O însoţire luminoasă

Ca să fii ucenic e necesar ca în apropierea ta să ai un Bătrân.

Să ai o Pustie, fie ea şi „înverzită", şi un Avvă.

E condiţia fără de care nu ai cum să primeşti.

Şi, la rândul tău, cum să dai mai departe.

(Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt, Editura Paralela 45, 2007)

Ioan Pintea

Am bătut câţiva ani buni, în perioade mai lungi sau mai scurte, drumurile, cărările şi potecile Rohiei, însoţindu-l pe N. Steinhardt. Eram tânăr şi topit de idealuri. Literare, în primul rând. Nu-mi cunoşteam încă, pe deplin, vocaţia sacerdotală, o întrezăream doar pe cea culturală. Urcam dealul Rohiei cu sute de întrebări şi nelămuriri şi mă întorceam după câteva zile de taifas jos, în vale, cu tot atâtea răspunsuri şi tot atâtea limpeziri.

Eram fascinat întru totul de prezenţa Părintelui şi de cărţile lui. Era preţuit, adulat în cercurile literare pe care le frecventam, însă, în preajma lui era, totuşi, puţină lume care să-i fie efectiv alături. Multora le era indiferent. Mă deranja enorm acest lucru pentru că bănuiam că o să vină o vreme (care a şi venit!) în care mulţi neaveniţi îşi vor bate pieptul în numele lui.

Îi erau aproape, la Rohia, Bistriţa, Beclean, Dej, Cluj, Baia-Mare, Bucureşti, puţinii lui prieteni, devotaţi şi sinceri. Mulţi dintre ei erau la vremea aceea tineri şi credeau, în ciuda unor false ierarhii literare şi a unor derapaje bisericeşti evidente, că N. Steinhardt va ieşi în cele din urmă învingător. În cazul lui nu e vorba numai despre minunea convertirii, e vorba, cred eu, şi de miracolul gloriei postume. Nu putem, cu niciun chip, neglija binecuvântarea postumă care s-a revărsat din plin asupra lui.

Pe N. Steinhardt l-am citit mai întâi. L-am descoperit înainte de a-l întâlni. Episcopul Justinian, pe atunci al Clujului, acum al Maramure­şu­lui, m-a în­dem­nat să caut Ro­hia, să-l caut pe „ovreiul" Stein­hardt care s-a că­lu­gă­rit în Ma­ra­mu­reş. No­ro­cul a fă­cut să ne în­tâl­nim pen­tru pri­ma oară nu la Ro­hia, ci la Be­clean, când Stein­hardt a ve­nit, in­vi­tat de Radu Să­plă­can, la în­tâl­ni­ri­le „Sae­cu­lum". Ştia, după cum mi-a spus, de la Pă­rin­te­le Se­ra­fim, de­spre fuga mea la mâ­năs­ti­re. În ori­ce caz, atunci, la Be­clean, mi-am pus în­cre­de­rea la bă­ta­ie şi am câş­ti­gat o ad­mi­ra­ţie pe timp lung, pro­ba­bil ne­me­ri­ta­tă, din par­tea Pă­rin­te­lui Ni­co­lae. Mi-a pro­pus să ne spu­nem pe nume şi în drum spre că­mă­ru­ţa de la Li­ce­ul „Pe­tru Ra­reş" mi-a vor­bit cu pa­ti­mă, aş spu­ne, de­spre ge­ne­ra­ţia lui. Ajunşi în ca­me­ră mi-a ară­tat o Car­te de ru­gă­ciuni, pri­mi­tă în dar de la Dinu Pil­lat. Din aceas­ta i s-a ci­tit, de că­tre un fra­te de mâ­năs­ti­re, în spi­ta­lul din Ba­ia Mare, „Ru­gă­ciu­nea de dez­le­ga­re a su­fle­tu­lui", atunci când a tre­cut la cele veş­ni­ce.

Re­la­ţia mea cu Pă­rin­te­le Ni­co­lae a fost una de în­so­ţi­re. Îmi spu­nea când­va că i-am bu­cu­rat că­run­te­ţi­le, îi spu­neam mai me­reu că mi-a pus în or­di­ne, în rân­du­ia­lă ti­ne­re­ţi­le. Scri­so­ri­le pe care le-am pri­mit, manu­scri­se­le pe care mi le-a lăsat în gri­jă, dra­gos­tea pă­rin­teas­că, efec­tiv, pen­tru mine, Violeta şi Ioa­na (An­drei încă nu era năs­cut), bu­cu­ria cu care ve­nea în casa noas­tră şi fe­ri­ci­rea că ne ve­deam în „pus­tia în­ver­zi­tă a Ro­hiei" m-au fă­cut să în­ţe­leg ce în­seam­nă să dai şi ce înseamnă să pri­meşti. Dincolo de definiţia termenilor stă înţelepciunea unui alt evreu, Rabi Isaac Aizic, care spunea astfel: „Lozinca vieţii este dă şi ia. Fiecare om trebuie să fie un donator şi un primitor. Cel care nu reuşeşte, într-o singură fiinţă, ambele aspecte, acela este un copac neroditor"¹. La Ro­hia se ştia şi se ştie foar­te bine ci­ne dă şi cine pri­meş­te.

(Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt, Editura Paralela 45, 2007)

Înainte „de evenimentele din decembrie `89, imediat după moartea Părintelui, s-a scris nedrept de puţin şi despre om şi despre cărţi. Reţin, în acest sens, „consemnările" din ziare şi reviste: un anunţ în România Liberă la rubrica decese, un articol profund de Adrian Popescu în revista Tribuna, un scurt articol comemorativ semnat de Ioan Alexandru în revista Flacăra şi un eseu aplicat despre ultima carte a defunctului semnat de Radu Săplăcan în revista Steaua. Nimic mai mult. De-abia după `89, prin breşa deschisă de Jurnalul Fericirii, s-a revelat pentru toată lumea uriaşa personalitate, literară şi teologică, a „ovreiului creştinat".

Aşadar, posteritatea lui N. Steinhardt este una fericită. Împlinită. Spun acest lucru gândindu-mă, în primul rând, la modalitatea, temeinică şi entuziastă, în care omul şi opera sunt receptate de generaţiile tinere. Datorită tinerilor, N. Steinhardt s-a fixat în conştiinţa multora dintre noi ca reper ideal. Nu numai literaţii şi teologii de profesie, tineri şi ei, şi-l apropie ca model, dar şi foarte mulţi alţii, care odată intraţi în armonie cu scrisul său, prin empatie, şi-l impropriază ca pe ceva real şi, deopotrivă, inefabil.

Am cunoscut eu însumi tineri pe care Jurnalul Fericirii, Cuvinte de credinţă, Primejdia mărturisirii i-a schimbat, le-a oferit un alt statut existenţial, cultural şi duhovnicesc. Probabil sunt destui tineri literaţi care după întâlnirea cu eseistica lui au descoperit noi mecanisme de abordare în ceea ce priveşte textul şi contextul literar.

