Sfinţi prin puşcării, securişti prin mânăstiri,

Cazul Nicu Steinhardt

Virgil Ciomoş

La ce bun să-ţi mai pierzi, astăzi, vremea cu trecutul? Să-l lăsăm în seama istoricilor. Sunt plătiţi pentru asta. Provocările viitorului - mai tentante pentru că (aparent) mai „reale" - se năpustesc asupra noastră ca un tăvălug apocaliptic, strivind totul în cale. Trebuie să alegem rapid, între lucruri clare şi distincte. Dorinţele noastre nedesluşite mor pur şi simplu, abandonate „din lipsă de timp", şi, odată cu ele, murim noi înşine, „fără de veste". Suntem chemaţi să ne afirmăm spontan şi agresiv, cât încă mai suntem pe scenă, înainte de a cădea cu totul în uitare. Iată una dintre variantele de portret ale omului „recent". Atât de „recent" încât trecutul lui pare, practic, obnubilat. Ce-ar mai putea, aşadar, spune anul 1989 unui astfel de „om"?

Ştim, totuşi, că trecutul nu poate să dispară fără urmă. El poate fi doar refulat. Refulăm, de pildă, comunismul, dimpreună cu tot ceea ce el presupune, tocmai pentru că, într-un fel sau altul, suntem încă prizonierii lui. Negaţia vădeşte, în acest caz, de o anume afirmaţie, prin de-negaţie. La limită, ura şi iubirea (interesată) au aceeaşi sursă. Să fie, atunci, restituirea cât mai exactă a trecutului idealul unei atitudini civice, responsabile? Sunt, oare, muzeele şi arhivele noastre locurile predilecte ale Spiritului? Nicidecum! Miroase prea mult a formol şi a naftalină. După eşecul atâtor cruciade medievale, al căror scop fusese tocmai recuperarea „locurilor sfinte", omul modern avea, în sfârşit, să (re)descopere că mormântul era gol... Ce ne mai spune, astăzi, mormântul lui Nicu Steinhardt?

Dacă nici trecutul epocii clasice şi nici (măcar) viitorul epocii moderne nu ne oferă o soluţie satisfăcătoare, ce înseamnă, atunci, să aparţii cu adevărat epocii noastre, contemporane? Contemporan cu ce? Contemporan cu cine? Spunem adesea: „Cutare ilustru predecesor e contemporanul nostru". Trecutul pare, aşadar, încă prezent. Sau: „Să facem ca proiectele noastre să devină realitate!". Viitorul nostru trebuie, şi el, să devină prezent. Or, asta ar fi putut-o spune orice ins, în orice epocă... În ce constă, aşadar, specificul „prezentului" nostru, „contemporan"? Un răspuns pertinent la această tulburătoare întrebare l-am putea găsi în paginile Jurnalului fericirii, opera de căpătâi a celui care avea să devină Părintele Nicolae de la Rohia: e contemporan cu „el însuşi" doar acela care, fără a fi cu totul redus la prezentul său „imediat", „liber" de amintiri, fără să se confunde, însă, nici cu propriul său trecut, reducându-l la o pură repetiţie, rămâne cumva „suspendat" între trecut şi prezent, într-un posibil „concret" ce defineşte, de fapt, experienţa spirituală autentică. Pentru asta avem nevoie de jurnale. Pentru asta avem nevoie de rememorare.

