Roxana - la o reluare posibilă a lecturii

Aurel Buzincu

Roxana apare în 1930. Gala Galaction publicase până la această dată doar proză scurtă - Papucii lui Mahmud, Doctorul Taifun, La răspântie de veacuri, urmând să se tipărească, destul de repede, în anii imediat următori ai acestui probabil că cel mai rodnic moment din istoria romanului românesc.

Deşi n-a fost ignorat, scriitorul având deja imaginea unei personalităţi literare cunoscute şi importante, romanul nu se poate spune că a stârnit un interes deosebit. Laudele - acestea au fost şi mai puţine. Au scris despre el în epocă - este adevărat că nu cât despre Papucii lui Mahmud -, între alţii, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Al. Philippide. A scris chiar şi Eugen Ionescu - indulgent până să-l mire mulţi ani mai târziu pe Nicolae Manolescu -, poate că într-adevăr voind să sublinieze cu insistenţa şi cu atenţia lui comprehensivă prezenţa în paginile cărţii a unei poziţii ideologice convenabile şi trebuitoare. În orice caz, e validabilă, chiar dacă nu şi în măsură să asigure impresia de epuizare a problematicii romanului, interpretarea care reţine ca miez ideatic drama religioasă, biblică, „a întinării ofrandei şi a incompletitudinii sacrificiului".

Există, desigur, numeroase alte comentarii şi alţi comentatori ai romanului, mai ales după război, până astăzi, încât se va fi spus despre el ceea ce a fost de spus în fiecare moment al receptării. Există însă, spre a completa tabloul cu extrema cealaltă a opiniei despre această carte a lui Gala Galaction, a dezinteresului ori a contestării totale, cazul lui G. Călinescu - pentru care Roxana e ca şi inexistentă - şi, să zicem, al unui I. Negoiţescu, din perspectiva căruia Roxana e dintre romanele „cât se poate de rele" ca scriitură şi concepţie, stând, privită din unghiul realizării literare, chiar sub „romanele comerciale ale lui Cezar Petrescu şi Ionel Teodoreanu". Iar exemplificarea atitudinii critice reţinute sau negative s-ar putea continua - cu invocarea, eventual, a unor cazuri şi motive de aşezare a lui Gala Galaction în aceeaşi clasă literară cu I. Agârbiceanu. Deşi, doar în treacăt spus, cei doi se deosebesc mult: ardeleanul, posesor de certitudini, de lucruri definitive, este un obedient riguros şi uscat al normei şi dă numai ce şi cum lentila acesteia îngăduie să se vadă - dunăreanul, fantast şi continuu frământat lăuntric, dimpotrivă, e unul care nu poate să ocolească, structural, anvergura şi forţa fenomenului abaterii, excepţiei, greşelii şi, de fapt, viaţa.

Va fi avut de spus aici - ca şi astăzi- un cuvânt greu rezerva destul de îmbrăţişată la noi şi de răspândită, ca atare, mai ales printre intelectuali, născută în timp şi pe seama acumulării unor date şi experienţe în acest sens greu de ignorat, faţă de dispoziţia şi libertăţile de creaţie pe care şi le poate asuma un „om al bisericii" - aşadar, angajat fără alternativă, prin credinţă şi misiune, deci filosofic, etic, estetic, ideologic şi, în acelaşi timp, ca modalitate şi ţintă a acţiunii lui de orice fel şi pe orice teren. Cu atât mai mult dacă în discuţie vine, ca în cazul de faţă, o ficţiune literară a cărei materie, în timp ce se revendică din autenticul vieţii înseşi, e şi atât de inseparabil aceeaşi cu substanţa şi problematica vieţii extraliterare a autorului, iar limbajul îi este, prin forţa împrejurărilor, într-un chip atât de puternic impregnat în toate laturile lui de amvon. Ca să nu mai adaug că, ne place ori nu, din vina - căci există, cert, o vină aici - deopotrivă a slujitorilor bisericii şi a consumatorului laic de artă şi de credinţă ori numai de ritual religios, de cult şi cultic (rugăminţi de iertare pentru acest barbarism... potrivit!), ceea ce se constituie în experienţă specifică de viaţă a acestei categorii umane nu reuşeşte să treacă, în viziunea unei majorităţi largi, peste condiţia marginalităţii, a faptului care excede comunul. Nu devine, adică, destul de relevantă această experienţă în raport cu ceea ce se desemnează prin sintagma problematicii general umane şi, drept urmare, nu pătrunde în zona centrală a interesului în virtutea acestui considerent. Şi de bună seamă că nu e loc aici pentru atare discuţie - dar problema există, este reală, e de o consistenţă culturală şi nu numai neîndoielnică, şi s-ar cere dezbătută.

