Convertire şi mărturisire creştină în gândirea părintelui Nicolae Delarohia¹

Ştefan Iloaie

N. Steinhardt, viitorul părinte Nicolae Delarohia, s-a convertit din convingere, aşa cum o dovedesc propriile mărturisiri, aşa cum o descoperă predicile pe care le-a rostit şi le-a scris. Credinţa creştină - pe care o cunoştea foarte bine în momentul convertirii şi pe care a aprofundat-o, în cunoaştere şi trăire, pe tot parcursul vieţii - este punctul de importanţă maximă în jurul căruia gravitează scriitura şi, mai mult, existenţa autorului. Intrarea în monahism s-a transformat, cu mult timp înainte de a se petrece, din aventură şi formă supremă a curajului, în dor². Iar Mănăstirea Rohia a devenit loc de „deplină fericire", şi amvonul ei - areopag al cuvintelor.

Convertirea la creştinism are importanţă majoră pentru viaţa interioară a lui Steinhardt, devine biografie esenţială, deoarece ea face din „cel botezat o altă fiinţă". Aşteptat de multă vreme, actul concret realizat în celula de la Jilava³ îi modifică existenţa, îl umple de încredere, îl împlineşte şi îl determină să mărturisească, de fiecare dată când are ocazia, bucuria transformării interioare: „Covârşitoarea majoritate a creştinilor n-au cum şti ce simte cel botezat şi ce este în adevăr actul acesta fulgerător; dar cei aflaţi în situaţia mea ştiu cum nu se poate mai limpede că nu e o formă, un ritual, o ceremonie, un simbol; e o lucrare directă a Dumnezeului celui viu" („Ce-I datorez eu lui Hristos")⁴, sau: „A fi creştin, e bine să nu pierdem din vedere realitatea aceasta, e o fericire, o taină dulce, un minunat secret" („Lumina lumii")⁵.

De aceea, tema credinţei este unul dintre subiectele cele mai bine dezvoltate în cuvântări, din dorinţa de a-l forma şi modela pe om⁶. Aproape că nu există text în care subiectul să nu fie atins, cântărit, despicat şi tratat din cele mai diverse puncte de vedere, chiar aşezat în contradicţii ideatice, care îi plăceau atât de mult autorului⁷. Deşi în dezbaterea subiectelor sunt folosite rezultate ale cercetării din cele mai diverse domenii: matematică, fizică, astronomie, logică etc., ele sunt complementare credinţei, care nu se sprijină pe şi nu se justifică prin intensitatea consideraţiilor exterioare: „Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană" („Crez ortodox")⁸. Credinţa nu îi oferă omului o nouă religie, căci scopul întrupării Domnului nu a fost acesta, ci îl câştigă pentru un alt mod de viaţă, îl cheamă la înduhovnicire şi îndumnezeire, la schimbare interioară şi exterioară, iar una dintre formele ei fireşti de manifestare este bunul-simţ. Credinţa este întruparea lui Hristos în om, e trăire, iar trăirea impune practica. Aici pândesc însă pericole, iar cel mai mare dintre ele este, în viziunea monahului Nicolae, formalismul pentru care îi critica pe fariseii contemporani lui Hristos, dar şi pe formaliştii din zilele noastre: „Nu vă îmbătaţi cu apă rece rostind în sinea voastră: Îl iubesc pe Domnul în taină, nu îndrăznesc a-L mărturisi cu glas tare, de va fi nevoie, mă voi şi lepăda de El... «De formă» nu există, e o iluzie, un şiretlic pe care vi-l pune la îndemână diavolul, o minciună a sa. Dacă - în orice fel - Îl tăgăduim pe Hristos în faţa oamenilor, a semenilor noştri, dacă le dăm acestora impresia că nu suntem tari în credinţa noastră..., L-am şi lepădat pe Hristos fără a mai fi nevoie să aducem jertfe idolilor" („Cinstirea Sfântului Arhidiacon Ştefan")⁹.