O asemenea „suspendare" e singura noastră şansă de a nu perverti reamintirea într-o repetiţie mortiferă, de-a o păstra vie şi, mai ales, dătătoare de viaţă. Tocmai de aceea abundă în Jurnal rupturile de ritm şi de registru, de sens şi de subiect. Căci, deasupra BUGHI MAMBO RAG¹-ului existenţei noastre cotidiene, ce punctează cenuşiul puşcăriilor lui Nicu Steinhardt, planează uneori, neaşteptat, „Cineva" fără de nume, trezindu-ne la un alt fel de „viaţă" - secundă - în chiar momentele noastre de „neatenţie", de „contratimp", de „eclipsă". Într-adevăr, clopotele bisericii Capra revin, în Jurnal, accidental, din străfunduri de memorie, fără nicio legătură (aparentă) cu prezentul, o plimbare, noaptea, prin Londra îşi trece umbra, tăcută, peste te miri ce corvoadă maşinală, în vreme ce, deasupra lor, adastă - mereu - lumina lină a prezenţei Celui care mântuieşte, fără încetare, trecutul şi prezentul nostru, deopotrivă, dintr-un „prea plin" inter-temporal ce nu poate fi, ne încredinţează autorul, decât acela al fericirii. Rememorarea trecutului, fie ea legată de un an cu totul special, precum 1989, nu-şi găseşte sensul decât în şi prin învierea spiritului său.

Orice arheolog - analist al trecutului -, oricât de bine intenţionat, e în cele din urmă un profanator de morminte. Orice politolog - analist al prezentului -, oricât de bine intenţionat, e în cele din urmă un violator al adevărului. Jurnalul fericirii ne lasă şansa - discretă - de a descoperi „uşa cea strâmtă" dintre trecut şi prezent, loc de pasaj în care cel care trece, rămâne, iar cel care rămâne, trece. Convertirea lui Nicu Steinhardt în Părintele Nicolae de la Rohia n-a pierdut, aşadar, nimic din cele „ale sale": nici trecutul său de civil, nici prezentul său de deţinut. Şi totuşi, „locul" în care îl vom (re)găsi cu predilecţie nu e nici cel „dinafară" - printre amintirile copilăriei şi tinereţilor - nici cel „dinăuntru" - printre ceilalţi deţinuţi politici. El coincide cu punctul-limită al „trecerii" lor reciproce, „loc" al unei coincidenţe ce va face din Mânăstirea Rohia o punte către „dincolo". Între timp, celula s-a transformat în chilie, veritabilă capsulă spaţială.

Despre cum anume am ajuns să fiu editorul Jurnalului fericirii am avut prilejul să scriu, pe larg, în altă parte². Îl cunoscusem pe Părintele Nicolae în 1982, cu prilejul unui colocviu organizat la Dej, unde îmi dădusem întâlnire cu Profesorul Anton Dumitriu, la acea vreme ghidul meu într-ale filosofiei (şi nu numai³). Cu puţin timp înainte, fusesem sfătuit să caut o carte - Spovedania unui pelerin rus - pe care Profesorul o avea în bibliotecă, dar m-a îndemnat, totuşi, s-o caut, cum se cuvine unui ucenic, de unul singur. Dorinţa nu se transferă: ea trebuie confirmată şi asumată în mod personal. I-am dat de urmă, „întâmplător", la finele colocviului, când gazdele noastre ne-au oferit o vizită la Mânăstirea Rohia. Aveam să realizez, atunci abia, că cel ce stârnise admiraţia generaţiei `80 prin inteligenţa sa sclipitoare, printr-o uimitoare erudiţie şi, mai ales, prin curajul său ieşit din comun - făcuse câteva referiri, în chiar toiul lucrărilor, la închisoarea din Dej, stabiliment de care îl legau anume „amintiri" -, distinsul Domn Nicu Steinhardt, era unul şi acelaşi cu călugărul ce ne întâmpina în poarta mânăstirii.

