N. Steinhardt: Jurnalul fericirii ca paradigmă transscripturală

Ion Popescu-Brădiceni

1. Întemeietor al transmodernismului

Pipăi coperţile monumentalei ediţii, - am deocamdată pe masa de lucru doar primele două volume: Jurnalul fericirii şi Dăruind vei dobândi din cele cinci care au deschis, în 2008, integrala Steinhardt. Numele şi creaţia cărturarului şi eseistului N. Steinhardt (ulterior părintele Nicolae Delarohia) merită, fie şi în postumitate, o reaşezare/ o recuperare axiologică în galeria de întemeietori ai transmodernismului românesc, alături de Eminescu, Blaga, Noica, Stăniloae, Ştefan Lupaşcu, C.V. Negoiţă, Eliade, G. Ibrăileanu, G. Călinescu, Edgar Papu, Ilie Bădescu, Nichita Stănescu, Vasile Voiculescu, Grigore Vieru, personalităţi socotite ca atare de Transmodernismul lui Theodor Codreanu (Editura Junimea, Iaşi, 2005).

George Ardeleanu pune accentul valoric pe aşa-zisa „emigraţie reacţionară din Occident", pe a cărei hartă epistolară N.-A. Steinhardt îşi înscrie memorabila-i, eroică şi sacrificială, figură spirituală, prin seria de scrisori trimise şi primite, partenerii de dialog fiindu-i Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Sanda şi Vlad Stolojan, Toma Pavel, Alexandru Ciorănescu, Virgil Nemoianu, Lucian Boz, Svetlana Paleologu Matta, Emanuel Neuman, Rafail Noica ş.a. De altfel, pe coperta ediţiei italiene a Jurnalului fericirii (Diario della felicità, Il Mulino, Bologna, 1996), Gheorghe Carageani îl şi include pe Steinhardt generaţiei ‘30 româneşti, alături de „stâlpii ei" culturali: Eliade, Cioran şi Noica. Stupeo eorum audaciam. Adeo hereditatem.

Puşcăria de la Jilava devine o teribilă, o tragică, dar dârză, verticalizată rezistenţă spirituală (s.m. I.P.-B.) şi se transformă într-o, deloc simbolică, ci concret - evenimenţială universitate şi academie, avându-i în postură de maeştri şi conferenţiari pe Sergiu Al-George, Remus Niculescu, Emanuel Vidraşcu, Radu Antonescu, Al. Paleologu, Dinu Ranetti, Iacov Noica, Theodor Enescu, George Tomaziu ş.a. Teme de filosofie, cultură, ştiinţă, religie, artă, va discuta, în concentraţionaru-i univers (pradă promiscuităţii, bătăilor crâncene, umilinţelor, foametei, bolii etc.) cu Constantin Noica, Vasile Voiculescu, Virgil Nemoianu, Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă, eroii privilegiaţi fiindu-i - cine alţii? - Brâncoveanu, Don Quijote, arhiepiscopul Affre, Delescluze, Pégui, Jan Palach (1968) ş.a. din aceeaşi categorie.

2. Ediţii ale Jurnalului fericirii

Prima ediţie - Ed. Dacia 1991 şi a II-a (1992) au o Postfaţă sau despre curajul de a crede semnată de prof. Virgil Ciomoş - intelectual clujean a cărui credinţă l-a impresionat pe Nicolae Delarohia monahul. Lui îi încredinţează spre păstrare, când bănuia iminentă o percheziţie a securităţii la Rohia, Jurnalul fericirii.

Până în 1994 se tipăriseră circa 120.000 de exemplare. În 1994 studiul Jurnalului era introdus în programa şcolară a clasei a XII-a. Era nevoie de o nouă ediţie al cărei aparat critic să se adreseze elevilor, profesorilor, studenţilor definind Jurnalul [Ce este? Memorial de detenţie? Al convertirii sale? „Jurnal" (scris postfestum) de idei?].

Ediţiile din 1995 (tipărită la Oradea) şi 1997 (tipărită la Cluj) - alte peste 100.000 exemplare sunt îngrijite de Virgil Bulat, prin consistenta postfaţă critică intitulată Lecţia Jurnalului fericirii. O mare condiţie a prieteniei este să nu pretinzi recunoştinţă pentru serviciile făcute.