E de ţinut seama, de asemenea, în explicarea interesului relativ faţă de Roxana, că nu ne aflăm, nici vorbă, dinaintea unei scrieri fără cusururi. Unui cititor grăbit - specializat sau nu -, atunci ca şi acum, dar tot mai mult cu trecerea timpului, îi vor fi sunat de-a dreptul rău, nepotrivit, stângaci, insuficient asistate şi supravegheate de meşteşug o mulţime diversă de lucruri ale cărţii - de la limbă şi turnura stilistică la aspecte de ideaţie, de materie epică şi de structurare. S-au reţinut aproape curent, ca lest, înclinaţia tezistă, situarea nedisimulată - profesională - în zona tendinţei şi a propagandei valorilor creştine (fapt negativ estetic, teren pe care ne aflăm - oricâtă pozitivitate extraestetică ar dovedi el), retorismul şi nesinceritatea, schematismul, convenţionalismul, „vocea predicatorului" (Arghezi) şi altele şi altele. De altfel, Gala Galaction reuşise să treacă - nu neapărat pe drept, dar opinia la receptor şi înclinaţia la producător sunt fapte - încă de la începutul carierei drept un scriitor nu destul de grijuliu cu limba şi cu stilul. Şi ar fi de făcut constatarea, pe urmă, că el nu e dintre scriitorii care să fi participat la deschiderea albiei majore a cursului literar. Nici n-a intuit şi nici nu pare să-l fi interesat, nu i-a reţinut atenţia problematica bunei situării în raport cu sensul de evoluţie al scriiturii şi al scrisului, al interogaţiei şi al limbajului scriitoricesc. Fapt ce va fi trebuind explicat, poate, prin înclinaţia spre libertăţi de tip macedonskian în direcţia personalizării excesive, până în vecinătatea dificultăţii de realizare a comunicării, dar şi prin apelul, exasperant câteodată şi frecvent inutil estetic, la citatul biblic.

Ceea ce, însă, nu are cum să însemne că Gala Galaction nu merită efortul lecturii şi pe acela recuperator de readucere în atenţie. Dimpotrivă, iar asta chiar în temeiul câştigului pe care opera însăşi a scriitorului îl asigură. Fie şi prin condiţia de dezvăluitor de nuanţe, de apetenţe şi de opţiuni marginale, excentrice, precum, să zicem comparativ, masa lingvistică a unei limbi în raport cu fondul ei lexical principal. Dar nu înseamnă doar atât, totuşi, autorul Morii lui Călifar. Cu toate că va fi, probabil, tot mai greu de dovedit că e cu mult altceva. În primul rând prin împrejurarea că impresia unor inadecvări felurite se degajă cu prea multă şi obositoare insistenţă din paginile scriitorului, parcă din cele ale romanelor mai mult decât din proza lui scurtă.

Un fapt de natura structurării s-ar cuveni să reţină mai întâi atenţia în Roxana. Nicolae Manolescu îl are în vedere atunci când face observaţia că, la apariţie, comentatorii n-au luat în considerare că „autorul unui roman foarte slab precum este Roxana nu era scriitorul, ci preotul". Desigur, preotul Abel Pavel, personajul romanului, iar nu un alt preot, vrea să spună Nicolae Manolescu - ceea ce, însă, presupune să ieşi dintr-o confuzie şi să ai ocazia să intri repede într-o alta, cu mult mai neîngăduită, întrucât, totuşi, autorul romanului nu poate fi altcineva decât scriitorul. Preotul, acelaşi, personajul romanului, el însuşi o creaţie auctorială - ca şi toate şi cu toate ale lui - este doar „autor" al relatării. Învestit şi creditat ca atare. Iar relatarea personajului e mai puţin decât romanul, chiar cu mult mai puţin - şi asta în profitul realizării artistice a cărţii lui Gala Galaction.

În Roxana, exerciţiul naratorial se desfăşoară - iar discursul se structurează în consecinţă - în condiţiile în care el stă funcţional în orizontul împlinirii unei intenţionalităţi de ordinul vieţii practice a producătorului. Altfel spus, ceea ce numim obişnuit narator - instanţa comunicaţională prin acţiunea căreia ia naştere şi, în acelaşi timp, se ex-pune, se înfăţişează universul de fiinţare al personajului - se află, povestind (selectând lucrurile şi organizându-le în vederea structurării şi expunerii lor într-o povestire), într-o practică de personaj. Nu se structurează şi nu se narează pentru a se nara în sine (lucru care devine de plan secund, determinat), ci se narează pentru a se face altceva prin mijlocirea actului relatării şi prin produsul acestuia. Spre a se rezolva probleme de viaţă practică ale personajului, conform cu interesul, intenţionalitatea şi voinţa, cu obiectivele, finalităţile, ţintele lui, cu cât el este mai „viu". Drept care, nemijlocit, atare elemente decid regimul în care relatarea se alcătuieşte ca materie şi se structurează - de altminteri, ca în cazul oricărui alt fapt ţinând de acţiunea personajului.