Nu mă mir că N. Steinhardt şi cărţile lui au un asemenea impact. El însuşi a fost preocupat de cărţile tinerilor. Să ne aducem aminte de volumaşul În genul tinerilor şi de recenziile şi cronicile literare dedicate cu precădere generaţiei `80. Există destule mărturii - literare şi duhovniceşti - care dovedesc relaţii spirituale de tipul avvă-ucenic, maestru-ucenic. Cunosc câţiva foarte buni şi foarte tineri literaţi (teologii încă tac) care sunt preocupaţi serios de opera Părintelui. Unul dintre ei e Adrian Mureşan de la Cluj, care sub titlul Hristos nu trage cu ochiul² a scris un excelent eseu dedicat lui Steinhardt şi iluştrilor săi prieteni Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Emil Cioran. De asemenea, Irina Ciobotaru, de la Suceava, este autoarea unui eseu, extrem de bine elaborat, încă nepublicat, N. Steinhardt - un model existenţial. Luigi Bambulea, pentru care N. Steinhardt nu este numai o personalitate radioasă, ci şi una de contrast şi de substanţă polemică. Mai e Florentina Bucuroiu. Pe Adrian Mureşan şi Irina Ciobotaru i-am cooptat în echipa de editare a Seriei Steinhardt. Repet: îi pomenesc doar pe cei foarte tineri care abordează opera monahului de la Rohia fără niciun fel de complex, liberi, neinfluenţaţi de nimeni şi de nimic, cu textele pe masă, profesionist. Nu mai amintesc de generaţia mea, nu-i enumăr nici pe cei arhicunoscuţi: Robert Lazu, Cristian Bădiliţă etc.

Un caz aparte este Marius Vasileanu, steinhardtian în tot ceea ce face şi admirator declarat al Monahului de la Rohia. Mărturia lui despre Avvă şi Ucenic este mai mult decât copleşitoare. „Cândva, dintr-o pudoare prost plasată, am ratat întâlnirea cu Nicolae Steinhardt. Astăzi cred însă că l-am întâlnit prin P. Ioan Pintea, iar bucuria ce mă cuprinde face parte din propriul meu jurnal al fericirii" (în Marius Vasileanu, În căutarea duminicii, Editura Paralela 45, 2008).

Eu unul sunt foarte fericit că îi cunosc pe aceşti tineri, că mi-au oferit prilejul să le pot citi textele şi că pot anunţa mulţumit că N. Steinhardt şi cărţile lui sunt pe mâini bune.

Am făcut această introducere pentru a-l aşeza pe N. Steinhardt într-un context entuziast din care n-au lipsit şi, din fericire, nu lipsesc tinerii.

Pentru un tânăr care era haotic în a-şi alege prietenii şi duşmanii, nepregătit încă a înţelege diferenţa specifică a valorilor, bâjbâind şi bâlbâindu-se între ale poeticului şi „poieticului", lecţiile predate de N. Steinhardt în aer liber şi într-un mod cu totul practic - analizele pe textele clasicilor şi contemporanilor, ori pe propriile noastre texte scrise proaspăt în acele zile în care eram împreună, sau pe firele de iarbă, paltinii, icoanele şi tot ce vine „greu de priceput la mintea omului" (Eugen Ionescu) - însemnau înainte de toate o chemare înspre ordine. O replică dată dezordinii atotzdrobitoare de Guglielmo de Baskerville lui Adso din Melk³. Un cuvânt bătrânesc.

Ce înseamnă să fii ucenic? Să te pleci cu mintea, spune Teofil Părăianu de la Sâmbăta. Nu eşti tu mai deştept decât Avva. Nu ştii tu mai multe decât Mai Mult Ştiutorul. Eşti Neştiutorul. Eşti prost. Nu ca şi cum, ci pur şi simplu, în sensul înalt al sărăciei cu duhul. Adică fericit. Îţi goleşti mintea de prostia inteligenţei orgolioase. Accepţi porunca, răspunsul ferm şi deştept al Celuilalt. Asemeni lui Petru la pescuirea minunată.

(Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt, Editura Paralela 45, 2007)

Din această cauză - starea de criză, voinţa de-a ieşi din dezordine - drumurile mele la Rohia, la Părintele Nicolae, singur, cu soţia şi fetiţa, cu prietenii, s-au transformat într-o statornicie a pelerinajului. De fiecare dată, drumul pe jos de la Paraclis prin pădurea de fagi care urca dealul Rohiei înspre Lighet era indispensabil pentru pregătire, ca un fel de prolog la dialogurile care urmau în chilie ori pe terasa de la „Casa Poetului" - un fel de gimnastică a cuvintelor, fără tumbe şi căderi spectaculoase, dar înscriindu-se într-o sportivitate a spontaneităţii. Ne aeriseam cu bună ştiinţă (el răspunsurile, eu întrebările) în doi.

Mi-a plăcut întotdeauna teologia şi filosofia Potecii şi Cărării. Dar, în special a Drumului. Tânăr fiind, am trăit la modul sublim filosofia şi teologia urcuşului, a înaintării, a coborârii, a popasului la cruce de drum. Drumul spre Rohia, cărarea care urcă din drumul Rohiei spre Mănăstire, Drumul care urcă piepiş din pridvorul Rohiei înspre luminişul Lighetului, drumeagurile, cărările, potecile Runcului meu. Toate m-au învăţat să cred cu tărie în rostul şi pedagogia Drumului. Am trăit într-un anume fel realitatea dură, aspră, plină de primejdii, dar şi mântuitoare a Drumului. De aceea pentru mine Drumul, Calea, Cărarea, Poteca sunt realităţi teologice şi, deopotrivă, filosofice.

(Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt, Editura Paralela 45, 2007)

Lighetul era poiana unde ne odihneam şi surâdeam la gândul că priveliştea din faţa noastră era de fapt una comună şi deloc sărbătorească: defrişări de pădure, iarbă cosită, grajduri în construcţie, colibe pentru ciobani. Sărbătorescul începe de Sus în Jos (nu altfel era la Blaga), din vârful dealului înspre mijlocul luminişului din pădure, unde turlele mânăstirii îl atrăgeau, îl contopeau, îl absorbeau cu sfinţenia părinţilor de aici.

Li­ghe­tul. Po­ia­na Ro­hiei în care ne-am re­tras cu Pă­rin­te­le Ni­co­lae de-a­tâ­tea ori. Aici am po­ves­tit cea­suri în­tregi to­lă­niţi pe iar­bă sau plim­bân­du-ne prin­tre clăi de fân, ne-am fo­to­gra­fiat, l-am as­cul­tat depănând amin­tiri de­spre Eu­gen Io­nes­cu, Mo­ni­ca Lo­vi­nes­cu şi Vir­gil Ie­run­ca. Îmi aduc amin­te mai me­reu iar­ba proas­păt co­si­tă, tun­să per­fect. Din lo­cul unde fă­ceam po­pas şi până aproa­pe de gos­po­dă­ria mânăstirii, dea­lul pur şi sim­plu un­du­ia, de­ve­nea val şi cur­gea ver­de. Spa­ţiul Li­ghe­tu­lui nu era ne­a­pă­rat miori­tic, dar avea ceva, ceva care te obli­ga să-l pla­sezi din­co­lo de geogra­fia şi pri­ve­liş­tea lui, in­di­rect, într-un gând sau o fi­lo­zo­fa­re de mo­ment. Li­ghe­tul îţi pune la dis­po­zi­ţie în faţa ochi­lor, din­tr-o­da­tă, ce­rul şi pă­mân­tul la un loc. Aici poţi atin­ge din­tr-o pri­vi­re, cum se spu­ne, şi ce­rul şi pă­mân­tul. Pă­rin­te­le nu­meş­te Lighe­tul (în Ziua a cin­cea din con­vor­bi­ri­le noas­tre): li­va­dă, loc de fru­mu­se­ţe şi vis cu splen­di­dă perspectivă, un loc des­chis şi paradiziac.

(Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt, Editura Paralela 45, 2007)

Adus puţin de spate, cu bastonul nesigur, cu „barba de duhovnic şi general ţarist" (cum l-a portretizat prietenul său bun, Alexandru Paleologu⁴), N. Steinhardt pornea întotdeauna parcă pregătit să escaladeze - cu altă dârzenie şi alt curaj - un spaţiu primitor, dar şi primejdios, dealul înspre Lighet. Ieşeam împreună la o promenadă premontană. Era momentul când povesteam nestingheriţi: cum a vizionat la Paris filmul lui Zeffirelli, Iisus din Nazaret, împreună cu Virgil Ierunca; cum e cu traducerea lui Caraion - şi a lui N. S. - din Malcolm Lowry⁵; cum e cu tatăl său decorat cu Virtutea Militară în luptele de la Mărăşeşti; cum e cu accidentul de la Paris şi spitalizarea suportată de Eugen Ionescu; cum e cu refuzul de-a intra pentru totdeauna într-o mânăstire benedictină; cum e cu hotărârea de a rămâne pentru totdeauna într-o mânăstire ortodoxă...

În Nori peste bal­coa­ne. Jur­nal din exi­lul pa­ri­zian⁶, Sanda Sto­lo­jan, pe care am cu­nos­cut-o la Ro­hia, ve­ni­tă îm­pre­ună cu Bar­bu Bre­zia­nu la un pa­ras­tas după Pă­rin­te­le Ni­co­lae, scrie de­spre vi­zi­ta aces­tu­ia în 1978 la Pa­ris. O în­tâl­ni­re între N. Stein­hardt şi Mir­cea Elia­de după pa­tru­zeci de ani. Dis­cu­ţii de­spre Noi­ca şi lo­tul „mis­ti­co-le­gio­nar", despre si­tua­ţia din ţară („ro­mâ­nii din ţară au ajuns să fie scâr­biţi şi exas­pe­raţi", spu­ne St.), de­spre Re­vis­ta bur­ghe­ză, unde St. a scris de­spre Elia­de. Par­ti­ci­pă la o de­ca­dă de­di­ca­tă lui Eu­gen Io­nes­cu. Pre­zen­ţa şi in­ter­ven­ţia lui im­pre­sio­nea­ză atât pe ro­mâni, cât şi pe fran­cezi. „Or­to­do­xia lui re­pre­zin­tă ce este mai bun în cre­din­ţa creş­ti­nă, spi­ri­tul de milă şi de to­le­ran­ţă sus­ţi­nut de spi­ri­tul de lup­tă în­tot­dea­u­na treaz, «ne­a­dor­mi­rea evre­ias­că»".

Con­sta­ta­rea San­dei Sto­lo­jan (St. a stat în casa ei două săp­tă­mâni, ci­tind, îm­pre­u­nă cu ea, în fie­ca­re di­mi­nea­ţă din Evan­ghe­lie) de­spre con­ver­ti­rea Pă­rin­te­lui: „Or­to­do­xia lui e adân­că, trăi­tă cu o căl­du­ră şi o com­pe­ten­ţă bi­bli­că ne-ro­mâ­neas­că. Fi­gu­ra lui, cu tră­să­turi evre­ieşti (pri­vi­rea o­chilor fuge în lă­turi tot tim­pul), tre­cu­tă prin trans­fi­gu­ra­rea or­to­­do­xă, amin­teş­te de un tip de creş­tin din vre­mea Sfân­tu­lui Pa­vel".

Şi de­spre „o pa­siu­ne mai lu­meas­că: ci­ne­ma­to­gra­ful. Mer­ge zil­nic la film. A vă­zut Ii­sus din Na­za­ret de Zef­fi­relli, un film de­spre Hi­tler etc.".

(Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt, Editua Paralela 45, 2007)

Povesteam mereu, discutam à batons rompus, dar mai ales tăifăsuiam. Atmosfera Escorialului şi a lui Unamuno era nu o amintire de lectură, ci o anamneză pur maramureşeană. Îl vizitase nu demult pe Constantin Noica la Păltiniş. Era uimit de vitalitatea prietenului său. Cu câtă libertate vorbea despre filozofie, teologie, matematică, fizică... Am asistat neputincios, la un moment dat, la supărări şi întristări grozave provocate de reacţia rapidă şi acidă a lui Andrei Pleşu la textul Chatarii de la Păltiniş⁷. Recent primise o scrisoare mateină de la Alecu Paleologu, plină de adevăruri şi de sincerităţi: îmi recita pasaje întregi. Uneori râdea, introducând câte un respiro în discuţia pe teme serioase, fundamentale, prin anecdote din Şalom Alehem, Brăescu ori din diverse publicaţii occidentale.

Textul „Catharii de la Păltiniş" e un oftat scris de Părintele Nicolae la ceas de... supărare. Ştiu acest lucru. Mi l-a mărturisit.

Andrei Pleşu în „Epistolar", într-o scrisoare către Al. Paleologu, deşi citeşte Catharii... cu „imensă melancolie", îi înţelege Părintelui „sângeroasa blândeţe", dar şi dragostea pentru „massa damnata", care „vine de la Rohia, şi nu din piaţa publică". Un gest profund creştin!

(Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt, Editura Paralela 45, 2007)

Era ceva din Petre Ţuţea în Părintele Nicolae (sau ceva din N. Steinhardt în Petre Ţuţea?). Când am citit, la un moment dat, un dialog cu „Bătrânul Ţuţea", mi-am dat seama că nu m-am înşelat. Gorbaciov şi Tehnica loviturii de stat⁸, dezbătute, citate şi citite în acelaşi mod. Ţuţea şi Steinhardt. Era în ultimul şi ceva din Zinoviev⁹ (ori în Zinoviev din Părintele Nicolae?). Vremea tinereţii generaţiei sale nu apusese. Se bucura. Toţi - Paleologu, Noica, Ţuţea, Şora - erau înconjuraţi de tineri. Deveniseră un fel de maeştri, de guru, de înţelepţi. Tinerii îi alegeau pe ei, ei alegeau tinerii, nu se ştie. Important era că se aflau împreună.

Seara îmi citea texte pe care nu putea să le publice (îmi amintesc de Trei soluţii¹⁰, despre care îmi spunea că a fost transmis la Europa liberă semnat cu numele de Nicolae Niculescu), eseuri pregătite pentru publicare, citeam împreună fragmente din Încercarea labirintului într-o traducere dactilo a Doinei Cornea. Într-una din seri, după ce am ascultat Mozart la Părintele Iustin, stareţul mânăstirii, ne-am întors în chilie şi i-am citit eseul meu „Apostol Bologa şi Sfântul Apostol Pavel". A urmat o întreagă disertaţie despre sentimentul religios în proza lui Rebreanu. Îmi spunea că fragmentelor din manuscrisul meu, Frigul şi frica, li se potriveşte de minune „fidelitatea" Caraion - Rilke. Prefaţându-le, în dublă variantă, mi-a surprins o altă dimensiune: a tragicului, a religiosului bine temperat. Mă „răsfăţa", ca să folosesc un cuvânt cu care mă acuza el pe mine. Cu bună ştiinţă mă răsfăţa. Nu credeam în ruptul capului că versurile mele se pot ridica la un comentariu steinhardtian.