Când, odată intrat cu întreg alaiul în biblioteca aşezământului, am îndrăznit să-i împărtăşesc Părintelui Nicolae căutarea mea juvenilă, s-a oprit locului, m-a sfredelit cu privirea până în străfunduri (căutând, probabil, „locul" de unde veneau vorbele mele) şi m-a avertizat că întâlnirea cu o astfel de carte e o ocazie unică: „Ori te schimbi din temelii, ori ai ratat totul, pentru totdeauna!". Nu mi-a dat-o nici el imediat. M-a invitat, însă, să revin la Rohia mai târziu. Avea nevoie de timp pentru a o căuta în biblioteca episcopului şi, mai ales, pentru a convorbi pe îndelete despre ea. Am revenit, aşadar, în postul Crăciunului, când, nu ştiu de ce, Părintele Steinhardt mi-a vorbit nu numai despre Hristos şi despre rugăciunea lui - „sfânta rugăciune a atenţiei", cum îi plăcea să spună Domnului Anton Dumitriu -, ci şi despre scopul ei fundamental - acela de a te face fericit. După câtă autentică fericire încerca Părintele vorbind despre această „sfântă lucrare", am înţeles, pe loc, că era unul dintre purtătorii ei de taină. O fericire, ce-i drept, paradoxală, încercată - şi confirmată - în închisorile comunismului, prin neştiute de noi suferinţe.

Nu toate vizitele la Rohia erau animate de astfel de interese bibliofile. Doi ani mai târziu aveam să aflu că un grup de scriitori profitase, la rându-i, de piesele rare ale bibliotecii mânăstirii: câteva preţioase cărţi cu dedicaţie primite de Părintele însuşi din partea unor fruntaşi ai emigraţiei româneşti: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, dar şi Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, redactori ai radioului „Europa liberă" şi înverşunaţi oponenţi ai regimului comunist. Nu numai îngerii buni hălăduiesc prin mânăstiri, ci şi cei răi... Pare ciudat, dar pe vremea aceea sfinţii erau băgaţi în puşcării, iar securiştii se interesau de cele sfinte. Unul dintre vizitatori cântase chiar la strană... A urmat, „fireşte" (cuvânt „de substrat", psihanalizabil până astăzi), un denunţ şi, apoi, o percheziţie la locuinţa sa din Bucureşti. Printre „victime", câteva din exemplarele dactilografiate ale Jurnalului fericirii. Manuscrisul mai fusese, de altfel, confiscat în urma altei delaţiuni, venită de la cineva care participase, ca „prieten", la lecturile „clandestine" oferite de proaspătul lui autor, dornic să împărtăşească semenilor experienţa convertirii sale la creştinism.

Între momentul percheziţiei de la Bucureşti şi acela - mai discret - al salvării ultimului exemplar din Jurnal, Părintele Nicolae - „Scriitorul", pentru supraveghetorii lui - a reuşit să mobilizeze mai multe servicii „operative" din capitală şi din judeţele transilvane. Putem reface, astăzi, parcursul lui din acele dificile luni, pornind de la documentele - încă existente - în arhivele Securităţii⁴: o „notă explicativă" privitoare la fondurile bibliotecii Mânăstirii Rohia, un proces verbal de confiscare a exemplarelor de la Bucureşti din Jurnalul fericirii, încă o notă - „de analiză" - menită să pregătească „temeinic" percheziţia mai sus pomenitei biblioteci şi, mai ales, recuperarea „de la element" a celorlalte exemplare ale Jurnalului, câteva măsuri „operative" privind „destrămarea anturajului [lui Nicu Steinhardt] prin anchete repetate" (însoţite, desigur, de ameninţări), procesul verbal de ridicare (culmea:) „cu acceptul stareţului şi a inculpatului" a aşa-zisului „fond secret" de la Mânăstirea Rohia - cărţi de Alexandr Soljenitsyn, Nadejda Mandelştam, Alexandr Zinoviev, Vladimir Bukovschi, Emil Cioran, Monica Lovinescu ş,a. -, cererea adresată de către acelaşi Nicu Steinhardt Uniunii Scriitorilor, pentru recuperarea - a doua oară! - a manuscrisului său, raportul - negativ, evident - al „experţilor" Securităţii asupra conţinutului său deosebit de periculos pentru imaginea României comuniste etc.