Trăirea credinţei impune însă cunoaşterea lui Dumnezeu şi concretul relaţiilor cu divinitatea. Autorul îşi revendică bucuria întâlnirii personale cu Hristos din darul pe care l-au primit câţiva contemporani ai Omului-Dumnezeu, cărora El li S-a descoperit ca Mesia. Tema apare constant, aproape obsedant, în cuvântări, dar şi în Jurnalul fericirii, şi a reprezentat una din bucuriile meditaţiilor lui Steinhardt. Aşa este cazul orbului din naştere şi al tâlharului celui bun, al samarinencii şi al Martei, dar şi al ucenicilor de la Emaus. Un întreg eseu - „Mărturisirile Domnului" - se ocupă de asemenea întâlniri dintre om şi transcendent, care au dezvăluit divinitatea şi au convertit omul. Pentru autor, descoperirea lui Hristos e, pe de o parte, direct legată de o acţiune de curaj, de o îndrăzneală a umanului şi produce cunoaşterea Lui într-un fel deosebit, dar, pe de alta, este darul Domnului faţă de cei pe care îi întâlneşte. Steinhardt însuşi este un asemenea dăruit; lui, Hristos i Se descoperă în Botez şi, apoi, pe parcursul vieţii, iar mai mare motiv de fericire decât acesta nici că poate exista: „Hristos nu umblă cu jumătăţi de măsură: când dă, boiereşte dă, când Se descoperă, o face desăvârşit" („Apa cea vie")¹⁰, iar fericirea, „întocmai ca harul, e dăruită fără îndeplinirea anumitor condiţii, e stare acauzală, o surpriză, un dar ceresc, o izbucnire, o rază picată de sus" („Reflecţii călugăreşti")¹¹.

Prin credinţă, chipul lui Hristos primeşte căldură, culoare, este apropiat şi are creionate cu prioritate umanitatea Sa, iubirea şi înţelegerea. Steinhardt vorbeşte despre politeţea Domnului, despre nobleţea şi gentileţea comportării Lui, ba chiar - printr-un concept specific lui - despre „boieria", despre dimensiunea relaţiilor Sale fireşti cu oamenii, despre deviza „cred în Hristos şi am încredere în El". Cel Care îţi oferă şansa mântuirii şi a venit atât de aproape de tine prin întrupare nu-Şi poate dori să rămână departe de tine, necunoscut, ascuns printre concepte reci şi absurde.

Aceeaşi cunoaştere a lui Hristos ca Persoană şi credinţa îl modelează pe om, îl transformă, pe cel slab îl întăreşte, pe păcătos îl face virtuos. Însă, prezenţa vie a Domnului în suflet activează nu numai în cazul acţiunilor umane importante, de anvergură, nu doar în virtute, ci ea transformă inclusiv comportamentul moral „minor", aproape insignifiant. Astfel, monahul Delarohia face referire şi argumentează existenţa - alături de virtuţile creştine fundamentale, pe care le şi consideră cunoscute - unei serii de noi valori regăsite în diferite contexte ale întâlnirii lui Hristos cu oamenii: curajul, bună-cuviinţa, politeţea, inteligenţa, dezinteresarea, stăruinţa. Femeia cananeancă face proba unor astfel de însuşiri de care Hristos Se lasă copleşit şi pe care ni le recomandă tuturor, chiar dacă în mod indirect: „Osebitul ei succes la excepţionalul examen (verificarea stăruinţei ei în cererea de vindecare a fiicei, n.n.) semnifică biruinţa unor virtuţi creştine, de noi nu îndeajuns proslăvite"¹². Creştinului ar trebui să-i fie străin păcatul în înţelesul propriu şi comun, dar i se cere să se ferească şi de faptele pe care în mod obişnuit nu le aşază între greşeli: nerozia, prostia, făţărnicia, nedreptatea, nepăsarea, ticăloşia, formalismul, dispreţul, discriminarea, grandilocvenţa, căci atitudinea faţă de ele naşte virtuţi noi şi neobservate. Creştinismul modifică în amănunt omul vechi, al păcatului, iar schimbarea nu este aparentă, ci reală, motiv pentru care şi solicită consecvenţa actului de credinţă şi transferarea lui în faptă.

