştină, pe care o clădeşte lucid, „treaz" şi fericit. „Vieţuitorul" creştin Nicolae Steinhardt nu se propune, din modestie, ca model contemporanilor săi, însă scriitorul oferă conştient, intenţionat şi permanent modelul existenţei creştine. Parcursul existenţial revelator pentru definirea şi analiza lui Nicolae Steinhardt este, astfel, cel fundamentat pe operă. „Opera, ca şi moartea, preface viaţa în destin. Opera e vectorială, dătătoare de sens, ea e devenirea întru fiinţă. Ea e fiinţa, întru care şi-a aflat omul rostul"26.
Nicolae Steinhardt ca model existenţial se construieşte prin operă, pe trei coordonate constante şi definitorii: cea de creştin autentic prin botez şi har, cea de român „prin adopţie" şi transformare de la Dumnezeu (unde „toate sunt cu putinţă" - Matei 19, 26) şi cea de creator care transformă în înţelegere şi sens contactul cu lumea şi divinitatea. Jurnalul fericirii, capodopera scriitorului, este expresia acestui contact uman şi suprauman care duce la creştinare şi conştiinţă românească. Prin conţinut şi structură, se propune deopotrivă ca soluţie de salvare din universul concentraţionar şi ca model existenţial. Pe o a doua coordonată a dimensiunii de creator, truda hermeneutică vine ca exemplu de alegere existenţială prin care scriitorul valorizează contactul constant cu lumea culturală.
1 Zaharia Sîngeorzan, Monahul de la Rohia. Nicolae Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 71.
2 Nicolae Steinhardt îi scrie, entuziasmat, lui Virgil Ierunca, la Paris, la 2 februarie 1969, că a auzit replica lui St. Thomas More în filmul A Man of All Seasons, prezentat la Bucureşti, în cadrul Festivalului Filmului Britanic. În această perioadă redacta Jurnalul fericirii (Nicolae Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi... Scrisori către Virgil Ierunca (1967-1983), Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 23).
3 Pe care, de altfel, le consideră manifestări structuraliste şi le respinge.
4 Zaharia Sîngeorzan, op. cit., p. 49.
5 Ibidem.
6 Nicolae Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi... Scrisori către Virgil Ierunca (1967-1983), Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 23
Caietele de la Rohia III, N. Steinhardt în interviuri şi corespondenţă, Ediţie îngrijită de Florian Roatiş, Editura Helvetica, Baia Mare, 2001.
Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Băciuţ, Editura Dacia, Colecţia „Alternative", Cluj-Napoca, 2001.
Monahul de la Rohia. N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări (Sîngeorzan Zaharia), Ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
Lucian Boz, Scrisori din exil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
7 Dumnezeu în care spui că nu crezi..., ed. cit., p. 27
8 Idem, p. 38.
9 Idem, p. 73.
10 Alex Ştefănescu, „Expeditor: Nicolae Steinhardt. Seninătatea unui neliniştit", în România literară, nr. 18, 10 mai 2000, p. 4.
11 Nicolae Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi..., ed. cit., pp. 96-97.
12 Idem, p. 56.
13 Idem, p. 69.
14 Idem, p. 30.
15 Idem, p. 279.
16 Zaharia Sîngeorzan, op. cit., p. 23. Cuvintele paradoxale din Marcu 9, 24 deschid Jurnalul fericirii şi constituie, pentru Nicolae Steinhardt, cheia înţelegerii creştinismului ortodox.
17 Nicolae Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi..., p. 102.
18 În 1980, când este călugărit la Mănăstirea „Sfânta Ana" de la Rohia, Nicolae Steinhardt primeşte de la episcopul Justinian Chira permisiunea şi îndemnul de a scrie în continuare, cu râvnă, „fără frică, fără reţinere", astfel încât scrisul său este în deplin echilibru cu viaţa monahală.
19 Apud Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă, Editura Mănăstirii Rohia, 2006, p. 9.
20 Alex Ştefănescu, „Expeditor: Nicolae Steinhardt. Seninătatea unui neliniştit", în România literară, nr. 18, 10 mai 2000, p. 4.
21 Scrisoarea din 3 iunie 1969, către Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, în care face analiza filmului La Dolce Vita regizat de Federico Fellini, este un exemplu elocvent de nonconformism critic (Paparazzo este văzut ca personaj profund creştin) (Dumnezeu în care spui că nu crezi..., p. 36).
22 În recenzia volumului Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Băciuţ, Ioan Alexandru Tofan observă caracterul de parabolă al scrisorilor lui Nicolae Steinhardt (Ioan Alexandru Tofan, „Epistolar din Paradis", în Convorbiri literare, nr. 2, februarie 2002, p. 126).
23 Nicolae Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi..., p. 251.
24 Mihail Constantineanu, „Fericita fire a lui Nicolae Steinhardt", în România literară, nr. 32, 13 august 1997, pp. 12-13.
25 Zaharia Sîngeorzan, op. cit., p. 9.
26 Idem, p. 35. IRINA CIOBOTARU |