Amintiri despre Părintele Steinhardt

Vasile Manea

1 Întâlnirile mele cu părintele Nicolae Steinhardt s-au petrecut, aş putea spune, în intervalul dintre două cărţi; două cărţi scrise de dânsul. Critică la persoana întâi, apărută la Editura Dacia din Cluj-Napoca în 1983, şi Prin alţii spre sine, Editura Eminescu, Bucureşti, 1988.

În 1983 eram student la Politehnica din Cluj. Într-o zi din vacanţa de vară mi-a fost dat să aud, în Librăria Universităţii, o conversaţie interesantă, pe marginea unei cărţi şi despre autorul ei. Aşa am aflat că N. Steihardt este monah şi trăieşte în Mănăstirea Rohia. Am cumpărat-o, desigur, imediat. Iar în toamnă, împreună cu un coleg din Târgu Lăpuş, am organizat o drumeţie până la Mănăstirea Rohia, cu gândul de a-l întâlni pe părintele Nicolae.

Primirea pe care ne-a făcut-o a fost încântătoare. Bucuria sa neprefăcută, vioiciunea şi toate câte ne-a spus, m-au copleşit. Întâlneam un om venit realmente dintr-o altă lume. Aparţinea unei generaţii legendare, fabuloase, aceea a lui Eliade, Ionesco sau Noica.

De atunci şi până la moartea sa, l-am întâlnit de nenumărate ori. La Cluj, unde venea destul de des, sau la Bucureşti, unde avea o garsonieră pe Str. Ion Ghica, chiar în centrul oraşului, peste drum de Teatrul Naţional, ori la Păltiniş, la înmormântarea lui Constantin Noica, dar de cele mai multe ori la Mănăstire, la Rohia.

Aşadar, l-am întâlnit pentru prima oară pe părintele Nicolae Steinhardt, în octombrie 1983. Şi nu aş fi reţinut probabil cu atâta exactitate momentul, dacă dânsul nu l-ar fi consemnat într-o dedicaţie datată, pe cartea cu pricina.

2 Memorabile au rămas întâi de toate serile în care ne povestea toate câte a pătimit în închisorile comuniste. Eram în chilia dânsului, plină cu lemne de foc, la căldura sobei de teracotă, când ne povestea seri la rând întâmplările din iernile friguroase de la Aiud sau Jilava, cărora le-a supravieţuit în chip miraculos. Desigur, acestea sunt astăzi toate consemnate în Jurnalul fericirii.

Apoi o discuţie a părintelui Nicolae cu părintele Emanuil, preot în acea vreme la Rohia, în prezent stareţul Mănăstirii Bixad, om cu un simţ al umorului remarcabil, pe care părintele Nicolae ştiu că-l preţuia. Aşadar, părintele Emanuil îi spune lui Nicolae Steinhart: - „Părinte, dacă ar fi după mine, v-aş aresta din nou!". Părintele Nicolae s-a blocat pur şi simplu. Nu era de glumit cu amintirea închisorii. Când l-a întrebat de ce ar face asta, părintele Emanuil a adăugat: - „Am încercat să citesc cărţile pe care le-aţi scris, dar nu am înţeles nimic din ele". Şi amintesc această întâmplare, pentru că dincolo de gluma părintelui Emanuil, cuvintele acestea exprimau şi o anumită realitate. Când l-am fericit pentru faptul că trăieşte în Mănăstirea Rohia, unde credeam că este preţuit şi că şi-a găsit liniştea, mi-a spus că mă cam grăbesc cu aprecierile. Oricum, cei din mănăstire, care astăzi afirmă că sunt ucenici de-ai părintelui Nicolae, ar trebui poate să fie ceva mai reţinuţi când fac astfel de afirmaţii. Personal nu cred că părintele Nicolae Steinhardt a avut ucenici, că cineva s-a învrednicit să-i fie ucenic în adevăratul sens al cuvântului.

Odată am plănuit o excursie cu părintele Nicolae până la Mănăstirea Poşaga, unde se afla un preot, Paisie, plecat de la Rohia, pe care părintele Nicolae dorea să-l revadă.

