Personalitate complexă, spirit frământat dar şi însetat după absolut, biblist redutabil şi scriitor consacrat, Gala Galaction rămâne un reper în cultura românească prin contribuţiile sale importante atât în câmpul teologiei, cât şi pe tărâmul literaturii. Proza sa poartă clar amprenta învăţăturii creştine, chiar dacă o parte din ea a fost receptată fără entuziasm de critica literară, pe motivul unei stilistici predicate şi a unui ton afectat, pătruns de conştiinţa tezei. Câteva din operele sale au fost recunoscute însă unanim drept capodopere. La rândul ei, traducerea Bibliei, asumată de autor ca un efort ascetic, ca un canon, dar, ca rezultat, considerată drept corolar al întregii sale creaţii, e realizată într-o manieră vădit literaturizantă, raţiune pentru care ea nu a rezistat peste timp. Cât a excelat Gala Galaction în cele două domenii, cât a reuşit să le armonizeze e greu de apreciat. Creaţia sa e inegală ca valoare.

În 1928, Gala Galaction este invitat de Vasile Voiculescu, pe atunci directorul programului cultural al Societăţii Române de Radiodifuziune, să suţină, în studio, o serie de conferinţe, meditaţii, evocări pe teme diverse, fie teologice, fie literare. Această iniţiativă se adăuga altor osteneli scriitoriceşti desfăşurate în cotidianele epocii, fapt ce ni-l înfăţişează pe Galaction ca un autor preocupat să-şi comunice ideile, dar şi să contribuie la luminarea semenilor. Activitatea sa radiofonică debutează în seara zilei de 25 decembrie 1928 şi se încheie pe 12 aprilie 1944. Cei 16 ani însumează 68 de prelegeri, cu teme din cele mai variate, preponderent din sfera religiei. În majoritatea lor, cuvântările reiau idei expuse şi cu alte ocazii, fie în scris, fie oral. O parte din cele 68 de prelegeri au constituit obiectul volumului Învăţătură veche la vremuri noi, volum editat, pe baza unor documente de arhivă, de Societatea Română de Radiodifuziune. Volumul, prefaţat de criticul Nicolae Florescu şi îngrijit de Ileana Corbea, e dispus pe trei secţiuni: însemnări de călătorie, meditaţii teologice şi evocări literare. Toate arată un condei inspirat şi un mare talent narativ, graţie cărora Galaction reuşea să exprime cu măiestrie simţăminte înalte, idei profunde şi amintiri însemnate.

„Notele unui duhovnic" alcătuiesc prima parte a cărţii. E vorba de câteva însemnări de călătorie prilejuite de misiunile sale din poziţia de defensor eclesiastic (consilier pe probleme juridice) şi de drumurile sale ca pelerin; călătoriile îi produc amintiri, îi induc nostalgia obârşiilor („am întins aiurea cortul vremelniciei mele. Dar locul unde ai deschis ochii întâia oară nu se uită niciodată" p. 74), îl încântă prin pitorescul unor locuri, pentru ca, în cele din urmă, această peregrinare să fie asumată ca un itinerariu spiritual. „Mănăstirea Neamţului, Mănăstirea Secu şi celelalte de primprejur - oricât ne vor chema la odihna codrilor de brad, în arşiţele vremii - trebuie să ne cheme, încă o dată, la odihna şi la primenirea inimii, azi, în arşiţa mult mai grea a prăbuşirii şi a dezordinii sufleteşti" (p. 25). O parte din articolele acestei secţiuni sunt dedicate Locurilor Sfinte, fascinante şi înălţătoare ca topos sacru. Pelerinajul în Ţara Sfântă reprezintă, pentru Gala Galaction, „călătoria cea mai însemnată a vieţii mele" (p. 40). Este ocazia unui contact cu locuri pline de însemnătate, familiare lui prin studierea asiduă a Sfintei Scripturi. A merge în „hagealâc" era năzuinţa fierbinte a oricărui boier, călugăr sau om de rând, „să ajungă, adică, în Ţara Sfântă şi să sărute pe pietrele ei urmele paşilor Mântuitorului" (p. 61). Galaction e conştient că acest parcurs spiritual nu e totul. „Betleemul este numai o arvună! ... Pentru că - fără de pace este inima noastră, Doamne, până ce se va odihni întru Tine" (p. 67).