Din întâlnirile mele cu N. Steinhardt am învăţat că efectele, exaltarea, grandiosul, solemnitatea, exuberanţa şi chiar... patetismul (ca să folosesc cuvintele unui titlu pe care eseistul l-a dedicat lui Geo Bogza) se pot transfigura, cu ajutorul credinţei, într-o ordonare a trezviei. Trezvie care, însemnând nu numai trezire, ieşire din somnolenţă, părăsirea abuliei, deschidea particularul, printr-o modalitate iniţiatică, înspre echilibru şi dreapta judecată. Părintele Nicolae nu exagera, deşi folosea adeseori hiperbola. Pe toate le lua cum grano salis. Patristica şi filozofia, Rudyard Kipling, Soljeniţîn, Churchill şi Dumnezeu s-a născut în exil¹¹, filmele lui Piţa, Daneliuc, Fellini, plastica şi arhitectura, sculptura, poezia, Mozart şi Sergiu Celibidache etc. au alternat în dialogurile - nu toate consemnate - de la Rohia, într-o bucurie a regăsirii vecinătăţii - vecinătatea valorilor care nu se contrazic.

Primejdia mărturisirii e o carte născută din neliniştile şi întrebările unui tânăr. Când s-a purces, în „pustia înverzită a Rohiei", la derularea primului dialog cu N. Steinhardt interlocutorul şi semnatarul acestor rânduri avea vârsta de 23 de ani. O vârstă numai bună pentru căutări, ezitări, poticniri, dar şi starturi, alergări şi lupte privilegiate într-o arenă (a se citi lume) aproape lipsită de speranţă, infestată, până la baza dealului împădurit care urcă spre Mănăstirea Rohia, de ideologia comunistă şi securistă pe care au cunoscut-o pe propria piele mai toţi cei din generaţia mea.

Ispitit şi încurcat de ademenirile şi amăgirile propriei limite, m-am izbit dintr-o dată de un univers liber şi fără graniţe. Nu aveam un ideal cultural şi creştin bine conturate. Cel puţin, spun acum cu deplină sinceritate, eu aşa mă vedeam. Avva însă credea altceva despre mine. Mi-a dovedit-o pe loc din plin şi deplin după aceea. A lăsat chiar o mărturie prin primul autograf pe care mi l-a dat pe cărţulia cu coperţi de carnet CEC despre Geo Bogza¹². „Fost-a nevoie de un coşmar spre a-l trezi pe G. B. din vis nătâng (slăvit fie Domnul!); nu însă pe I. P., poet lucid şi treaz cum nici că se poate mai limpede la cei 23 de ani ai săi".

Sunt fericit că Părintele N. Steinhardt a devenit ortodox. De aceea spun: n-ar trebui să existe bucurie mai mare pentru Biserica mea decât convertirea unui evreu şi dai lanu (precum zice într-o predică N. St.) că fiul lui Oscar Steinhardt a devenit fiu al Bisericii Ortodoxe.

Dar mă întreb: ce a fost în inima şi sufletul lui N. St. atunci când, în faţa uşilor împărăteşti şi înaintea Părintelui Serafim (care l-a călugărit), a dat răspuns lepădărilor din Rânduiala primirii la credinţa ortodoxă a celor de credinţă mozaică? Chiar şi pentru mine, care sunt preot, aceste lepădări, urmate de grozave afurisiri din partea celui care vine sincer şi nesilit de nimeni la credinţa ortodoxă, mi se par terifiante. De pildă: Întrebare: Cu adevărat te-ai lepădat de toată credinţa evreilor care nu cred că Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi de învăţăturile lor care sunt împotriva lui Hristos; le afuriseşti şi le lepezi pe ele? Răspuns: Cu adevărat m-am lepădat de toată credinţa evreiască şi de învăţăturile lor, care sunt împotriva lui Hristos Dumnezeul nostru, şi le afurisesc şi le lepăd pe ele.

Mult, sincer şi din inimă a iubit N. Steinhardt credinţa ortodoxă dacă a putut da un asemenea răspuns!

(Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt, Editura Paralela 45)

Ieşirea din decorul unei lumi aspre şi frământate şi întâlnirea cu Părintele a fost, „pe cât s-a putut, pe cât s-a putut", cum ar spune chiar el însuşi, salvarea mea ca tânăr intelectual, aspirant agitat şi trufaş la gloriile trecătoare ale literaturii şi combatant asiduu pe tărâmurile mântuitoare şi realiste ale teologiei.

Faptul că în aceste convorbiri discutăm liber despre cultură şi teologie, despre eroism şi laşitate, despre politică şi absurdul istoriei; faptul că pomenim nume interzise sau cvasiinterzise şi că, liberi şi fără teamă, cităm la vedere cărţi şi autori trecuţi la index, spune câte ceva despre dorinţa de a gândi şi a vorbi în voie şi fără ocolişuri şi, mai ales, denotă, cred eu, un fel anume, abrupt şi curajos, de a-ţi asuma o atitudine aparte, o poziţie în contrast total cu tot ceea ce se vehicula oficial în preajma ta.

Pentru mine Părintele nu a fost un duhovnic în înţelesul clasic al cuvântului, el a fost în primul rând Pedagogul, Învăţătorul, Avva care te învaţă, te îndrumă, îţi arată calea, te scoate în luminiş şi te lasă singur să-ţi descoperi drumul către propriul sine.

Pe N. Stein­hardt l-am în­tâl­nit, pro­ba­bil, prea de­vre­me. Nu eram pre­gă­tit pen­tru o asemenea - rară, esen­ţia­lă, uni­că - în­tâl­ni­re. Până la a-l în­tâlni, i-am ci­tit ar­ti­co­le­le (mai ales cele publi­ca­te în re­vis­ta Stea­ua de la Cluj), căr­ţi­le: În­tre via­ţă şi cărţi, In­cer­ti­tu­dini li­te­ra­re, Cri­ti­că la per­soa­na în­tâi. Ţin min­te că, în dru­mul în­spre Ro­hia cu tre­nul de la Be­clean sau Bis­tri­ţa (de fieca­re dată fă­ceam un po­pas în au­to­ga­ra din Dej, de unde mă îm­bar­cam în­tr-un au­to­buz hodo­rogit care era mai în­tot­dea­u­na con­dus de că­tre şo­fe­rul Coasă şi, mai în­tot­dea­u­na, tre­cea peste Mă­goa­ja în Bo­ie­reni - via Ro­hia), ci­team pe rup­te din căr­ţi­le Pă­rin­te­lui. Eram prea tânăr, ne­pre­gă­tit, ne­ştiu­tor, ne­copt cul­tu­ral. Pre­gă­ti­rea a ve­nit pe par­curs. Am în­vă­ţat, cum se spu­ne, din mers. Am do­bândit ceea ce nu de­ţi­neam, dă­ruind ceea ce nu aveam, în­toc­mai ca în po­e­mul lui Henri Mi­cha­ux şi ca în pre­di­ca Pă­rin­telui¹³. N. Stein­hardt m-a în­gă­duit, dar m-a şi ade­me­nit. M-a ade­me­nit în ve­de­rea pro­priei mele re­gă­siri. În­tâl­ni­rea noas­tră mi-a ga­ran­tat de la bun în­ce­put că pot con­ta pe o în­so­ţi­re de du­ra­tă, care în cele din urmă a de­ve­nit şi uce­ni­cie, şi ascul­ta­re, şi de­o­po­tri­vă prie­te­nie.

(Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt, Editura Paralela 45, 2007)

Venisem la întâlnire cu el după ce citisem câteva cărţi pregătitoare (printre care de căpătâi erau: Despre vieţile şi doctrinele filosofilor¹⁴ şi Convorbiri cu Goethe¹⁵) şi după ce trecusem printr-o lectură, pentru devenirea mea culturală esenţială, Jurnalul de la Păltiniş, şi mă aflam în faţa unui om de la care puteam efectiv să învăţ. Nu mai contau ceilalţi pedagogi, nu mai conta Şcoala, din care cu câteva luni înainte fugisem aici, conta el, Părintele Nicolae şi acest spaţiu necontaminat, Rohia. Pentru că vreau să spun că din educaţia pe care o primeam acum făcea parte şi spaţiul, cu tot cu peisaj, cu tot cu păduri şi poteci, cu tot cu drumuri şi cărări. Aşadar, o Adevărată Şcoală.