Este vorba aici de textul scris al unei spovedanii în sensul propriu al cuvântului. „Plâng şi mă vaiet că această primă încercare pe care ai făcut-o cu mine, trimiţându-mă la apostolia de probă, s-a isprăvit cu un tainic dezastru. Dar sunt dator să-ţi dau bună seamă de toate etapele rătăcirii mele şi să grămădesc la tribunalul tău toate elementele acestui proces în care mă pierd ca într-o reţea vrăjită" - îi scrie fostul preot Abel Pavel învăţătorului şi duhovnicului său. O face neoferind informaţii despre ce plănuieşte pentru viitor, dar vorbind despre starea în care se află acum, când îşi aşterne pe hârtie spovedania: „Stau azi cu capul învelit în tristul meu suman călugăresc şi plâng frumuseţile de unde am pogorât, şi plâng ruinele subite ale visurilor mele de eroism creştin".

De aceea mi se pare potrivit spus că, într-o astfel de situaţie, de fapt se povesteşte (povestitul realizându-se în regimul guvernat de o funcţie practică a instanţei care realizează actul povestirii, una prin care se excede producerea în sine a discursului şi simpla lui comunicare proprie narării) şi că avem de a face, literar vorbind, cu un personaj povestitor. Desigur, riscând, în cazul de faţă - în relaţie cu specificitatea mărturisirii, a spovedaniei - provocarea unei impresii, chiar acute, de nepotrivire. Doar în primă instanţă însă, întrucât, dincolo de specificitatea de substanţă şi de finalitate a mărturisirii în înţeles religios, avem, în fapt, un discurs subsumabil, ca discurs, acestei clase, precum şi o acţiune subsumabilă, de asemenea, unei clase, unei categorii mai generale. Povestirea şi actul povestirii sunt întotdeauna guvernate de intenţionalitatea obţinerii unui efect în contul de personaj al instanţei care structurează şi performează pe acest teren.

În ce anume ar consta acest efect - nu cred că este cazul să se insiste peste a se sugera motivul din care se ajunge iarăşi la opinia lui Nicolae Manolescu: aceea a regretului că, fiind vorba de păstrarea tainei spovedaniei, Abel Pavel nu-i poate dezvălui confesorului său - nici chiar lui şi, ca atare, nu ni se dezvăluie nici nouă, cititorilor - ceea ce el cunoaşte din conţinutul mişcării sufleteşti a Roxanei Ceaur, care i se spovedeşte şi pe care el o îndrumă în credinţă. N-o face, într-adevăr. Ţine ceea ce a aflat numai pentru sine - confesorul însă. Nu şi pentru sine omul, care dă în mai multe rânduri semn - nu altundeva decât în confesiunea lui scrisă - că, mai slab de fire decât ar vrea să fie, decât îi pretind voinţa şi ambiţia, neîngăduit de firav sufleteşte în raport cu accepţiunea pe care singur o dă condiţiei şi aspiraţiei lui, vibrează omeneşte. E „un vicar prea tânăr, prea efervescent şi fără experienţă cu vicleniile acestei lumi" - o spune spre sfârşitul spovedaniei proprii. Ţine de slăbiciunea omului lovitura pe care o simte atunci când dezertează, în plin ceremonial religios, ca urmare a faptului că, de lângă sicriul defunctului Ceaur, o zăreşte pe Roxana îngrijită de un necunoscut. Ţine de slăbiciunea şi de implicarea sufletească a omului şi a preotului într-o poveste sentimentală (nenumită doar de el însuşi ca atare, dar nu şi nesugerată îndeajuns) şi în complicaţiile aferente îndreptarea, chiar fără voie, a urechii spre insinuările domestice despre Roxana - informatii pe care le căpătăm din aceeaşi mărturisire a lui Abel Pavel către confesorul lui.