În capitolul „Meditaţii", Gala Galaction apare în ipostaza de teolog, poziţie ce-i conferă posibilitatea exprimării unor idei substanţiale. „Bucuria Învierii" este titlul unei conferinţe. În scara sau ierarhia bucuriilor, autorul constată o oarecare confuzie. „Bucuria Învierii nu ne-a fost dată ca să ne împodobim cu ea câteva ceasuri pe an. Bucuria Învierii însemnează o pârghie cerească" (p. 87); ea „creşte în toate zilele şi în toate anotimpurile vieţii" şi „nu poate să dăinuiască în cei ce necinstesc şi desfiinţează Decalogul" (p. 89). Certitudinea Învierii se întemeiază pe mormântul gol (p. 116), idee capitală în discursul teologic al lui Galaction. L-a preocupat, de asemenea, rostul şi semnificaţia emoţiei religioase, produsă de impunătoarea privelişte a universului, de maiestatea divină a Creatorului, de explozia de lumină pe Muntele Taborului, în cazul apostolilor. Emoţia religioasă e însoţită de simţământul nimicniciei, de frică sfântă, de „sentimentul august care stăpâneşte sufletul nostru în vecinătatea înfricoşată a Ziditorului lumilor" (p. 107). Impactul ei asupra sufletului e copleşitor, de unde dorinţa permanentizării ei veşnice. „Emoţiunea religioasă îşi doreşte o durată egală cu eternitatea" (p. 111). Galaction e convins că această experienţă nu ţine atât de sfera estetică sau filosofică; e mai profundă şi e accesibilă oricui, câtă vreme suntem racordaţi la filonul cultului şi spiritualităţii ortodoxe. Până la urmă „emoţia ta religioasă este cufundarea în credinţa părinţilor tăi" (p. 112).

Un al treilea capitol important a volumului de faţă e alcătuit din câteva evocări literare. Sunt prinşi în portret, în două secţiuni aparte, Alexandru Macedonski şi Mihail Sadoveanu, dar şi alţi mari scriitori ai literaturii române, în cadrul unor fragmente desprinse dintr-o întâlnire cu cititorii la Facultatea de Filologie. Cei evocaţi au fost cunoscuţi de autorul nostru şi sunt prezentaţi cu reverenţa cuvenită unor personalităţi emblematice. „Macedonski a fost temperamentul cel mai veritabil poetic pe care ni-l putem închipui" (p. 143); „era un om cu care am avut legături foarte apropiate şi foarte sufleteşti" (p. 150). Galaction deapănă amintiri de la cenaclul organizat de acest poet remarcabil, notând: „şi pentru Arghezi şi pentru mine, cenaclul Macedonski a fost începutul povestei în viaţa noastră de scriitori" (p. 141). Şi pe Sadoveanu îl stima nespus de mult. Debutaseră deodată, dar Sadoveanu avusese parte de o ascensiune fulminantă sau, după cuvintele lui Galaction, „a crescut într-adevăr cu aripi de luceafăr". Pagini admirabile citim depsre Caragiale, Vlahuţă, Coşbuc, Delavrancea, Arghezi. Volumul ne prilejuieşte, astfel, o incursiune în epoca acestor corifei ai literaturii române, un timp înnobilat de creaţia lor, dar, totodată, autentic prin efervescenţa vieţii lor şi prin patosul asumării unui ideal.

Opera lui Gala Galaction l-a consacrat în conştiinţa contemporanilor, l-a suit pe piedestalul ridicat marilor creatori. Viaţa sa, căderile sale l-au smerit. La bătrâneţe, mai puţin semeţ, ci realist şi îmbogăţit spiritual, dubitativ în privinţa propriei celebrităţi, avea să mărturisească în faţa unor tineri: „Mă simt inferior faţă de ceea ce am ajuns să fiu în faţa d-voastră... greu pot să-mi asum astăzi asupra mea din frumuseţile şi din florile pe care le-aţi aşternut pe numele meu şi pe opera mea. Aşa o fi fost, ce ştiu eu, dar a fost atunci" (p. 154).

CĂTĂLIN PĂLIMARU