Am trăit cu voluptate de ucenic apropierea de Părintele Nicolae. Pentru mine el a fost Avva, Antrenorul. Antrenorul acesta nu a scos din mine un jucător de elită, pentru că m-a antrenat mai mult pe „margine", dar, fără doar şi poate, a scos din mine un iubitor de joc, de jucători. Admiraţia pentru marile spirite, pentru marile jocuri şi jucători, pentru campioni, o deţin, desigur, de la el. El numea cultura, ca şi Huizinga, un mare joc.

(Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt, Editura Paralela 45, 2007)

Nu ştiu dacă putem exprima ceea ce înseamnă în miezul ei deplin ucenicia, nu ştiu dacă putem aduce în teorie şi abstract un mod de viaţă aparte, un stil în ceea ce priveşte rostul acestei vieţi şi, nu în cele din urmă, un chip care dă înfăţişare unei relaţii bazate pe reciprocitatea iubirii. La modul absolut, ucenicia se face. Se trăieşte şi se consumă precum dragostea. Numai că, această dragoste, consecinţă a comuniunii, e roditoare şi, prin exemplaritatea ei, modelatoare. Putem deduce însă un lucru clar: cel care a aflat, precum Andrei, pe Învăţător, nu mai poate da îndărăt, nu se mai poate sustrage de la ascultare, devine rob şi deopotrivă slujitor întru cele pe care, singur, nesilit de nimeni şi le-a ales. Ucenicia e dincolo de orice pedagogie, ea funcţionează (oricât ar părea de ciudat) pe bază de reciprocitate. „Nu se ştie cine dă şi cine primeşte", spune Leon Bloy.

Există o ucenicie consacrată astfel, care ţine de ordinea monahală. Relaţia deplină avvă - ucenic. O regăsim la fiecare pas în Pateric. Toate învăţăturile Părinţilor Pustiei, toată înţelepciunea Filocaliei se adresează unor potenţiali ucenici. Însă există şi o ucenicie, i-aş spune paralelă, tot atât de exemplară, nu departe de lumea monastică, oarecum în conexiune cu ea, pe care am numit-o însoţirea cea bună. Ea se întâmplă în intervalul dintre lume şi mănăstire. Pur şi simplu. Toată problema e ca acela care caută disperat această relaţie, dincolo de şcoli şi instituţii, să fie pregătit din plin pentru a primi, el neavând de făcut altceva în schimb decât să-şi ofere disperarea sa bine conturată ca, observând-o Maestrul, să o poată modela cu atâta asiduitate şi ardoare încât, în final, să scoată din ea formele depline şi pure ale învăţăturii ziditoare, curajului, nădejdii, echilibrului şi liniştirii.

Atunci când îţi este absolut necesar un Părinte, un Avvă, trebuie să te pui în stare de căutare. El, Celălalt, dacă l-ai găsit, îţi devine deodată şi Părinte, şi Frate, şi Tată, şi Mamă. Se stabileşte o relaţie profundă ca între Fiu, Frate, Tată şi Mamă. Apare un liant nevăzut care anunţă contopirea de sine. Sinele devine un Tot neamestecat. Nu mai sunt eu, ci Hristos care lucrează în mine. În „Cherubinischer Wandersmann" de Angelus Silesius există cea mai frumoasă definiţie a acestei profunde ucenicii: „I-s drag mai mult ca El: mi-e drag mai mult ca mine; Îi dau dar tot pe-atât cât El îmi dă din Sine".

(Orgoliile fragmentului. Tinereţe şi ucenicie¹⁶)

Într-o bună zi am hotărât împreună cu Părintele să punem pe hârtie sau să înregistrăm câteva dintre taifasurile noastre. Într-o altă zi ne-am dorit publicarea lor. Un dialog, în care reuşisem să intoducem termenul foarte drag lui N. Steinhardt, trăirism¹⁷, a apărut în revista Tribuna de la Cluj, şi acesta ne-a fost baza pentru mai departe de a consemna alte câteva dialoguri întâmplate pe terasa de la Casa Poetului sau în Chilia de la Stăreţie. Acestea ne-au creat multe şi nenumărate bucurii. Erau micile mari izbânzi care într-o lume normală ar fi fost ceva cu totul şi cu totul obişnuit. Într-o lume anormală ceea ce este obişnuit, firesc şi sănătos, devine, din pricina excesului anormalităţii, excepţie.

Cele mai pli­ne, mai con­sis­ten­te şi mai fru­moa­se zile din ti­ne­re­ţea mea le-am pe­tre­cut la Ro­hia. Şi eu, şi zi­le­le eram la dis­po­zi­ţia Pă­rin­te­lui. El fă­cea „pro­gra­mul". În pri­mul rând Bi­blio­te­ca. Lec­turi re­co­man­da­te, dar fe­lu­ri­te; nici­o­da­tă nu mi s-a tă­iat plă­ce­rea de-a citi po­e­zie. O vre­me am fost găz­duit în pri­ma chi­lie de lân­gă Bi­blio­te­că; eram uşă în uşă şi aveam în­cre­din­ţa­te, sub pe­ce­tea tai­nei, chei­le. Noap­tea, dar une­ori şi ziua, co­tro­bă­iam în „col­ţul se­cret", bo­te­zat aşa de Pă­rin­te­le pen­tru că de­spre el nu ştiau de­cât foar­te pu­ţini, şi mă în­frup­tam la­com şi cu­rios din Pro­ba la­bi­rin­tu­lui şi Amin­ti­ri­le lui Mir­cea Elia­de, Jo­ur­nal en miet­tes şi La quê­te in­ter­mit­ten­te de Eu­gen Io­nes­cu, un vo­lum lu­xos şi ma­siv al Car­di­na­lu­lui Lus­ti­ger¹⁸, o an­to­lo­gie cu po­e­me de­spre în­geri de Geor­ge Cio­ră­nes­cu¹⁹ etc.

În­tr-u­na din zile, re­la­tân­du-i cât de mult mi-a plă­cut an­to­lo­gia lui Cio­ră­nes­cu (ilus­tra­tă de Eu­gen Dră­gu­ţes­cu), i-a scris aces­tu­ia pe loc o scri­soa­re toc­mai în in­su­le­le Ca­na­re, în ca­re-i ce­rea să-mi ex­pe­die­ze de ur­gen­ţă un exem­plar! Cu si­gu­ran­ţă scri­soa­rea nu a ajuns la des­ti­na­ţie pen­tru că nici eu, nici Pă­rin­te­le n-am avut, în­tr-un fel sau al­tul, vreo con­fir­ma­re. În 1995 dom­nul Stro­es­cu-Stâ­ni­şoa­ră, la Mün­chen, în faţa se­diu­lui Eu­ro­pei Li­be­re, mi-a fă­cut cu­noş­tin­ţă cu doam­na Ga­la­te­ea Cio­ră­nes­cu. Am vrut să o în­treb de­spre scri­soa­rea Pă­rin­te­lui, dar aflând că e de câ­te­va zile vă­du­vă (dom­nul Cio­ră­nes­cu se pră­pă­di­se) n-am mai în­drăz­nit şi, spu­nân­du-i con­do­lean­ţe, ne-am des­păr­ţit.