În cei zece ani câţi trecuseră de la restituirea în prezenţa lui Virgil Teodorescu (preşedinte al Uniunii Scriitorilor), Laurenţiu Fulga (vicepreşedintele ei) şi Traian Iancu (director al Fondului Literar) a manuscrisul cu pricina, vremurile se schimbaseră simţitor. Regimul comunist îşi vădea - în ritm accelerat - faţa sa inumană. Nenumăratele şi penibilele anchete încercaseră să-l determine pe proaspătul monah să rupă legăturile cu prietenii lui de peste hotare, cu „elementele" autohtone ostile regimului; desele percheziţii - la domiciliu şi la Mănăstirea Rohia - urmăriseră nu numai depistarea şi confiscarea oricărui manuscris ostil regimului, ci şi descurajarea de a mai scrie altele, asemănătoare; presiunile insistente exercitate asupra stareţului Serafim, episcopului Iustinian şi arhiepiscopului Teofil avuseseră drept ţintă explicită compromiterea imaginii sale de monah; infiltrarea sistematică a anturajului său - prin sursele „Bratu", „Udrea", „Apostol Nicolae"(!), „Nistor" (o rudă transilvană a Părintelui, pare-se) şi chiar prin menajera sa de la Bucureşti - precum şi instalarea în cele mai diverse locaţii a mijloacelor de ascultare şi înregistrare urmăriseră, şi ele, să repereze orice mişcare a „obiectivului" şi a „legăturilor" sale, să prevină şi să împiedece, în primul rând, trecerea peste graniţă a Jurnalului fericirii. O variantă a lui a ajuns, cu toate astea, la „Europa liberă". Între persoanele vizate, „contactele" aparţinând aceleiaşi generaţii - Constantin Noica şi Alexandru Paleologu erau pe primele două locuri -, dar şi noile sale „legături" de la Cluj, Turda, Baia-Mare, Tg.-Lăpuş, Dej, Bistriţa, Beclean etc. etc. Generaţia `80 îl seconda îndeaproape, iar asta îi dădea aripi... Din scrupul şi precauţie, erau „identificaţi şi verificaţi" până şi cei care, asemeni mie, se ofereau să-l conducă „cu automobilul proprietate personală" la mânăstire.

Adevărul e că, hârşiit cum era de provocări şi mizerii, Părintele Nicolae dobândise un fel de „al şaselea simţ" cu care detecta rapid „şmecherii" (era, cred, singura categorie umană pe care o ura cu sinceritate). Am observat, de atâtea ori, cum încerca să mă protejeze de proprii săi „prieteni", despre care ştia sau bănuia că informează „organele competente". Îi cultiva pentru a fi sigur că rapoartele lor vor conţine informaţiile alese de el însuşi. Hărăzit unei sarcini mai speciale - aceea de a-i tăinui Jurnalul - fusesem, aşadar, „pus de-o parte" (îmi prevestise, de altfel, mai în glumă, mai în serios, şi un destin mai „aparte"). Strategia i-a reuşit: din momentul în care manuscrisul a ajuns la mine, „organele" i-au pierdut urma. În dosarul „Scriitorul", arhivele Securităţii mă menţionează - în treacăt - drept şoferul lui „preferat"... Am primit, astfel, puţin timp după percheziţia cu pricina, cele două versiuni ale Jurnalului fericirii, corectate, sigilate şi însoţite de un testament politic, intitulat Trei soluţii. Am convenit din priviri să nu mai vorbim niciodată despre el în locuri şi împrejurări necontrolate. Îi confirmam doar, din când în când, din priviri, că totul era bine. Nici el nici altcineva n-a ştiut unde anume l-am ascuns.