Guvernanta Helene Hempel, de pildă (mai mult un simbol al confesiunii şi al neamului ei decât un personaj acordat cu galeria nu prea extinsă a cărţii - cu funcţie ezitantă, ba de rezoneur, în care calitate face rău construcţiei, ba de semn al complexităţii şi al fiinţei contradictorii a lumii - ceea ce e de bine), o teutonă cu busolă sigură şi întotdeauna activă, care ştie tot şi nu se sfieşte să spună oricând în faţă ceea ce ştie, îi reproşează preotului că nu s-a încumetat să-şi ridice biserica pe banii săracilor şi că a făcut apel la „milioanele economului nedrept". „Te-am văzut în timpul din urmă împovărat de gânduri, abătut şi vestejit. Nici lui Ioan Botezătorul nu i-ar fi mers mai bine dacă în palatul lui Irod [...] ar fi găsit numai vraja, dansurile şi făţărnicia Salomeei" - insinuează ea cu maliţie rece şi cu superioritate confesională când nu i-o spune direct, iar Abel Pavel o consemnează: „Iubeşti pe mama acestor copii şi eşti victima unei rafinate diplomaţii feminine".

Este destul de vizibilă, de altfel, zbaterea lăuntrică a preotului - a cărei expresie o sabotează retorismul şi o disimulează limbajul profesional (despre disimulare ca instrument al personajului de construire şi cultivare a „feţei bisericeşti" a vorbit deja critica). Supărător, dar nu nemotivat, şi asta contează - căci, se cere insistat, Abel Pavel nu este romancier şi, chiar dacă nu e străin de literatură, mai ales de clişeele ei, nu scrie un roman. Porunca dinspre sediul rigorilor inflexibile ale celui care s-a identificat voluntar, la nivelul controlabil al fiinţei, cu misiunea lui vine ca să-l potolească, să-l ţină în ascultare, să-l apere de porniri profunde anevoie de stăpânit.

Din interogaţia, din notaţiile, din semnele înfăţişate în limbaj „tehnic" ale ucenicului, confesorul trebuie să înţeleagă ce e de înţeles, iar cititorului, graţie jocului auctorial, i se croieşte partea lui - care este adevărat că depinde ca mărime şi profunzime şi de înzestrările proprii: „Dar de ce, se întreabă Abel Pavel, pe măsură ce pustiul acestui cartier se acoperă cu flori duhovniceşti, inima mea se usucă şi se preface în pustiu?"; „Confesiunea unei penitente, se mustră confesorul, a fost destulă ca să răstoarne un piedestal de credinţă şi de teologie!..."; „Ea gând nu are, conchide el, că o insectă a iadului a înţepat inima mea temerară şi azi mă zbat în frigurile unei conştiinţe înveninate". Până la rostirea unui „Eloi, Eloi, lama sabahtani", care aduce deopotrivă sugestia identificării generoase cu destinul cristic (şi una a jertfei pentru zidire ar putea intra în discuţie - rezolvată în date creştine, ca predestinare spre jertfire prin visul însuşi al jertfei deplin primite), dar şi, desigur, a semeţirii, a trufirii („M-am trufit...", se spune undeva în spovedanie): „Ce s-a ales din catedrala mea? - se întreabă, de pildă, preotul, trufaş într-adevăr, la moartea lui Atanasie Ceaur, a cărui dispariţie îl lasă în afara posibilităţii de a-şi continua opera apostolică. Un catafalc! Ce s-a ales din eroismul meu creştin?"

De altfel, confesiunea lui Abel Pavel impune, mi se pare, numeroase ocazii de interogaţie în legătură cu neconştientizarea şi practicarea în neştiinţă de sine a nesmereniei - poate că inclusiv prin întrebarea care e pentru conştiinţa părintelui o problemă morală chinuitoare (şi a cărei tematizare ar putea conta, la o adică, în interpretarea într-o anume cheie a povestirii), dacă „scopul sfânt scuză el mijloacele profane". Căci abţinerea preotului în relaţia lui cu Roxana este relativă şi destul de anevoie de menţinut, de susţinut, de explicat în baza vechiului şi eternului principiu al verosimilului şi necesarului. Preotul care îşi asumă cu adâncă simţire şi răspundere misiunea lui pare, în acelaşi timp, şi destul de înzestrat pentru porniri laice, civile, lumeşti de multe feluri - poate că tot atâtea nesmerenii, poate că, acestea, la fel de neconştientizate ca atare. Iată-l, spre exemplu, într-unul din secretele lui exerciţii pamfletare - vizând, e drept, folosind şablonul de stânga, ţinte deja hotărâte de alţii: „Un ministru guraliv, bârdăhănos şi trivial de simpatic, ca o precupeaţă din Gura Oborului, bariton răguşit şi şef de căprărie în mahala, a început să danseze pe estradă. La fiecare pas oratoric călca pe picioare sărmana sintaxă naţională. Dar acest ministru de iarmaroc apărea fioros din alt punct de vedere. Era cugetător, era generos, era exeget al Noului Testament". Aproape de prisos, de bună seamă, a spune că se poate să fie chiar aşa totul, că observaţia şi fraza pamfletului, pe urmă, nu sunt nespumoase, ci chiar dimpotrivă, de aplaudat, că poate fi perfect în regulă ca şi cel mai smerit slujitor al altarului, în ficţiune ori aievea, să vadă, să gândească şi chiar să formuleze astfel - doar că în cazul lui Abel Pavel, aflat prin confesare chiar într-un exerciţiu de smerire, atare consemnare ori devine un pilon care, faţă de pregnanţa înfăţişării, sprijină prea puţin din construcţie şi se sprijină, la rândul lui, pe mai nimic (şi am avea, astfel, un minus auctorial, al cărţii), ori - variantă pe care aş miza, nu susţinut de suficiente argumente, dar luând în considerare lucruri de acelaşi fel prezente în roman - e dovadă de distanţare auctorială în raport cu personajul. Ceea ce, dacă se dovedeşte sustenabil, ar putea schimba radical opinia despre romanul de faţă al lui Gala Galaction.

