Despre Jurnalul lui Gala Galaction (1879-1961), Nicolae Manolescu scrie astfel în recenta sa Istorie critică a literaturii române: „Din nefericire, foarte aşteptatul Jurnal s-a dovedit a fi o decepţie. Publicat postum, în anii `70 ai secolului trecut, într-o ediţie din care cenzura a eliminat destule pasaje, şi reluat, fără omisiunile cu pricina, în 5 volume tipărite între 1996 şi 2003, Jurnalul merită înainte de toate o menţiune mai ales pentru întinderea lui. Într-o literatură lipsită de astfel de opere, unde doar însemnările zilnice ale lui Maiorescu acoperă o perioadă de timp mai lungă, existenţa notelor aproape cotidiene ale lui Galaction dintre 1898 şi 1955 constituie o probă de disciplină intelectuală cu care nu suntem obişnuiţi" (p. 498). Ceea ce avem acum în faţă constituie un fel de al şaselea volum al Jurnalului, constituit din note a căror existenţă nu a fost cunoscută până de curând şi care sunt cu atât mai interesante cu cât, pe lângă că sunt inedite, acoperă exact perioada instalării comunismului în România.

Om de o luciditate dezarmantă, Galaction a avut totuşi naivitatea să creadă în comunism şi în URSS. Fost simpatizant socialist în adolescenţă şi în tinereţe, el nu se dezminte nici acum, la maturitate, şi îl vedem, spre stupefacţia noastră, vorbind despre Rusia ca despre o realitate mesianică: „Fenomenul rus este impunător. Am ridicat, într-o conferinţă, întrebarea: Putem concepe un popor Mesia? Calvarul poporului rus îi va conferi oare mesianitatea, pentru noi toţi, celelalte popoare?" (p. 78); „Dansatorii sovietici!... Extraordinari, uluitori, paradoxali, ca tot neamul rusesc, ca şi statul lor sovietic, ca şi evenimentele ceasului de faţă, regenerate de URSS" (p. 66); „Noi citim, ascultăm, admirăm, ne extaziem numai de comunicatele, de performanţele şi de geniul Rusiei Sovietice..." (p. 88); „Rusia se revarsă peste noi, ca Neva în Petersburg, şi umple, încet şi sigur, casa, piaţa şi inima" (p. 94); „... privesc nişte filme sovietice. Filmul cu parada de 1 mai 1948 este grandios... Probabil că evreii deportaţi odinioară în Babilon priveau grădinile suspendate cu ochii cu care priveam eu, aseară, piaţa Roşie şi cataractele omeneşti ale Moscovei. Este o complexă Niagară care ne acoperă! Lumea roşie se revarsă, încet şi invincibil, peste lumea cenuşie" (p. 96-97).

Toate notaţiile de mai sus sunt dinainte de decembrie 1948. După, ceva pare să se schimbe... „Dictatura proletariatului este o expresie care lămureşte multe, dar adevărul este că suntem înfrânţi şi ocupaţi de ruşii biruitori. Şi biruitori, sub mii de chipuri - unele mai ipocrite, altele mai brutale - se străduiesc să se înfigă în ţara şi în sufletul românesc" (p. 114); „În aceste zile din urmă, amicii mei comunişti au mai dărâmat încă ceva din clădirea românească. Au azvârlit cu brutalitate, la miezul nopţii, din aşternuturile lor - cu copii şi cu neveste!... - pe nenorociţii de proprietari" (19 martie 1949, p. 120); „Libertate a gândului, libertate a credinţei creştine, libertate a presei - aţi fost odată!..." (p. 99).