Cu toate astea, ne luam uneori libertatea de a vorbi şi fără conjur. În Hoia şi în Făget, bunăoară, două dintre pădurile din împrejurimile Clujului. În vreme ce Europa de Est încerca, peste tot, să se reformeze - „Atenţie, atenţie, frate Virgile, Gorbaciov e, totuşi, un comunist!", mă avertiza interlocutorul meu -, România atinsese limita tragi-comicului. Ce-i de făcut, se întreba? Ultimii săi doi ani de viaţă i-a petrecut oscilând, practic, între îndatoririle sale faţă de Rohia - singura mânăstire care îl acceptase ca monah (graţie, între altele, şi neaşteptatei „intervenţii" a lui Constantin Noica!) - şi îndatoririle - stringente - ce decurgeau din calitatea lui de cetăţean (prin botezul lui Hristos, devenise, insista el, „nu numai creştin, ci şi român"). Făceam împreună liste cu „oameni de nădejde", potenţiali semnatari ai unor proteste publice la adresa regimului. Nu ajungeam niciodată la mai mult de treizeci, patruzeci de cunoscuţi. Un astfel de protest, limitat, ar fi putut, desigur, mântui nişte biete suflete individuale, nu, însă, şi neamul căruia îi aparţineau, conchidea el, amărât. Pentru asta e nevoie de mult mai mult: de sute, de mii. Suferea sincer pentru meteahna noastră de popor obnubilat, care, cu rare excepţii (cu atât mai preţioase!), se complăcea în derizoriul băşcăliei, în duplicitatea schizofreniei.

Între timp, încercase, totuşi, să-i conforteze pe cei care - din disperare de cauză - îmbrăţişaseră calea individuală. L-am condus, bunăoară, până la locuinţa - străjuită de „organe" - a Doamnei Doina Cornea. S-a prezentat drept duhovnicul ei personal şi, în ciuda rezistenţei „paznicilor", a forţat intrarea. S-a ales cu câteva scurte, dar convingătoare busculări. Forţele erau inegale. Ne-am îndreptat, mai pe seară, spre locuinţa fiului ei, care l-a asigurat că mesajul lui de încurajare avea să ajungă la destinaţie. De astă dată, strategia i-a reuşit. În ciuda dificultăţilor, legăturile lor au continuat: ginerele Doamnei Cornea - Michel Combes, filosof francez - îl vizita, astfel, la Rohia în august 1988, fără ca, spre regretul „surselor", discuţia lor să fi fost „controlată prin mijloace TO" (de tehnică operativă). Securitatea nu se înşela asupra „pericolului" ce mocnea sub aparenţa calmă a acelei perioade. Deţinea (din interior, oare?) informaţii precise în acest sens: scriitorii români - atât de dispreţuiţi de stăpânire - pregăteau, într-adevăr, un protest colectiv. Nicu Steinhardt era la curent şi încerca să li se alăture. Nu e de mirare că, la acea vreme, activitatea lui era controlată, simultan, de trei „surse de informare" şi că toate „mijloacele ICT" (de interceptare a convorbirilor) erau mobilizate pentru aceasta. Măsurile fuseseră adaptate la noua situaţie: filajului permanent i se adăugaseră, între timp, ameninţările directe. Nu era - mi-a mărturisit - impresionat de moarte. Experienţa închisorilor comuniste îl întărise, iar credinţa în Hristos îl transformase din temelii. Ştia ce taină - ultimă - se ascunde în sacrificiu. Totul era să nu-l precipite printr-un exces de premeditare.