Întregul aparat critic (postfaţa amintită, Reperele bio-bibliografice şi Opinii despre N. Steinhardt şi despre „Jurnalul fericirii") a fost folosit în pregătirea următoarelor ediţii străine:

Journal de la félicité, Paris, Editions Arcantère et UNESCO, în traducerea dnei Marily Le Nir, cu o prefaţă de Olivier Clément [Dna Marily Le Nir a terminat liceul în româneşte, la Sibiu, unde tatăl său a fost, până în 1948, profesor „visiting" de franceză].

Diario della felicità (Bologna, Il Mulino, 1996, Traduzione di Gabriella Bertini Carageani. Edizione italiana a cura di Gheorghe Carageani. Este o ediţie importantă pentru că a fost cunoscută şi preţuită de papa Ioan Paul II).

[Născut în 1943, tânărul universitar Gheorghe Carageani (văr cu Marian Papahagi) emigrează în 1970 în Italia. Este profesor la Universitatea „La Sapienza din Roma şi la Institutul Universitar Oriental din Napoli. A îngrijit critic următoarele volume traduse în italiană de soţia sa, Gabriella Bertini Carageani: a) Marin Sorescu, Poesie d`amore (1987); b) P. Cornea, Introduzione alla teoria della lettura (1993); c) N. Steinhardt, Diario della felicità (1996). Soţii sunt membri ai „Fundaţiei N. Steinhardt"; Gh. Carageani mai semnează în vol. II al Caietelor de la Rohia eseul N. Steinhardt, Diario della felicità: una presentatione (Editura Helvetica, 2000, pp. 158-171); d) a îndrumat, la Institutul din Napoli, şi teza de licenţă a lui Ciro di Luca, având ca obiect Jurnalul fericirii. În ediţia italiană a Jurnalului, Gh. Carageani îl citează în mai multe locuri pe V. Bulat, conchizând: „Si ringrazia parimenti il dottor Virgil Bulat che ci ha procurato materiale bibliografico e ci ha concesso pure un` intervista" (p. 19) (se referă aici atât la „materialele" necesare alcătuirii apeciabilului aparat de 514 note al ediţiei italiene, cât şi la discuţiile purtate)].

Şi dacă abia în 2007 apare la Editura Maistros traducerea în greacă a Jurnalului semnată de Nectarios Koukobiros, contractul fusese încheiat de Dacia încă din 1995...

Aceste 3 ediţii (fr., ital. şi greacă) au fost realizate prin Copyright vândut de Dacia.

Deosebit de meritorii sunt şi eforturile întreprinse de Institutul Cultural Român în ultimii ani, care a sprijinit - inclusiv financiar - alte variante străine: a) în 2006 a apărut ediţia ebraică a lui Yotam Reuveny; b) în 2007 (Editura Koinonia, Cluj-Napoca) ediţia maghiară semnată de Dankuly Csaba şi Dankuly Levente; c) în spaniolă El diario de la felicidad (Ediciones Signeme, Salamanca, 2007), traducere de Viorica Patea şi Fernando Sánchez Miret, prezentare, note şi studiu de Viorica Patea şi George Ardeleanu.

Acest Jurnal al fericirii instituie noi principii/ legi scripturale, ca replici ale unor valori stabilopode: transformare, etică, bucurie/ încântare, fericire, libertate, creaţie, cunoaştere, înţelepciune, putere, autoritate, ortodoxie, paradoxie, religie, spiritualitate, solidaritate, umanitate ş.a., invocate şi de Paul H. Ray, Virgil Bulat, Mike Cole sau de mine însumi şi aparţinând fie modernismului fie transmodernismului funciar(e); şi este/va fi - vorba lui Nicolae Manolescu - „o carte splendidă, amestec inextricabil de notaţie cotidiană, amintire, confesiune, hermeneutică (...), humor, tragedie, istorie, universalitate, metafizică, fiziologie, citate de lectură" aparţinătoare unei uluitoare forţe penetrante până în miezul tuturor lucrurilor.

„Integrală N. Steinhardt" apare, deci, la Polirom, în 2008, din iniţiativa P.S. Justin Hodea Sigheteanul, preşedintele Fundaţiei „N. Steinhardt", de la Mănăstirea Rohia, prin osârdia unui colectiv redacţional (Virgil Bulat, George Ardeleanu, Florian Roatiş, Ştefan Iloaie, Macarie Motogna) de excepţie.