Dintre virtuţile creştine adesea trecute cu vederea, N. Steinhardt se opreşte cu deosebire asupra curajului: ne dovedim dragostea faţă de Dumnezeu în diferite feluri, dar şi „prin acte de curaj, de vitejie, făcându-ne - e bine să ne-o tot repetăm - regulă şi lege şi crez din socotirea fricii drept mare şi grav păcat" („Felurimi")¹³; discreţiei: „Bucuros, blând, smerit, discret l-a voit Hristos pe orice creştin" („Praznicul Sfântului Antonie cel Mare")¹⁴; politeţii, act cu valoare morală necesar pentru ca manifestarea creştină să devină mai rafinată, mai subtilă, pentru ca atenţia faţă de aproapele să fie maximă şi să ne impună să nu împlinim doar faptele mari, ci şi pe cele mici, care par lipsite de importanţă¹⁵; bunului-simţ: „în situaţii-limită, în situaţii delicate şi dubioase, singurul criteriu solid, singurul refugiu sigur e bunul simţ, suprema soluţie e simplitatea cea mai brută („Tragedia lui Iuda")¹⁶.

Dar, de la convertire şi asumarea reală a credinţei, creştinului i se mai solicită împlinirea unui mare dar: descoperirea de care se bucură din partea lui Hristos îl obligă la mărturisire, la a-L face cunoscut pe Cel care i Se dezvăluie, la a transmite altora bucuria de care el se împărtăşeşte: „Să nu se îngrijoreze nimeni: oricui îi este oricând dat - nu numai în momente eroice - a-L mărturisi pe Domnul. Şi poate că această mărturisire zi de zi, în împrejurări modeste şi mărunte, nu-i deloc mai uşoară decât cea eroică de care nu toţi avem parte" („Felurimi")¹⁷. Steinhardt - un intelectual şi un mărturisitor creştin ferm dar, totuşi, discret în cele ale vieţii duhovniceşti¹⁸ - crede că există o singură poruncă pe care Domnul o exprimă şi pe care ne este îngăduit să nu o respectăm: nu poţi să taci când eşti îmbogăţit cu o minune. Iar prin predici el îşi mărturiseşte minunea la care a fost părtaş, aceea de a-L fi cunoscut pe Hristos. Întrebării adresate de Alexandru Paleologu: „Tu toate le vezi teologic. Te-ai făcut teolog?", N. Steinhardt îi răspunde: „Condiţia umană e o condiţie teologală... Însuşirea specifică omului e gândirea teologică"¹⁹.

În concepţia steinhardtiană, de esenţa mesajului credinţei ţine şi curajul rostirii asupra realităţii şi a adevărului în mijlocul cărora creştinul vieţuieşte. Critica comunismului a fost făcută de monahul Delarohia şi prin predică. Scrise, toate, în plină perioadă comunistă şi după experienţa carcerală a autorului, cuvântările conţin - inclusiv câteva dintre cele publicate în reviste - certe referiri critice la realităţile perioadei. Hristos preţuieşte curajul, fidelitatea şi refuzul de a denunţa, de a-ţi vinde prietenii şi, prin aceasta, de a te vinde şi pe tine, iar cea mai mare admiraţie pentru vreun contemporan al Său trebuie să fi fost cea arătată faţă de orbul din naştere, care nu cedează în faţa insistenţei fariseilor şi nu se vinde „pentru un blid de linte" („Admiraţiile Domnului")²⁰. Soldaţii lui Irod ucid copii nevinovaţi, ceea ce reprezintă un act de genocid, „cu certe, vai, rezonanţe în istoria veacului nostru" („Pilda magilor şi nepilda lui Irod")²¹. De fapt, eseul amintit este, în întregul său, o critică aspră a denunţului, „o caracteristică a timpurilor noastre; şi ce păcat groaznic şi mârşav semnifică!", şi a turnătoriei: magii refuză să joace rolul de informatori, „adică de turnători", căci Irod le ceruse „un act de pâră, denunţ, delaţiune, turnătorie", care se săvârşeşte din plăcere, singura plăcere de care au parte diavolii în iad²². De aceea, prin comparaţie cu preţuirea pe care Domnul i-o arată orbului din naştere, El îi vorbeşte altfel slăbănogului, „un vechi păcătos, un turnător" (notă la „Admiraţiile Domnului")²³. Aderarea la doctrina sau la mişcarea ateistă, ruşinea de a-ţi face semnul crucii sau ferirea de a intra în biserică din teama de a nu fi văzut, ca şi teama săvârşirii gesturilor din care să rezulte că eşti creştin sunt identice cu actul de apostazie („Lepădarea de Hristos"). Întregul discurs despre regii Ahab şi Izabela este o referire foarte concretă la situaţia anilor `80 din România, iar predica despre Ilie proorocul a fost rostită ca atare în bisericuţa Rohiei! Astfel, perechea de conducători ai poporului este „născătoare de năpaste", nedespărţită întru mişelie, instituie „scârbavnica impostură" şi se manifestă ca „vrăjmaşi neînduplecaţi ai propriului popor", folosindu-se de „grăiri mincinoase şi tertipuri străvezii". Izabelei îi este rezervată o bună parte din cuvântare, analogiile cu realitatea societăţii româneşti a perioadei respective mergând până la identitate: regina - „falsa cuvioasă", „scelerata", „specialista în procese montate şi osândiri cu forme legale", făcând-o pe „mironosiţa şi pe sfânta" - este, nici mai mult nici mai puţin decât „o ipocrită înveterată care se vrea ceea ce nu este şi se dă drept ce nu s-ar cădea măcar să îndrăznească a gândi"! Prin comparaţie, Ilie nu umblă nici cu „jumătăţi de măsură", nici cu „săru` mâna", neştiind ce-s „frazele mieroase şi expresiile în doi peri"; felul de a fi al proorocului este, pentru autor, argumentul definitoriu care-L determină pe Dumnezeu să-l ridice, viu, la Sine²⁴.