„Col­ţul se­cret" con­ţi­nea, cum am spus, tra­du­ce­rea din Elia­de a Doi­nei Cor­nea, car­te pe care Pă­rin­te­le mi-a în­cre­din­ţat-o pen­tru câ­te­va zile. Am adus-o la Bis­tri­ţa şi, după ce am „ex­tras" şi am pus de­o­par­te Pre­fa­ţa tra­du­că­toa­rei, îm­pre­u­nă cu doam­na Re­te­gan (care nu ştia ce con­ţi­ne tex­tul) de la Fa­bri­ca de Pâi­ne am şa­pi­ro­gra­fiat-o. Câ­te­va exem­pla­re le-am dat prie­te­ni­lor şi ori­gi­na­lul l-am re­sti­tuit. Din La quê­te in­ter­mit­ten­te mi-am no­tat fi­na­lul: „Să te rogi. Nu ştiu Cui. Sper: Ii­sus Hris­tos". Pă­rin­te­le, atâ­ta vre­me cât eram „res­pon­sa­bil" cu Bi­blio­te­ca, îmi atră­gea aten­ţia: „Ai gri­jă, nu lăsa lu­mi­na aprin­să, sta­re­ţul An­to­nie e un sa­trap, mă pân­deş­te, ur­mă­reş­te unde ard lu­mini prea mul­te, ai gri­jă să nu in­trăm în be­lea!".

Când nu ci­team îm­pre­u­nă cu Pă­rin­te­le, eram bi­blio­te­car. Fi­şam cărţi, scriam cote şi nu­me­re pe vo­lu­me­le proas­păt achi­zi­ţio­na­te. „Pro­gra­mul" mai cu­prin­dea: par­ti­ci­pa­rea la Utre­nie, Li­tur­ghie, Ve­cer­nie, Mie­zo­nop­ti­că, ci­ti­rea re­vis­te­lor li­te­ra­re, dis­cu­ţii pe mar­gi­nea „căr­ţi­lor de scan­dal", ci­ti­rea cu voce tare de că­tre mine a tex­te­lor Stein­hardt apă­ru­te în re­vis­te­le Va­tra, Stea­ua şi Fa­mi­lia în­de­o­sebi (cu aceas­tă oca­zie urma o su­pă­ra­re şi, mai ales, o in­dig­na­re pro­fun­dă din par­tea au­to­ru­lui dacă, din ne­fe­ri­ci­re, tex­te­le apă­reau cen­zu­ra­te, cu cu­vin­te lip­să şi cu gre­şeli de ti­par), vizi­ta­rea Li­ghe­tu­lui, tai­fa­suri lungi, ne­fan­do­si­te, de­spre li­teratură, mo­na­hism, exil, mu­zi­că, arte plas­ti­ce, ge­ne­ra­ţia in­ter­be­li­că, Geo Bog­za, Lu­cian Boz, Con­stan­tin Noi­ca, Ple­şu, Li­i­cea­nu, Pă­rin­ţii Pus­tiei, post­mo­der­nism, ma­ra­mu­re­şeni. Tai­fa­su­ri­le scri­se le-am pur­tat în pri­ma chi­lie a Pă­rin­te­lui (de la Stă­re­ţie), pe te­ra­sa de la Casa Po­e­tu­lui şi în cea de-a doua chi­lie, iar cele ne­scri­se le-am avut peste tot, dar mai ales în drum spre Li­ghet, în Li­ghet şi pe te­ra­sa de la chi­lia Pă­rin­te­lui Ius­tin. Aici, spu­nea Pă­rin­te­le, era „col­ţul de rai". Încon­ju­raţi de muş­ca­te, aproa­pe în­tot­dea­u­na în­flo­ri­te pro­vo­ca­tor şi pa­te­tic, în faţa ce­lor mai bune ca­fe­le de pe lume, as­cul­tând mu­zi­ca lui Mo­zart, „pe care se in­tră în Rai", ne aver­ti­za Avva, re­gă­seam dul­cea­ţa şi ri­goa­rea în­so­ţi­rii.

Când vor­besc de Ro­hia îmi pla­ce să fiu în­so­ţit de doi în­geri: N. Stein­hardt şi Ioan Ale­xan­dru²⁰. Ni­mic nu pare fa­cil şi de­ri­zo­riu în po­e­zi­i­le lui Ale­xan­dru de­di­ca­te Ro­hiei.

(Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt, Editura Paralela 45, 2007)

Primejdia mărturisirii s-a construit de la sine graţie unor întrebări născute pe moment şi datorită unor răspunsuri care in nuce existau bine revelate în cărţile lui N. Steinhardt. De aceea majoritatea temelor care privesc teologia, literatura, cultura în general, mai puţin politica, se găsesc surprinse cu lux de amănunte în multe din eseurile lui.

Părintele Nicolae mi-a încredinţat mie aflarea unui titlu pentru cartea noastră de dialoguri. Zile întregi l-am căutat. În zadar. Supărat, am plecat la Runc, în satul copilăriei mele. Aici am urcat Săcăturile şi Colnicul, am văzut cum se usucă iarba şi cum îngălbeneşte pădurea. Trist, am hotărât să mă întorc la oraş. În căruţă, spre gară, cu tata Anchidim, pe drumul Idieciului, ca din senin mi-a venit acest titlu: Primejdia mărturisirii.

(Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt, Editura Paralela 45, 2007)

Şi ca să revin la apologia tinereţii din primele rânduri ale acestui studiu, voi spune că toate răspunsurile date întrebărilor mele au un coţinut de entuziasm, de tinereţe bravă şi bătrâneţe animată mai mereu de arierplanurile unor polemici pline de dinamism.

N. Steinhardt a pus în aceste răspunsuri (mai ales în Agonia Europei) întregul surplus de tinereţe care încă îl caracteriza din plin la vârsta de 72 de ani, vârsta pe care o avea la începutul primei noastre Convorbiri (consemnate) de la Rohia. Despre această energie specială a vârstei vorbeşte chiar el însuşi (în „Despre fidelitate sau cuvânt bătrânesc pentru cei tineri", Monologul polifonic, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp. 113-118): „Numai că nu de pe poziţii de aşa-zisă înţelepciune bătrânească îndrăznesc a vorbi, ci cu bruma de nebunie tânără încă sălăşluitoare în adâncul sufletului meu din belşug zdruncinat de eşecuri şi erori. De pe poziţii de egalitate atrag atenţia celor tineri"...

Însoţirea noastră avea ceva din farmecul şi discreţia bunelor însoţiri monahale. Fidelitate şi ascultare. Nu era nimic fals în aceasta. Totuşi trebuie ţinut cont că dialogurile noastre se petrec în incinta unei Mănăstiri ortodoxe. Prin urmare au toate datele unei peripatizări cu iz paterical. Eram cufundaţi din plin în atmosfera pe cât de realistă pe atât de tainică a Mănăstirii Rohia. Avvă şi ucenic, bătând drumurile şi cărările aspre şi defrişate ale Lighetului şi completându-ne vieţile reciproc; el fericindu-mi tinereţile, eu bucurându-i cărunteţile.