De remarcat modul exemplar în care a fost concepută structurarea fiecărui volum al integralei, pentru a corespunde exigenţelor unei ediţii critice, ştiinţifice: 1. Notă asupra ediţiei; 2. Repere biobibliografice; 3. Studiul introductiv; 4. Textul propriu-zis, cu notele explicative ale îngrijitorului, la subsol; 5. Ecouri ale receptării operei; 6. Indici (de nume, opere, locuri) spre a configura arealul universului cultural al autorului. În cazul Jurnalului fericirii, acest aparat critic - exemplar alcătuit de Virgil Bulat - este completat cu „Un dosar al memoriei arestate", la fel de meritoriu, semnat de universitarul bucureştean George Ardeleanu.

Mai precizez că mi-au fost utile, ca judecăţi de sine stătătoare (din articole, întâmpinări, simple „interpolări" metatextuale, vagi studii fugitive etc.) şi însemnările unor Andrei Pleşu, Gheorghe Grigurcu, Florin Iaru, Toma Pavel, Eugen Simion, Olivier Clément, Papa Ioan Paul al II-lea.

Deşi - cum precizează Virgil Bulat - Jurnalul fericirii s-a clasicizat cumva precipitat, avant-la-date, fiind introdus în manualul de literatură (vezi pe cel al „triumviratului" Silviu Angelescu, Nicolae I. Nicolae, Emil Ionescu) sau într-un dicţionar-antologic de texte aferent (coordonatori: Florin Şindrilaru, Gheoghe Crăciun), opera în sine e departe de a-şi fi epuizat potenţialităţile.

Ea este din aceeaşi speţă - după cum acelaşi exeget şi îngrijitor de ediţie sugerează - cu Luntrea lui Caron a lui Lucian Blaga şi având asemănări sectoriale cu - adaug eu - Jurnal 1935-1944 al lui Mihail Sebastian, cu Jurnalul parizian al lui Eugen Simion, cu Jurnalul metafizic al lui Gabriel Marcel, cu Jurnalul lui Søren Kierkegaard, cu Arhipelagul Gulag al lui A. Soljeniţân ş.a.m.d.

Cum i s-a desfăşurat viaţa, ucenicia formării ca intelectual, ca savant, ca scriitor, cum s-a lăsat botezat întru ortodoxie, la Jilava, de către ieromonahul Mina Dobzeu, în 1960, şi miruns la Schitul Darvari, după ieşirea din închisoarea de la Gherla, în 1964, cum, ce şi cât a tradus (între 1971-1979), experienţa monahală (1981-1989), şi alte fapte, zbateri, demersuri, activităţi editoriale - toate acestea sunt elocvent şi admirabil sintetizate de către acelaşi camarad de infernală, bolgiană detenţie, Virgil Bulat, indicat de altfel, ca unic „referent" bibliografic, şi de către redactorii volumului antologic Mari teme literare (Editura Paralela 45, Piteşti 2005, p. 268), recte de către autorul articolului respectiv, Ovidiu Moceanu.

Eu îmi asum, aproape în premieră misiunea - cum am mai arătat - de a reconsidera Jurnalul fericirii, de a-l (trans)recontextualiza, de a-l reproiecta; ca întreg - patibular pentru regimurile comunistoide - pe „ecranul" noului transmodernism al celui dintâi secol din mileniul III.

Terminat în 1972, şi confiscat de Securitate, tot în acelaşi an, restituit apoi, reconfiscat în 1984, manuscrisul Jurnalul fericirii a văzut lumina tiparului postum la Dacia, în 1991, după ce fusese deja transmis de „Europa liberă" (1989-1990). Cum şi toată seria incredibilă, de avataruri, de rescriere migăloasă, tensionată şi mântuitoare o avem atent, punctual, relatată de către George Ardeleanu, iarăşi sunt nevoit să precizez că, neignorând aceste aspecte fundamentale, voi comuta esenţa comentariului meu pe „lecţia", pe „exerciţiul de viaţă" ale lui N.A. Steinhardt. Va fi folositor? Vom vedea! Căci în Vatra Cristian Bădiliţă deja cârteşte, deja jigneşte neîntemeiat, deja îşi arogă nişte merite care, până acum, se dovedesc a fi închipuite.