Eu nu am reţinut exact nici data la care s-a petrecut vizita noastră la Rohia, însă am găsit recent în dosarul de urmărire al părintelui Nicolae Steinhardt întocmit de Securitate că era consemnată cu precizie: 22 septembrie 1984. Când am ajuns la Mănăstirea Poşaga, unde dânsul intra pentru prima oară, uimit de frumuseţea locului, a spus: „Cred că aşa era casa din pădure a Sfintei Vineri!". Avea o bucurie, o spontaneitate şi o vioiciune a gândului, nemaiîntâlnite.

3 Dânsul cred că se bucura de cărţi ca un copil. Aşa că vorbea despre ele cu toată lumea. Mai cu seamă când un grup de confraţi scriitori l-au vizitat la mănăstire, le-a arătat, desigur, şi lor acele cărţi. Însă mare i-a fost dezamăgirea când Securitatea i le-a confiscat în urma unui denunţ făcut de către unul dintre „scriitori". Despre această păţanie a dânsului mi-a povestit cu multă tristeţe.

4 Nu doar că părintele Nicolae era urmărit de Securitate, dar şi persoanele cu care intra în legătură erau imediat „luate în lucru", cercetate. Nu a fost nevoie să-mi spună dânsul ceva, pentru că a făcut-o chiar Securitatea. La câteva zile după ce l-am întâlnit prima oară, a venit la facultate maiorul Matei de la Securitate şi m-a anchetat. M-a întrebat unde a fost în data cutare şi tot el m-a ajutat să-mi amintesc. Ştia tot. Ba m-a avertizat pe deasupra că părintele Nicolae Steinhardt era „duşmanul poporului". În dosarul I 207/6 se află lista persoanelor din Cluj cu care se afla în legătură.

5 Am o frumoasă corespondenţă cu părintele Nicolae Steinhardt, însă consider că sunt lucruri care nu au relevanţă pentru alţii. Desigur, ele pentru mine înseamnă foarte mult. Cred însă că cititorii nu trebuie obosiţi cu lucruri neînsemnate până la urmă, fie ele chiar venite de la părintele Nicolae, cum ar fi corespondenţa cu unul sau cu altul.

6 La 1 aprilie am primit vestea morţii părintelui Nicolae. Purta la dânsul o listă cu câteva nume, cu numerele de telefon, pentru că dorea ca aceste persoane să fie anunţate atunci când va muri. Aşa am fost sunat şi eu.

Îl văzusem cu numai câteva zile în urmă, mai precis pe 18 martie 1989, dată consemnată tot de dânsul pe o carte a sa, Prin alţii spre sine. Atunci mi-a spus că este ultima oară când ne întâlnim în lumea aceasta.

Înmormântarea a fost marcată de o prezenţă foarte vizibilă a Securităţii în mănăstire, fapt care i-a traumatizat în mod vădit şi pe slujitorii care au luat cuvântul. Singurul care nu era prea impresionat de prezenţa lor a fost părintele Serafim Man, cel care i-a fost naş de călugărie, şi care a spus: „Când a intrat în monahism, a îmbrăcat doar haina de călugăr, pentru că era călugăr dinainte". Însă nu i s-a îngăduit să vorbească prea multe.

7 Poate că cele mai memorabile cuvinte spuse despre părintele Nicolae Steinhardt îi aparţin teologului francez Olivier Clément, căruia i s-a solicitat să scrie prefaţa la ediţia franceză a Jurnalului fericirii şi care a avut astfel prilejul să-l cunoască, indirect, pe părintele Nicolae. Dânsul ne spunea la un curs la Institutul Saint Serge din Paris că Jurnalul fericirii i se pare una dintre cele mai importante cărţi scrise în secolul XX, după care a revenit şi a spus că este pur şi simplu una dintre cele mai importante cărţi scrise vreodată. Şi dacă Jurnalul fericirii nu ar cuprinde decât relatarea despre experienţa luminii taborice pe care părintele Nicolae a trăit-o în închisoare, cred că Olivier Clément avea dreptate.

VASILE MANEA