În decembrie 1988, a pus la cale, împreună cu organizatorii Saloanelor Culturale „Liviu Rebreanu" de la Bistriţa, comemorarea, aşa cum se cuvenea, a unui an de la trecerea întru cele veşnice a marelui său prieten, Constantin Noica. A fost ideea lui: fiecare orator urma să anunţe autorităţilor - uşor excedate de amploarea evenimentului - un titlul cât mai anodin, pentru ca, odată ajuns în faţa publicului, să cinstească de fapt, în mod explicit, memoria celui care ne lăsase legatul Rostirii filosofice româneşti şi al Devenirii întru fiinţă. Zis şi făcut! Începând cu el însuşi şi continuând cu Alexandru Paleologu, Mihai Şora, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Andrei Cornea, Radu Bercea, Oliv Mircea şi cu mulţi alţii, ne-am lăsat - mai precis (şi spre surpriza tuturor): am fost lăsaţi să ne lăsăm - pradă spiritului său tutelar. Ţin minte că, în momentul în care Andrei Pleşu a citit câteva pasaje din Jurnalul filosofic, vocea lui s-a metamorfozat în chip miraculos în însăşi vocea autorului... Am fost cu toţii înfioraţi de această neaşteptată „trecere", discretă (pentru a nu spune „angelică"), a maestrului. Părintele Nicolae era de-a dreptul încântat de isprava lui. Stratagema îi reuşise. A plătit, totuşi, efortul printr-o gripă destul de severă: în ciuda precauţiilor organizatorilor, frigul din hotel şi din sala de conferinţe îşi făcuse efectul. Am revenit la Rohia împreună, înotând aproape cu automobilul printre nămeţi.

L-am simţit nu atât slăbit, cât mai ales dornic de a tranşa raporturile sale cu comunismul, până mai avea, încă, putere. Începând cu ianuarie 1989, a început să răspândească printre prieteni cópii dactilografiate a ceea ce urma să devină, curând, testamentul său politic. În afara soluţiei mistice a credinţei, mai aveam la îndemână trei altele, ne încuraja el, la fel de eficace: cea a lui Soljeniţîn, a lui Zinoviev şi, în sfârşit, a lui Churchill şi Bukovsky. Ni le-a împărtăşit rapid, pătruns de gravitatea gestului, dar mai ales a momentului. Lucrurile se precipitau, într-adevăr. O notă a Securităţii alerta din nou întregul „dispozitiv" ca urmare a recontactării „obiectivului" de către acelaşi Michel Combes şi a stabilirii unui nou „contact", „periculos": antropologa americană Katherine Verdery. Părea evident, de astă dată, că următoarea descindere la Bucureşti a „Scriitorului" era menită să fructifice „contactele" sale în vederea pregătirii unui protest consistent şi vizibil. Îşi programase, de altfel, plecarea pe 29 martie şi intenţiona să stea acolo cel puţin două luni. La Bucureşti îl aşteptau Alexandru Paleologu, Mihai Şora şi Oliv Mircea. Din nefericire, pe aeroportul din Baia-Mare i s-a făcut rău: suferise un infarct. Întreaga lui viaţă fusese marcată de astfel de locuri „de pasaj". Trebuia, acum, să se pregătească pentru ultimul dintre ele: Paştele său personal.

A fost dus deîndată la spital, unde, a doua zi, pe deplin conştient, şi-a orchestrat şi dirijat propria sa „trecere": după redactarea ultimelor indicaţii testamentare şi a listei persoanelor ce urmau a fi invitate la înmormântare, a cerut să i se aprindă o lumânare, să i se citească rugăciunea „de pe urmă" şi, apoi, s-a hotărât să plece... „M-am hrănit de lumea asta!" îmi spusese cu câtva timp înainte. Rămâne, încă, să ne întrebăm dacă n-ar fi spus acelaşi lucru şi despre cea în care, foarte curând, aveam să intrăm cu toţii.

1 Titlul generic pe care Nicolae Steinhardt îl reiterează ori de câte ori e vorba despre larma pestriţă a celulelor înţesate de deţinuţi.

2 Vezi postfaţa primei ediţii a Jurnalului fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991.

3 Va trebui, odată şi odată, să scriu despre destinul întru Spirit, neaşteptat poate pentru unii, al celui care a fost cunoscut mai ales ca un logician şi matematician de talie internaţională. Un destin care a început, ca pentru atâţia alţii, odată cu arestarea şi întemniţarea Profesorului Dumitriu.

4 Cf. de pildă Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii. 1959-1989, col. Biblioteca de istorie, Nemira, Bucureşti, 2005.

VIRGIL CIOMOŞ