3. N. Steinhardt - un homo sui transcendentalis

Aşadar, Jurnalul fericirii este deopotrivă moral şi transmoral, „căci meditaţia e într-atât de concentrată încât se desprinde în provocare meontologică. Călătoria autorului acestor neobişnuite memorii (cu dublă apartenenţă: şi la ordinea frumosului literar, şi la cea a adevărului, propriu nonficţionalităţii) este una în metafizic. Se pleacă dintr-un text-criptă, dintr-o hrubă rece şi ostilă, mină stearpă, crater de vulcan stins, mai pe scurt dintr-o «destul de izbutită imagine de iad» şi se ajunge la o bucurie cel puţin stranie, graţie căreia frumuseţea lumii pătrunde în sufletul condamnatului, având ca parte integrată în ea însăşi minunea (s.m. I.P.-B.). De aici încolo textul devine imperiu al libertăţii spiritului cultivat, care conjugă triontic firea reflexivă cu conştiinţa eminamente morală şi care instituie acea tensiune capabilă să conecteze particularul la general, să redimensioneze conţinutul şi forma acestei relaţii, să le deschidă spre alt câmp de înţeles (s.m. I.P.-B.), care nu mai este al individului ca accident istoric, ci al condiţiei umane, cu mizeria şi splendoarea ei".

Gheorghe Vlăduţescu (în Deschideri către o posibilă ontologie) identifică modalităţile distincte de reconstrucţie a lumii; într-o asemenea lume, reconstruită din temeiuri, „locuieşte" N.A. Steinhardt, ca fiinţă pură (care reprezintă unitatea fiinţei şi a neantului - vezi Hegel, Ştiinţa logicii), care a trecut pe rând de la mitic, la filosofic şi apoi la un religios redeschis, resemnificat. Citez din Jurnal...: „Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti... Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea... Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi".

Hermeneutica filosofică şi filosofia hermeneutică îşi autotranscend demersul interpretativ prin bogăţia de sensuri şi semnificaţii a culturii umaniste în regimul căreia transumanismul şi transreligiosul intră în rezonanţă. Rezultatul - aflăm de la Basarab Nicolescu (din Transdisciplinaritatea) - este „ceea ce putem numi Fiinţa fiinţelor", homo sui transcendentalis, care s-a proiectat în transreligios din „extremitatea translucidă a transculturalului" şi pentru care „sacrul apare ca sursă ultimă a valorilor".

Aşa se face că metafizica lui N.A. Steinhardt este una a fiinţării specific umane. Posibilitatea unei cunoaşteri a singularului se raportează, repetat, la acea totalitate a vieţii în acţiune. Transpunerea (s.m., I.P.-B.) sau proiecţia stării interne a vieţii asupra lumii externe devine pentru memorialistul de graniţă, indecis din calcul, „cel mai intim eveniment al metafizicii, problema ei propriu-zisă, care constă în - repet - proiecţia totalităţii vieţii asupra fiinţei" - după cum ne încredinţează Manfred Riedel (în Comprehesiune sau explicare?); între sensibilitate şi intelect, între intuiţie şi gândire, metafizica intercalează obiectele ei atemporale şi acorporale: sufletul, lumea, Dumnezeu; redefinită ca metafizică a subiectivităţii, această nouă cale de abordare a «dincoloului» - mă reîntorc la Jurnalul fericirii - are drept catalizator cu uriaşe puteri de transmutare" „răscolitoarea posibilitate a transfigurării" (sublinierile îmi aparţin - I.P.-B.) întru credinţă: „Creştinismul e transmutaţie, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia. Aceasta e minunea cea mare a lui Hristos Dumnezeu, transformarea făpturii" (Jurnalul fericirii, p. 106).

4. Paradigma scripturală

Ca testament literar şi metaliterar, critic şi metacritic, Jurnalul fericirii îi oferă cititorului, pas cu pas, metodologic, programatic chei ale lecturii/ relecturii cu dărnicie risipite pe toată dimensiunea confesiunii şi iniţierii într-o viaţă calitativ superioară. Le organizez paradigmatic, aşa cum apar ele existenţial şi transversalic:

o definiţie a suprarealismului: „obiectele, aceleaşi, cunosc o altă orânduire, au altă finalitate";

încă una a noului roman şi a literaturii fără personaje, care este una „a lui SE, a lui EI şi a CELORLALŢI, unde EUL şi SINELE pier, se confundă în lumea nediferenţiată";

şi o alta a romantismului, care nu este o şcoală literară aparţinând unei faze a evoluţiei gustului, ci „una din permanentele propensiuni ale sufletului omenesc";

atmosfera de pedagogie poetică din închisoare este „ceva foarte asemănător cu paradisul", „ceva alcătuit din curaj, dragoste de paradox, încăpăţânare, sfântă nebunie şi voinţă de a transcende cu orice preţ mizerabila condiţie umană"; este, adică, transpedagogică;

filmul Generalul Della Rovere „e o producţie a neo-realismului italian şi totodată relatarea unui caz de transfigurare, cu iz de piesă de Pirandello. Eroul filmului se transformă (s.m. I.P.-B.), jocul devenind pentru el realitate";

