Părintele N. Steinhardt - un om care a murit fericit¹

† Bartolomeu Anania

Aş vrea să subli­niez câteva gânduri pe care le am în legătură cu acest om extraordinar, care a fost şi rămâne Nicolae Steinhardt.

Când vorbesc de numele lui îmi este greu să pome­nesc verbul la modul trecut, ci numai la prezent.

Din punct de vedere strict bisericesc, cred că este un convertit prin excelenţă, şi anume dintr un neam des­pre care Sfânta Evanghelie ne spune că înainte de sfârşitul veacurilor se va creştina. Este vorba despre po­porul evreu. Ei bine, cel puţin din generaţia noastră, după două convertiri care au eşuat - mă gândesc la Mihail Vidăr şi la Mihai Avramescu -, părintele Nicolae Stein­hardt este singurul convertit care a biruit şi a biruit întru lumină.

În al doilea rând, procesul convertirii sale nu a fost năpraznic, aşa cum i-a fost botezul, ci de foarte lungă durată. Convingerea creştină s-a strecurat în el încetul cu încetul, până când a ajuns la maturitate. Abia atunci a simţit nevoia botezului formal, dar în realitate botezul său duhovnicesc se petrecuse cu mult înainte - şi în timp, în durată.

Părintele Nicolae Steinhardt era omul de profundă cultură. Am afir­mat-o, şi-mi place să cred că după seceta spirituală prin care poporul nostru a trebuit să treacă de-a lungul celor 45 de ani de dominaţie comunis­tă atee, acest popor nu se poate redresa moral decât prin două puteri: religia şi cultura. Dar nu separate, ci îngemănate. Logodite şi cununate una cu cealaltă, prin care religia să se deschidă spre universalitate, părăsindu-şi conştiinţa de plutire şi limitele unei funcţiuni strict li­turgice, iar pe de altă parte, prin religie cultura să-şi re­capete dimensiunile autentice, în sensul ei ultim. Şi mai este un gând pe care aş vrea să vi-l spun. Noi vorbim cu foarte multă convingere de un lucru pe care puţini îl înţeleg de la început şi în totalitate: vorbim despre liber­tatea în Hristos şi de faptul că numai prin Evanghelie devenim liberi. Pare un paradox rostit de o biserică înte­meiată pe dogme; în aparenţă, dogma este tot ceea ce poate fi mai puţin liber. Ar trebui însă să-l întrebăm pe părintele Stăniloae ca să aflăm că dogma este un proces pururea deschis şi nu un sistem, cum sunt cele filosofice, care să te ţină cumva sclav. Iar dacă ai pătruns cu ade­vărat în interiorul dogmei, de-abia atunci ai pătruns în universalitate şi în perspectiva eternităţii. Aceasta este libertatea întru Hristos. Ei bine, părintele Steinhardt a devenit liber întru Hristos în temniţă, adică în condiţia totalei nelibertăţi. Aceasta este o experienţă pe care nu o pot înţelege şi simţi decât - şi iertaţi-mă că spun un plu­ral, la persoana întâi -, noi, aceştia, care am trecut prin temni­ţe, iar părintele Mina Dobzeu, care i-a administrat părintelui Steinhardt botezul într-o celulă din Jilava, ştie mai bine decât noi toţi ce însemnea­ză să fii înconjurat de gardieni, să te găseşti într-o temniţă subpământeană cum este cea a Ji­lavei şi totuşi să ai în vine libertatea de a te întâlni cu li­bertatea lui Hristos şi de a te cununa cu ea.

Eu cred că momentul de la Jilava, pe care l-a admi­nistrat părintele Mina asupra lui N. Stein-hardt, este un moment mai mult decât istoric, e un moment al culturii româneşti şi al Bisericii noastre. Cred că este un moment teologic pe care va trebui să-l consemnăm în tratatele noastre şi de care va trebui să ne aducem pururea aminte.

Atunci când oamenii îţi tăgăduiesc libertatea, tu de-abia atunci să strigi din rărunchi „de-abia acum să ştiţi că sunt un om liber!". Aceasta a fost marea bucurie pe care a descoperit-o N. Steinhardt. Şi aceasta l-a făcut cu ade­vărat fericit şi în stare să scrie acea extraordinară carte, carte de căpătâi a culturii şi spiritualităţii româneşti, Jur­nalul fericirii, de care nicio generaţie de acum înainte nu va trebuie să fie lipsită. Aşa cum retipărim poeziile lui Eminescu pentru fiecare generaţie, aşa va trebui retipări­tă cartea Jurnalul fericirii pentru fiecare generaţie de-acum încolo.

Dumnezeu să-i binecuvânteze amintirea şi sufletul. Noi l-am înscris de mult în Cartea de aur a spiritualităţii noastre şi a culturii româneşti. El este cel care sintetizea­ză la modul cutremurător această logodnă de care vă vor­beam, dintre religie şi cultură. Un om de mare şi profun­dă cultură, întregit de un om de mare şi profundă credin­ţă. Nu ne mirăm că a murit fericit şi nu ne mirăm că aco­lo unde este, este fericit. Şi se fericeşte împreună cu noi astăzi, prin emoţia noastră, care nu are într-însa mai puţină fericire decât aceea pe care şi-a dorit-o şi ne-o doreşte părintele N. Steinhardt.

1 Cuvânt rostit de autor la mănăstirea Rohia în data de 3 aprilie 1993, cu prilejul comemorării Părintelui Steinhardt într-o formă mai extinsă. A fost inclus în volumul Caietele de la Rohia I. N. Steinhardt sau fericirea de a fi creştin, Ed. Helvetica, Baia Mare, 1999.

BARTOLOMEU ANANIA