Omul politic Gala Galaction, deputat de Vâlcea în vechiul parlament, dar de asemenea deputat de Teleorman în cel nou, comunist, trece, la aproape 70 de ani, printr-un târziu proces de maturizare, care îl face să înţeleagă, în sfârşit, cine sunt comuniştii... La finele lui `47, despre liderii comunişti români, avea încă o impresie excelentă: „Nu-i cunosc prea bine pe aceşti oameni... Cu Ana Pauker îndeosebi n-am vorbit niciodată între patru ochi... Vasile Luca îmi este mai apropiat, din călătoria la Cairo, dar este un doctrinar fanatic şi un spirit unilateral. Vreau să cred că se vor devota spiritului obştesc şi că se vor dovedi, prin fapte, întocmai aşa cum predică în predicile lor comuniste... Numai timpul îi va verifica. Le fac creditul cel mai larg. Îi aştept la lucru" (p. 35). Jurnalul nu dezvăluie ce s-a ales de încrederea autorului, pentru că din `49 începând, poate sub impresia neplăcută a ceea ce vede afară, Galaction se refugiază în cărţi şi umple pagini întregi cu meditaţii asupra miracolului de pe drumul Damascului, care nu a încetat niciodată să-l fascineze, încă de la teza de licenţă, susţinută în 1903.

Nici viaţa Bisericii nu mai pare a-l interesa de acum încolo, ceea ce nu s-ar putea spune despre anii anteriori. Ameninţarea comunistă este, încă o dată, subestimată, ca şi amestecul comuniştilor în viaţa Bisericii şi mai cu seamă în alegerea noilor ierarhi. Merită reţinut portretul necruţător care i se face lui Iustinian Marina. În noiembrie 1947 se vorbeşte mult despre alegerea unui nou mitropolit al Moldovei, în urma morţii lui Irineu Mihălcescu. Galaction comentează: „Tovarăşii din guvern şi-au oprit preferinţele asupra unui caporal comunist, poate merituos ca agitator şi ca partizan, dar fără nici o picătură de mir ecleziastic - unul: Iustinian Marina. Deocamdată, Iustinian Marina s-a dovedit meşter sforar, trepăduş intrigant şi spoitor cu chinoroz: dovadă batjocura pe care i-a administrat-o, prin gazete, fostului său superior, Irineu Mihălcescu" (p. 36). Nu trece mult şi patriarhul Nicodim moare. „Aflu că autorităţile noastre - cari? - au dat locotenenţa patriarhală pe mâinile inculte şi antievanghelice ale lui Iustinian Marina" (p. 58). Locotenentul nu este bine văzut de către cler - „vechii arhierei nu admit cu inima uşoară ca acest preot rural, fără teologie, fără limbi străine, fără nici o carte scrisă, să ajungă stăpânul Bisericii Româneşti" (p. 70) - dar, susţinut de comunişti, Justinian ajunge totuşi patriarh. Galaction trebuie să conceadă: „Iustinian - sumbru şi cu glas mat - slujeşte frumos..." (p. 64).

Ar mai putea fi menţionată atitudinea lui destul de ambiguă faţă de greco-catolici, prietenească în principiu, dar neutră şi fără pic de revoltă când Biserica lor este desfiinţată, sau faţă de evrei, al căror martiriu sub legionari îl deplânge, dar pe care i-ar vrea totuşi convertiţi la ortodoxie. Altfel, „turnaţi în poporul nostru, fără de botez, rămân corp insolubil, inasimilabil şi primejdios" (p. 151). Pe romano-catolici îi respectă, crede în „minunea altarului romano-catolic" ca şi în a celui ortodox, şi intră cu plăcere în catedrala Sf. Iosif, care „de 50 de ani este martora şi confidenta evenimentelor mele sufleteşti" (p. 145).

Om politic şi om de litere în acelaşi timp, Gala Galaction nu are o părere prea grozavă despre confraţii săi aflaţi în aceeaşi dublă poziţie. La o vizită a lui Tito în Cameră, „Sadoveanu a citit un cuvânt festiv destul de bine închegat. Slab cuvântător precum este, el ar trebui să-şi scrie dinainte toate discursurile" (p. 43). Nici Goga nu se bucură de mai multă apreciere.

Preotul Galaction iese destul de puţin în evidenţă, pus în umbră de savant şi de biblist, care ocupă, cum am remarcat deja, aproape toată partea a doua a jurnalului. Citatele în greacă, ebraică sau germană sunt aici ceva obişnuit - este evocată chiar o scurtă corespondenţă cu Adolf von Harnack - dar dăm totuşi şi peste un avertisment ca acesta: „Cât de greu va intra bogatul în împărăţia cerurilor! Cât de greu va intra cercetătorul biblic independent în împărăţia adevărului!" (p. 182).

Ciprian Vidican

CIPRIAN VIDICAN