Răstignirea lui Velásquez îi prilejuieşte lui N.A.S. o excelentă, participativă, interpretare semiotico-retorico-imaginară; autorul Jurnalului remarcă în tabloul citat singurătatea, uitarea, părăsirea lui Hristos, sistemul închis care prevesteşte inexorabilitatea entropiei; transcendenţa e o teorie, învierea pare o puerilitate; „răstignirea nu e farsă şi înşelăciune decât dacă se constată că orice miracol este cu neputinţă, orice înviere este un basm. Dacă monofiziţii, dochetiştii ori fantaziştii ar avea dreptate... ar însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentaţie. Să nu fie! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi seriozitatea jertfei";

paralela între Socrate şi Iisus Hristos: „Socrate... se ridică de la starea de om la cea de zeu, Hristos coboară nestingherit de scârnăvii până în straturile cele mai de jos ale condiţiei umane";

o ipoteză fascinantă: dacă Dostoievski ar fi scris viaţa lui Hristos, am fi avut o a cincea (între timp s-a dat la iveală cea a lui Iuda - deci o a şasea) evanghelie;

o definiţie a marilor scriitori care „făuresc o lume şi fiinţe, asemenea lui Dumnezeu".

În continuare, N. Steinhardt îl portretizează pe Balzac, identificând momente incomparabile ale operei sale. Don Quijote şi colonelul Chabert se trag din aceeaşi spiţă hristică.

În galeria prozatorilor ce-i transcend formaţia scripturală se găsesc Neculce, Creangă, Ibrăileanu, Moruzzi, Hogaş, Sadoveanu, Ionel şi Al. O. Teodoreanu. Îi sunt colegi de proces: Vasile Voiculescu, Anton Dimitriu, Sandu Lăzărescu, C. Noica, Al. Paleologu, A. Acterian, S. Al. George, Constantin (Dinu) Pillat, Vladimir Streinu, Anca Ionescu, Beatrice Emanoiil Vidraşcu, Sanda Simina Mironescu, Mihai Rădulescu, Nicolae Balotă, C. C. Răileanu ş.a.

Nihil est enim quod studio et benevolentia vel amore potius effici non possit.

5. Soluţia credinţei

Închei însemnările de faţă oarecum încercat de regretul de a nu mai putea zăbovi în ipoteza de lucru iţită de prin apele emoţionantei mele lecturări din Jurnalul fericirii.

Nu înainte de a-mi fixa nişte repere cumva definitive.

N. Steinhardt a fost victimă nevinovată a unui regim totalitar şi opresiv. Deşi evreu, s-a convertit la ortodoxism. Capodopera sa Jurnalul fericirii - cum el însuşi scrie - izbuteşte „a descânta, a stabili legătura directă cu Dumnezeirea" şi, redevenind creaţia dintâi, dă senzaţia fericirii (s.m., I.P.-B.). „Nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altă facere, ci numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută". „Arta e nostalgia lui Dumnezeu".

Cartea este importantă, capitală, ca document acuzator, mărturie zguduitoare despre închisorile politice comuniste (Jilava, Aiud, Gherla). Farmecul cărţii vine, aşadar, nu din confruntarea donquijotescă, inegală cu un sistem represiv, ci din avatarurile fiinţei care îşi dovedeşte superioritatea prin calităţile dispreţuite de opresor: neînfricare, tărie, „boierie", fineţe, cultură, eleganţă, omenie, bunătate, milă, smerenie, răbdare, înţelegere, compasiune. Ca testament literar, repet, ea se adresează unei umanităţi alienate, sau/şi în pericol de alienare.

Meditaţiile pe teme creştine despre jertfa cristică, libertate, curaj, credinţă, viaţă şi moarte, iad şi rai, demnitate şi moralitate, univers concentraţionar (ca în Huis Clos al lui Sartre), tragism şi seninătate, răutate şi iertare, sunt transsemnificative şi transdimensionale.

Un fel de Neagoe Basarab reîntrupat, un fel de Euthanasius, un ascet şi călugăr isihast, N.A. Steinhardt a dat Europei vestice o mărturie creştină de excepţie despre ceea ce s-a întâmplat în cea de Est, zdrobită sub şenile de tancurile sovietice, lichidată ideologic de-o putere inchizitorială dezaxată.