Aceasta i se cere de fapt şi creştinului, anume ca, în proximitatea răului manifestat direct de către semen ca un efect al sistemului nedrept, a nedreptăţii strigătoare la cer, a nepăsării faţă de durerea şi nevoia altuia, a formalismului încrâcenat şi cinic, el - autenticul creştin - „să se umple de legitimă şi sfântă mânie", asemenea Învăţătorului său („Sfânta mânie")²⁵ şi să indice răul, să-l înfiereze, să-l condamne.

În viziune steinhardtiană, convertirea nu este un eveniment unic al vieţii creştinului, ci unul perpetuu; nu reprezintă o formalitate, ci un act determinant al existenţei umane; nu se realizează doar pentru persoana în cauză, ci este al tuturor oamenilor, chiar al lumii întregi; nu rămâne „de taină", ci se mărturiseşte. Nu există creştinism înafara convertirii, nu avem trăire în Hristos fără dovada mărturiei aduse în numele Lui şi pentru El.

Monahul Nicolae Delarohia este unul dintre cei mai importanţi convertiţi, trăitori şi mărturisitori ai credinţei creştine din secolul XX. În vorbă şi în faptă, în vieţuire tainică şi în cuvânt rostit, în singurătatea chiliei şi în dăruirea de sine celorlalţi fraţi şi credincioşi, el a întrupat nu atât convertirea unui evreu la creştinism, cât trăirea omului în Hristos, dovedind că, prin înţelegere şi asumare, idealul creştin se transformă în realitate şi că prin convertire nu se realizează decât o firească întoarcere acasă. Cei care l-au cunoscut pe părintele Nicolae într-o convorbire, sau rostind ca nimeni altul „Canonul de pocăinţă" în liniştea nopţilor de la Rohia, sau trăgând clopotul în miez de zi, sau citind cu voce tare din vieţile sfinţilor în trapeză la vremea prânzului, sau ascuns în spatele vrafurilor de cărţi din bibliotecă, ce-şi aşteptau răbdătoare fişarea, ori i-au întâlnit privirea vioaie, i-au zărit zâmbetul şăgalnic şi i-au ascultat cuvântările înflăcărate pot mărturisi că întâlnirea cu Hristos este reală şi că ea se zăreşte aievea pe chipul omului.

Ne-a descoperit un creştinism realist, scos din stereotipii, mărturisitor, viu, dinamic, al concretului, dar şi al subtilităţilor, valabil nu doar pentru mase, ci şi pentru omul de cultură, unul nedesprins din realitatea cotidiană, neintelectualizat, deşi pretenţios, solicitant, dificil. Ne-a învăţat permanenţa actului de convertire la Hristos, bucuria şi chiar veselia trăirii creştine, normalitatea şi firescul valorii morale, modestia portretului de creştin, identificându-se cu toate acestea, scoţându-le la lumină, dându-le viaţă, trăindu-le. Totul, pentru că el, autorul, ne vrea creştini, adică: „să te faci fratele lui Hristos..., să te faci, tu, Hristos".

1 Articolul constituie o parte revăzută din studiul introductiv: „Trăire şi mărturisire creştină în eseurile teologice ale părintelui Nicolae Delarohia", la volumul: Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă, Mănăstirea Rohia-Editura Polirom, Iaşi, 2008 (prescurtat în continuare DVD), pp. 17-35.