Mărturie stă corespondenţa dintre noi şi, mai ales, scrisorile pe care mi le-a trimis, animate de încredere şi sinceritate. O dovadă în plus este şi textul despre manuscrisul cărţii mele de poezie Frigul şi Frica, intitulat la acea vreme Viaţa pe miriapod, o radiografie a începuturilor mele lirice, scris cu speranţă şi fidelitate. M-a numit Poetul care nu se joacă²¹. Paradoxal, pentru că despre joc, şi eu şi el, deşi aveam păreri convergente, în paginile Primejdiei ne lăsăm prinşi totuşi în plasa lui Caillois şi Huizinga. Mărturie stă Jurnalul pe care l-am scris şi îl scriu în continuare (o parte din el a apărut la Editura Paralela 45 în 2007 intitulat Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt şi din care dau aici câteva fragmente) despre majoritatea întâmplărilor pe care le-am trăit împreună.

Faptul că dragostea Părintelui s-a extins asupra întregii mele familii e un mod de a înţelege cum această însoţire a avut pecetea marilor binecuvântări. Nu întâmplător, Maria Elena Ganciu, într-un articol publicat în revista Echinox de la Cluj, numea pe bună dreptate Primejdia mărturisirii, O poveste de iubire.

Poate sunt sentimental, dar realismul acestei relaţii îmi dă tot dreptul să fiu. Şi, cum ar spune Părintele Nicolae, puţină duioşie nu strică!

N. Steinhardt nu a fost hirotonit preot. El a fost, aşa cum şi-a dorit, un simplu monah. Cu toate acestea toţi i-am spus şi îi spunem „Părinte". Părintele Nicolae. Ca la sfinţi. Aureola în jurul numelui ţi-o pun Dumnezeu şi ceilalţi.

Era un gentleman. Burghez şi cavaler în haină monahală. Îmi arăta fotografii din tinereţe. Din vremuri de demult, când era amorezat. Cu o ţinută vestimentară impecabilă. De fiecare dată îmbrăcat „la modă", în duhul vremii.

Mi-l în­chi­pui de foar­te mul­te ori, aju­tat de fo­to­gra­fii, scri­sori şi sec­ven­ţe de su­ve­nir, stre­cu­ra­te in­ten­ţio­nat în scrie­ri­le lui: un tânăr mân­dru, or­go­lios, cos­mo­po­lit, de­se­ori iro­nic, plin de idei năs­truş­ni­ce, pe mă­su­ra „ani­lor ne­bu­na­tici", eroic de cele mai mul­te ori, me­reu pus pe har­ţă şi băş­că­lie în imen­si­ta­tea sa­loa­ne­lor in­ter­be­li­ce, so­bru la ne­vo­ie, fran­ţu­zit şi en­gle­zit peste mă­su­ră, în scan­dal cu men­ta­li­ta­tea fran­ce­ză şi en­gle­ză, după caz.

L-am vă­zut de câ­te­va ori îm­bră­cat în cos­tum. Era, în­tr-a­de­văr, un domn. Sfi­da toa­te ne­mer­ni­ci­i­le şi urâ­ţe­ni­i­le din jur. Cu bas­ton şi ba­tis­tă în bu­zu­na­rul de lân­gă re­ver, re­în­via un timp care ră­să­rea şi apu­nea oda­tă cu el. Un crai de Cur­tea Ve­che.

Când Ioa­na-A­le­xan­dra a îm­pli­nit un an, Pă­rin­te­le Ni­co­lae i-a ex­pe­diat de la Rohia binecuvântările-i mo­na­hi­ceşti în­tr-un pli­cu­leţ si­gi­lat, scri­se cu o ca­li­gra­fie de in­vi­diat pe o ilus­tra­tă cu un co­chet fi­li­gran ja­po­nez. N-a ui­tat să treacă în adre­să: „Dom­ni­şoa­rei Ioa­na-A­le­xan­dra"... Un gest sobru şi co­pi­lă­resc. Un joc, de fapt, care ţi­nea de un con­tract cu sine nu­mai şi nu­mai de el ştiut.

(Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt, Editura Paralela 45, 2007)

În orice caz trebuie să spun că aceste taifasuri odată publicate în volum (prima ediţie la Editura Dacia în 1993) au fost alături de Dăruind vei dobândi - Cuvinte de credinţă şi Jurnalul fericirii fundamentul pe care s-a constituit posteritatea lui N. Steinhardt. Au influenţat şi au convertit tineri, au limpezit inteligenţe greu de clintit din pozitivisme exarcebate, au „rupt lanţurile religiei", cum ar spune Psalmistul David şi Paul Tillich, au redeschis gustul şi interesul pentru eseistica antumă a Părintelui şi, cel mai importat lucru, au dovedit, şi teologilor, şi literaţilor, că N. Steinhardt e personalitatea cea mai fascinantă pe care a dat-o Gulagul românesc. Nu întâmplător, s-a bucurat de un succes de librărie ameţitor, dublat de o receptare pe măsură. Cornel Ungureanu, într-un chestionar lansat despre cărţile anului în revista Luceafărul, aşeza Primejdia mărturisirii pe acelaşi raft cu Jurnalul de la Păltiniş. Cinste mai mare nici că se poate! Eugen Simion o numeşte „O carte vie, plină de farmecul inteligenţei şi al sincerităţii. O carte document" (în revista Literatorul), iar Dan Ciachir după Jurnalul fericirii a doua carte în ordinea frumuseţii şi a valorii (în Curentul).

Ediţia de la Humanitas din 2006 (şi care s-a vrut definitivă), în care alternează dialogurile şi un scurt Jurnal cu şi despre N. Steinhardt, recompune în oglindă acea atmosferă unică şi irepetabilă în care s-a născut un tip aparte de prietenie şi fidelitate, un model de însoţire. În jurul acestei ediţii s-au pronunţat cu competenţă şi seriozitate pe larg câţiva tineri eseişti, între care îi pomenesc pe Luigi Bambulea, Irina Ciobotaru şi Paul Sandu, în revisa Verso²².

Există în aceste dialoguri o rigoare a sincerităţii şi o patimă de neoprit pentru a spune cu tot dinadinsul adevărul. Acest Adevăr căutat atunci, în acei ani de Avvă şi Discipol, s-a revărsat din plin asupra lumii noastre, după moartea Părintelui şi mai ales după anii `90. Prietenia şi încrederea, care transpar din plin în Primejdia mărturisirii, s-au vădit cu putere mai ales în zilele cruciale pentru moştenirea sa culturală dinainte ca Avva să treacă la cele veşnice. Mi-a trimis mie, şi nu altcuiva, ultima scrisoare redactată în această viaţă. E o scrisoare terifiantă, cu valoare de testament, în care N. Steinhardt îmi dă ultimele sfaturi şi îmi adresează ultimele rugăminţi şi mulţumiri. O reproduc în întregime, pentru că acest mesaj e, de fapt, corolarul însoţirii noastre şi, pentru cei care credem în viaţa de apoi, finalul deschis al acestei cărţi.

27 martie 89

Dragă Ioane,

O duc din ce în ce mai greu cu angina pectorală. Crize din ce în ce mai dese şi mai dureroase.

Se prea poate să nu mai am decât puţin, foarte puţin de trăit.

Am rugat pe Părinţii Iustin²³ şi Emanoil²⁴ să-ţi remită toate dosarele aflate în camera mea²⁵. Nu cuprind noutăţi ori lucruri prea importante; te rog totuşi să le preiei tu, să nu fie azvârlite la gunoi.

Cât priveşte „Monologul polifonic", e la Cluj, la Virgil Bulat; l-am rugat să-l publice, fie şi postum.

„Cuvinte de credinţă" e în curs de dactilografiere la domnul Ion Tămaş din Rohia. Se bate în patru exemplare.

Mi-a predat până acum 205 pag.

Cred că mai urmează circa 100 ori şi mai mult.