Autorul - constat şi eu, la rându-mi, având încă proaspete în memorie convorbirile cu mai vârstnicul meu tovarăş de creaţie intelectuală şi estetică, Virgil Bulat, coleg de celulă cu cel căruia avea să-i fie, ulterior, devotat editor al operei antume, dar şi postume -, deşi recurge şi la parabolă, la reportaj, la pamflet, la satiră, la digresiuni metaliterare şi metafilosofice, la strategii narative dintre cele mai rafinate, aşază peste toate aceste profane modalităţi scriiturale intenţia de a induce cititorului atmosfera în care fiinţa întâlneşte miracolul (Vezi visul unei nopţi de mai, la Gherla, în 1963, cu Domnul Hristos „numai o lumină uriaşă, albă şi strălucitoare", care-l făcuse fericit, îl transpusese într-o fericire totală, acea „fericire care nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu", iar după ce l-a învăluit mătăsos îl substituise cu fiinţa sa esenţială mult mai puternică). De aici soluţia credinţei (citez: „Ce înseamnă credinţa? încredere în Domnul deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative... Creştinismul este o religie a curajului... mărturisită prin curajul fizic al martirilor... în faţa morţii". „Creştinul este cel căruia Dumnezeu nu i-a dat duhul temerii şi poate duce războiul nevăzut [Nicodim Aghioritul - cel a cărui operă a fost citită de Mihai Eminescu, pătrunzătorul performant în structurile culturilor tradiţionale (n.m., I.P.-B.)]; e bun ostaş al lui Hristos Iisus încins cu adevărul, îmbrăcat cu platoşa dreptăţii, coiful mântuirii, sabia Duhului".

6. Arta, catharsisul şi moartea

Am crezut că nu voi fi îndeajuns de pregătit pentru metatextul de faţă. Încrederea exprimată de tovarăşul meu de gândire, Virgil Bulat, a părut, iniţial, a mă copleşi. Am luat-o, bărbăteşte şi gospodăreşte, ca la Brădicenii mei arhetipali şi am depistat, pentru început, nivelele supraetajate sau interferente, simultane sau autoimaginare ale Jurnalului...: cel teologic, cel literar, cel filosofic, cel cultural, cel de drept constituţional, cel politic, cel testamentar.

Şi am înţeles că în acest Jurnal al fericirii N. Steinhardt a ajuns la cunoaşterea tuturor celor nouă fericiri, ca nouă chei ale supravieţuirii chiar în universul concentraţionar al României anilor 1945-1989. Cele nouă fericiri i-au deschis uşa Împărăţiei Cerurilor, aşa cum sunt ele expuse de Iisus Hristos Mântuitorul, în Predica de pe Munte. Au ajutat ca în profanul N. S. să se nască fiinţa sa cea secretă şi sacră, cea orientată spre Dumnezeu, care căpăta pecetea Duhului Sfânt prin taina mângâierii, după ce se îmbrăca în lumina Botezului, având ca oficiant pe Mina Dobzeu, un duhovnic iscusit; momentul e emoţionant şi exprimă dostoievskian distanţa dintre măreţia evenimentului şi mizerabilitatea contextului (pe 15 martie 1960, într-o sinistră puşcărie de lichidare fizică şi psihică).

Intelectulul formidabil care a fost s-a raportat, sigur pe/de valoarea sa, la proeminente personalităţi mondiale: Soljeniţîn, Zinoviev, Churchil şi Bukovski, din care şi-a prelevat cele trei soluţii testamentar-politice: asumarea morţii, totala inadaptare în sistem, trăirea prin luptă sau, cu vorbele proprii ale lui N. S., „moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea şi obrăznicia; vitejia însoţită de o veselie turbată".

Cum, în felul meu, am suportat anomaliile aceluiaşi regim (minus încarcerarea) consider că tot autorul - de data aceasta ca semnatar al Monologului polifonic - va pune punctul pe i în locu-mi; el însuşi citându-l pe Andrei Tarkovski din Sculpting in Time: „Numai arta, prin şoc şi prin catharsis, se învredniceşte de capacitatea facerii sufletului omenesc receptiv la bine; Ţelul artei este să-l pregătească pe ins pentru moarte".