2„Îmi va mai da oare Dumnezeu putinţa s-o mai dreg (viaţa, n.n.), s-o mai plinesc, s-o mai rostuiesc niţel? Putea-voi să-mi ating năzuinţa monastică?" - Dumnezeu în Care spui că nu crezi... Scrisori către Virgil Ierunca (1967-1983), Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, Scrisoarea (S) 19, p. 47. Prin comparaţie, vezi S 7, pp. 21-22.

3 N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Mănăstirea Rohia-Editura Polirom, Iaşi, 2008, pp. 83-85 (JF).

4  DVD, p. 49.

5 DVD, p. 270. Întregul eseu „Lumina lumii" este o dezvoltare a conceptului de convertire, cu exemple scripturistice, patristice, istorice şi literare. „Pentru toţi botezul lucrează la fel, la orice vârstă, în toate cazurile când are loc naşterea de-a doua, adică aceea harică, spirituală. Fericiţi sunt cei care nu au rămas în întuneric şi au văzut totuşi lumina, mai devreme sau mai târziu" („Cazul Zaheu", DVD, p. 382). Referitor la bucuria încreştinării, vezi şi: JF, p. 313; Dumnezeu în Care spui că nu crezi..., S 9, ed. cit., p. 27.

6 „Tema acestor eseuri deghizate este «dulcea taină» a creştinismului sau, mai direct spus, cum este şi ce înseamnă a fi în zilele noastre un bun creştin" - Eugen Simion, „Eseuri teologice", în Literatorul, 1/1993, p. 3.

7 „Structura lăuntrică a lui N. Steinhardt nu e câtuşi de puţin cea a unui credincios standard, a unui «teolog» obedient, ci a unui intelectual ce nu-şi poate reprima mişcarea contrarietăţii, voluptatea aducerii în scenă a unor factori contrari convingerii sale, pe care el, cel dintîi, o hărţuieşte maliţios, prin nenumărate dubii, răsuciri necanonice, «curiozităţi». Cucernicia sa e deschisă spre viaţă, impregnată de efluviile acesteia" - Gheorghe Grigurcu, „Creştinismul în tratare liberă: N. Steinhardt", în Viaţa românească 86 (1991), nr. 9, p. 96.

8 DVD, p. 491.

9 DVD, p. 354.

10 DVD, p. 157.

11 DVD, p. 513. În altă parte: „Veselia în lume e de la Hristos încoace" - Dumnezeu în Care spui că nu crezi..., S 59, ed. cit., p. 110.

12 DVD, p. 60.

13 DVD, p. 105. „Curajul ajunge a fi, alături de dragoste, singura virtute în veci nepieritoare" („Curajul") - DVD, p. 169.

14 DVD, p. 189. „Ni se cere să fim întru totul discreţi când ne rugăm: să nu ne facem rugăciunea în văzul oamenilor, în locuri publice, ci în cămara încuiată" („Predică la Praznicul Întâmpinării Domnului") - DVD, p. 308.

15 „Nesfiindu-ne a fi politicoşi, a schiţa un zâmbet binevoitor până şi unui străin..., răspunzând negrăbiţi când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să i arătăm drumul - lucruri mici, profane, de nu şi triviale! dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate şi, în consecinţă, plăcute lui Hristos" („Felurimi") - DVD, p. 103.

16 DVD, p. 224.

17 DVD, p. 108.

18 „O... înzestrare intelectuală de excepţie - una care s-a putut manifesta chiar public - a mers, însă, mână în mână cu discreţia întru cele spirituale", Virgil Ciomoş, „Ortodoxie şi paradoxie", în Renaşterea 8 (1997), nr. 3, p. 6.

19 JF, p. 111.

20 DVD, p. 402.

21 DVD, p. 174.

22 „Denunţarea smulsă prin tortură nu poate, desigur, fi socotită drept păcat. Dar pâra la rece, denunţul scris sau oral, turnătoria efectuată din proprie iniţiativă şi în deplină libertate a voinţei e cel mai abject, mai mârşav, mai ticălos, mai spurcat şi mai nemernic dintre toate mişeleştile păcate existente" - DVD, pp. 176-177.

23 DVD, p. 144.

24 DVD, pp. 405-407.

25 DVD, p. 116.

ŞTEFAN ILOAIE