Eu am verificat până la pagina 145.

Manuscrisul (4 exemplare) până la pagina 99 se află într-o cutie de carton deasupra dulapului cu sticlă şi foto, din stânga uşii de intrare.

(Textele le-am despărţit în 4). De la pagina 100-205 sunt tot sus, pe dulap, lângă cutie, învelite în foiţă albă. Separat, tot în foiţă albă, sunt ciornele (dactilografiate şi ele), după care urmează a se face confruntarea.

Plata lui Tămaş am efectuat-o în parte eu, restul o va face mănăstirea. Te rog pe tine să verifici şi să desparţi cele patru exemplare. Un exemplar s-a oferit Părintele Emanoil să-l prezinte Înaltului Corneanu la Timişoara.

Un exemplar urmează să-l prezinţi tu lui Plămădeală. Un al treilea poate fi prezentat lui Vornicescu, la Craiova. Fac apel la tine pentru verificarea textului (4 exemplare) de la pagina 146 până la sfârşit; pentru separarea celor 4 exemplare (de la pagina 100 încolo); şi pentru trimiterea unui exemplar la Sibiu şi unuia (eventual) la Craiova. Există oarecari şanse şi la Sibiu, şi la Timişoara, şi la Craiova.

Dar...

Aş dori totuşi să încerc să las în urma mea o dovadă, o mărturie de credinţă creştină.

Ştiu că-ţi dau o bătaie de cap, dar mă încred în prietenia, afecţiunea şi devotamentul ce mi-ai dovedit din belşug.

La Timişoara va încerca Părintele Emanoil.

Poate că voi rezista călătoriei la Bucureşti şi că mă voi putea înapoia aici, să termin eu treaba. Cu atât mai bine. Dar nu se ştie şi de aceea ţi-am adresat acest îndrăzneţ apel profund prietenesc.

Din inimă şi cuget,

Nicolae

Sărutări Violetei şi Ieduţului.

Părintele Iustin are numărul de telefon al Bibliotecii²⁶.

În ziua în care am primit această scrisoare Părintele meu drag, cel care m-a trezit din somnolenţă şi confuzie, murea împăcat pe un pat de spital din Baia-Mare. O presimiţire neagră se aşezase ca o bilă de plumb peste aceste rânduri. Eram departe de el, undeva între rafturile cu cărţi ale Bibliotecii Judeţene din Bistriţa şi, printre lacrimi, am simţit cum, din adâncul inimii, ceva uriaş m-a cuprins deodată. N-am înţeles pe loc. Am priceput mai târziu. Era, de fapt, ceva foarte simplu. Durere şi recunoştinţă.

* * *

Ci­tesc în Li­te­re. Arte. Idei, su­pli­men­tul cul­tu­ral al zia­ru­lui Co­ti­dia­nul, tex­tul lui Cris­tian Bă­di­li­ţă „As­ce­ză şi copi­lă­rie sau de­spre o ca­no­ni­za­re aş­tep­ta­tă". Cu­ra­jos, în­drăz­neţ. De ad­mi­rat. Nici mai mult, nici mai pu­ţin, C.B. pro­pu­ne ca­no­ni­za­rea lui N. Stein­hardt! Un text după care, pro sau con­tra, fi­resc ar fi să cur­gă râuri de cer­nea­lă. Vom ve­dea. De­o­cam­da­tă tac. Nu-mi ex­prim vreo opi­nie. Sin­cer să fiu, am fost luat prin sur­prin­de­re, deşi în adân­cul su­fle­tu­lui meu exis­ta de mult ne­li­niş­tea unui ast­fel de gând. Nu chiar pe mă­su­ra ce­lui scris de Cris­tian Bă­di­li­ţă, dar, în ori­ce caz, siamez aces­tu­ia.

Cum cred că Pă­rin­te­le Ni­co­lae a aflat deja de acest text, şi a şi tre­să­rit, cum cred că nu­mai la po­me­ni­rea lui de că­tre Papa Ioan Paul al II-lea a mai tre­să­rit, mi-l în­chi­pui aco­lo, în lu­mea cea­lal­tă, fe­ri­cit, în­gân­du­rat, agi­tat, în­tor­cân­du-şi şi su­cin­du-şi via­ţa pe toa­te păr­ţi­le, râ­zând cu gura până la urechi şi, de­si­gur, stri­gând în ne­sfâr­şi­tul Raiu­lui, aşa cum stri­ga uce­ni­ci­lor dragi din faţa Ca­sei Po­e­tu­lui, de se au­zea până în cur­tea mâ­năs­ti­rii: „Măi, să fie!"²⁷.

(Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt, Editura Paralela 45, 2007)

1  Martin Buber, Povestiri hasidice, Editura Univers, 1998, p. 242.

2 Cu subtitlul N. Steinhardt & Generaţia `27, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006.

3  Personajele principale din romanul Numele trandafirului de Umberto Eco.

4 În Alchimia existenţei. Eseuri şi portrete, Editura Cartea Românească, 1983.

5 Este vorba de traducerea romanului La poalele vulcanului, Editura Univers, Colecţia Romanul Secolului XX, 1978. Despre această traducere N. Steinhardt îmi spunea că a fost făcută de el dar, neavînd drept de semnătură în acea perioadă, a convenit cu poetul Ion Caraion să fie semnată de acesta. Se pare că nu a fost singura traducere publicată în acest fel.

6 Editura Humanitas, 1996.

7 Publicat în revista Familia din Oradea şi preluat de Gabriel Liiceanu şi introdus în Epistolar, Editura Cartea Românească, 1988.

8 Carte celebră scrisă de Curzio Malaparte şi publicată pentru prima dată la Paris în 1931.

9 Grigori Evseevici, cunoscut şi ca Hirsch Apfelbam (23 sept. 1883 - 25 august 1936); revoluţionar bolşevic, politician comunist sovietic, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Lenin. Executat.

10 Text emblematic care deschide Jurnalul fericirii.

11 Roman de Vintilă Horia datorită căruia scriitorul este distins cu Premiul Gongourt, premiu refuzat din pricina unui scandal mediatic de proporţii pus la cale de cîţiva dintre exilaţii români.

12 Geo Bogza un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului, Editura Albatros, 1982.

13 „Dăruind vei dobândi", în volumul Dărind vei dobândi. Cuvinte de credinţă, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pp. 461-465.

14 De Diogene Laertios, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1963.

15 De Eckermann Johann Peter, Editura pentru Literatură Universală, 1965.

16 De Ioan Pintea în Paradoxul creştin şi cartea tinereţii, volum coordonat de Pr. Ilie Trif, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2008, pp. 47-48.

17 Curent filosofic românesc din perioada interbelică avându-l ca principal reprezentant şi iniţiator pe Nae Ionescu. Cuvântul a fost inventat de criticul şi istoricul literar Şerban Cioculescu, care a tradus din limba germană termenul Lebensphilosophie. Pentru trăirişti sunt mai importante atitudinea mistică decât cea intelectuală, mântuirea decât idealurile culturale, practica duhovnicească decât preocupările academice.

18 Jean Marie Lustiger, cardinal şi arhiepiscop al Parisului. E vorba de cartea Le choix de Dieu (1987).

19 Mai aproape de îngeri, München, 1986.

20 Celălalt locuitor al Rohiei. Între păduri de fag şi de stejar/ În Maramureşul de sărbătoare/ Cu faţa-ntoarsă către răsărit/ Rohia este maică născătoare („Rohia", în Imnele Transilvaniei, Editura Cartea Românească, 1978, p. 224).