7. Zidul şi transfigurarea

Iată ce se întâmpla, ilustrativ, la Jilava, în camera 0 în decembrie 1963: „cramponarea asta la viaţă, de câine estropiat, de orb paralitic, de canceros înnebunit de suferinţe şi care tot mai suge vitamine, de trădător care pentru a scăpa de la moarte şi-a vândut neamul întreg şi tovarăşii toţi" sau la Gherla, în 1962, unde, alături de N. Steinhardt în cameră, îl regăsim pe Virgil Bulat; între cei doi dialogurile se referă la existenţialism, la tabelul lui Mendeleev, la iluziile moralei, destrămate ori contrazise irevocabil la - citez - „zidul, greaţa şi mâinile murdare care definesc oribilul univers comunistoid din care Hristos nu mai face parte". Soluţia? „Fără a înceta să fii om, trebuie să fii şi Dumnezeu în acelaşi timp". Căci „creştinismul... nu propune o fugă, ci altceva mai greu şi mai eficient, transfigurarea. Acest ceva e temerar şi măreţ".

8. O lectură poetic-umană

Pactul epic al lui N. Steinhardt este eminamente autobiografic. Deşi e greu, aproape imposibil, să transcrii viaţa unui om într-o carte, el a reuşit.

Precum Julien Green (Jurnal, 1928-1984) şi-a asumat şi şi-a explicat natura esenţialmente tragică a operei sale de căpătâi, ruptura i/reversibilă între personajul care şi-a fost şi lumea exterioară acestuia care îl culpabiliza, fără a fi vinovat. Un Léviathan îl pândea şi-l urmărea în tăcere, dar acţiunile sale vizau mereu a servi o cauză aflată deasupra puterilor sale, dar nu şi în afara fiinţei sale eterne.

Altfel spus, N. Steinhardt, neobositul, neîngăduitorul cercetător al sufletului omenesc, pătrunde ca memorialist reflexiv, fără vanitate formală, într-un regim de o transparenţă expresivă, obţinută printr-un stil despuiat de aproape orice artificiu, dar care poate fi calificat drept combatant, căci pe parcursul Jurnalului transcriptorului i se întâmplă ceva miraculos: dobândeşte conştiinţa lumii contemporane aflată în criza din care el ar putea-o scoate, prin jertfa sa.

Sensul profund al operei sale - şi fără să vreau îmi amintesc de Julio Cortázar şi de-al său Şotron sau de a sa Cartea lui Manuel - stă în trecerea de la o lectură mantico-existenţială a universului în care omul apare marginalizat, suspus unor forţe obscure, implacabil strivitoare, la o lectură poetic-umană în care fiinţa omenească devine subiectul activ al unor căutări axiologice, iar în locul „pseudomisterului" absurd apare destinul omenesc, al sacralităţii omenescului, de a fi şi a crea, opera-i uimind în postumitate, prin forţa parabolică şi iradiaţia simbolică, prin temele tratate vehement, când e cazul necruţător, cu o tehnică ce integrează abil cumularea, sincoparea şi relatarea vocativă, sau, dimpotrivă, cu o alta, condensată şi limpezită, atunci când, evadat din infern, se poate manifesta ca un om fericit, cu trăirea sacrului, a unei regiuni fabuloase în care brusc i se revelează adevărata carte a facerii celeilalte lumi, are viziunea tulburătoare a circularităţii timpului şi a existenţei umane. Ca şi Marquez bunăoară (vezi Toamna patriarhului, exemplar roman antidictatorial), ori ca Boris Pasternak (vezi Doctor Jivago), cu care N. Steinhardt rezonează lăuntric, căci, ca şi celebrul scriitor rus, va celebra în Jurnal iubirea de viaţă, în ciuda închisorii, întrajutorarea reciprocă într-un mediu pestilenţial, supravieţuirea prin cultură în pofida ambientului cvasi-animalic.

9. Decriptări şi similitudini

Monumentalul Jurnal steinhardtian convinge introiectiv, însă altceva îmi revine a sublinia: ceea ce contează în text e trăirea, iar nu ficţionalizarea intenţională; „reconstruirea discursului dat (s.m., I.P.-B.) într-o manieră istorică şi divinatorie (profetică - n.m., I.P.-B.), obiectivă şi subiectivă" (l-am citat pe F.D.E. Schleiermacher din Hermeneutica).

Deşi textul la o adică poate fi decriptat ca:

îmbinare de realism, prin amestecul dur al istoriei în destinele oamenilor, şi de sacrificialism refondator;

aspectul caleidoscopic, fragmentar structurat de voci subordonate simbolismului creştin (orientarea creştin-ortodoxă a Jurnalului transpare vizibil din paginile sale), aureolând destine exemplare, evenimente cruciale, personaje reprezentative în eon;

Jurnalul prezintă deci patimile lui N. Steinhardt, moartea şi învierea sa, într-un limbaj deopotrivă transvizualizat şi transpedagogic;

ceea ce rămâne ca „cenuşă" a lecturii este amestecul de autenticitate pe de o parte şi eseu literar, filosofic, mistic, pe de alta; prin pasiunea de a interioriza totul, de a împlini datele realităţii exterioare prin asumarea şi reinterpretarea lor pe planul transcendent al interiorităţii, Jurnalul se aseamănă, cazual, cu Ferestrele zidite al lui Alexandru Vona, căci, cum şi acesta, menţine tensiunea implosivă a unor confesiuni livreşti, graţie unei subtile ţesături intertextuale, rămânând totuşi ireductibil, profund originar/original;

transnatura (simbolică şi arhetipală) a personajului central - N. Steinhardt însuşi - l-ar călăuzi pe cititor şi spre interpretarea cărţii în lumina unui parcurs iniţiatic spre mântuire simultană cu (re)descoperirea sacrului, acel sacru apropriat nomenal şi indicat de Roger Caillois (în Omul şi Sacrul): atunci când „Sacrul devine lăuntric şi nu mai priveşte decât sufletul", vom asista - şi în situaţia lui N. Steinhardt acesta este evident - la mai mult decât atât: la o pură atitudine de conştiinţă, de comportament aprofundat, căruia fiecare îi dedică ce-i mai bun în el, pe care îl consideră valoare supremă, îl venerează şi la nevoie pentru care şi-ar sacrifica viaţa;

antikafkianismul Jurnalului, deloc subsidiar, lucrează deschis împotriva tiraniei, la reducţia alienării; la desfiinţarea birocraţiei, căci Jurnalul lui Steinhardt este un (meta)discurs despre sancţiune abuzivă, despre lege împotriva firii, despre autoritate exacerbată coşmaresc, în care orice eveniment ia forma unei farse proaste, cinice, lipsite de sens, iar instituţiile statului par desprinse din Casa umbrelor a lui Dickens sau Casa morţilor a lui Dostoievski;

ilustrarea dramatică a conflictului dintre o societate doar aparent suficientă sieşi şi individul strivit între maşinăriile leviatanice ale acesteia abia dacă se lasă literaturizată, într-atât de intensă este impresia că Jurnalul este rodul coborârii autorului său în Infern.

10. Orizontul fericirilor

Temniţa devine deseori o strindbergiană „insulă a fericiţilor", căci împreună cu tovarăşii săi de detenţie „scăpaţi din temniţe întunecoase cu aerul muced, savurau cu nesaţ priveliştea oceanului inundat de lumină" şi „totul li se părea nou şi minunat".

Fericirea celor frustraţi de regimul crunt al celulelor primeşte echivalenţe din cele mai neaşteptate locuri şi direcţii. Îi contrazice mereu „prizonierului" orizontul de aşteptare, deşi acest orizont pare atât de îngust.

De pildă, atunci când el este sancţionat pentru virtuţile sale; când ia hotărârea să facă binele (binele fiind de esenţă divină) fiindcă acest Bine este numai pentru sufletele tari şi firile călite; când optează pentru a-şi forja, ca însuşire principală, dreapta socotinţă, în care intră - citez din Jurnal - „precis, tainic drămuite, şi bunul simţ, şi înţelepciunea, şi cuminţenia, şi voinţa, adăogite celor de mai sus"; când se lasă biruit şi de îndemnul de a cuceri cerurile, dar nu din prea concret egoism (şi narcisism), ci fiindcă „noi nici nu trebuie să urmărim a mai fi undeva anume - rai, Tabor, Golgotă, Cana - ci numai alături de Hristos care este El, adevărul, calea şi viaţa" (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, p. 281); când (e vorba de o zi din luna martie a lui ‘62, tot la Gherla), cuprins de nostalgie şi toropeală, i-ar plăcea să se poată „cocoloşi ca un copil, ca o mâţă pe cuptor", vegheat dintr-al nouălea cer de un „Dumnezeu cu barbă albă, blând şi bun, Dumnezeul copilăriei celei mai îndepărtate şi al colindelor, al cozonacilor, colindeţelor şi turtelor, al celor mai frumoase seri de Crăciun"; când transvizualizează „locul de lumină şi verdeaţă, pajiştea înflorată, mişunând de căţei şi de pisicuţe albe cu fundă" ş.a.m.d; când, în sfârşit, metanoia, ca formă finală, le încununează pe toate cele de dinainte şi îl salvează pe „prizonierul" căzut în istorie.

ION POPESCU-BR?DICENI