Ar fi de revenit în acest context, încă o dată, la observaţiile lui Nicolae Manolescu. Oare să fi fost într-adevăr într-o mărturisire a Roxanei devoalată de confesorul ei prilej de mai multă literatură? Ar fi devenit drama protagonistului mai inteligibilă şi s-ar fi explicat mai bine motivele comportării lui? De ce să nu fie destulă literatură în datul acestei discreţii motivate? Care, între altele, nu se ştie de ce fel de scene şi reprezentări ne va fi scutit, dar e cert că o înzestrează pe Roxana cu nimbul unei feminităţi de o anume complexitate şi înălţime, cu mister. Chestiunea inteligibilităţii, pe urmă, este un lucru cu totul de relativ. De ce nu mi-ar fi suficientă sugestia - iar atenţia să-mi fie rezervată pentru cauzele care fac să primesc doar atât şi doar într-o atare formulă şi, desigur, de limbajul discreţiei, al disimulării, al contradicţiei, de felul constituirii şi funcţionării lui?

Mai curând mi-aş fi dorit ca Abel Pavel să evite în exerciţiul mărturisirii lui - care i-ar fi permis, tehnic vorbind, oricâtă grijă pentru un discurs confesiv - să se privească şi să se releve pe sine, uzând de o reţetă literară, dintr-o exterioritate contraproductivă prin nesinceritate, imposibil de acreditat, ca aici: „Intram acum în casa Roxanei cu nişte preocupări şi cu nişte ochi pe care nu mi-i văzuse nimeni mai înainte". Aveam nevoie, probabil, de oricâtă confesiune a personajului: lume privită cu ochii şi expusă în cuvintele lui Abel cel ucis de fratele Cain din invidie şi ale lui Pavel, cel convertit târziu şi devenit, din fariseu şi cărturar, Apostolul Neamurilor. Iar asta exact din motivul că personajul are şanse să convingă ca întemeiere literară - şi să spună, fără voie, modern, cu ajutor consistent şi firesc dinspre jocul în complicităţi şi detaşare al autorului, mai multe poveşti în acelaşi timp, ţesute una în alta şi având nevoie, ca să se lămurească, să se deznoade, fireşte că şi de mărturia fără credit a vocii care relatează, dar mai ales de capacitatea de a discerne a unui cititor cu bună practică disociativă.

Nicolae Manolescu voia, fără îndoială, să atragă atenţia asupra faptului că, pus ca generare în seama personajului, discursul (în înţelesul restrâns, de relatare propriu-zisă, întrucât discursul cărţii, al întregului, în atare condiţii, devine o realitate mai complexă, excedând relatarea - care însă este, totuşi, singurul plan material, palpabil, cert al construcţiei) face să nu se mai reţină în contul auctorialităţii vreuna dintre notele lui, oricare şi de orice natură ar fi ele, decât printr-o lectură abuzivă, neadecvată convenţiei literaturii. Pentru că, într-adevăr, indiferent care ar fi aceste note, ele devin instrumente, pârghii ale acţiunii personajului. Implicit, ale autofigurării - prin referinţe subiective, necreditabile, dar referinţe. Instanţa auctorială s-a distanţat de ele, le-a lăsat să vorbească singure, intrând în combinaţie cu altele de acelaşi fel sau diferite, la contactul cu receptorul - şi să producă astfel elemente suplimentare de discurs, asumabile în planul relaţiei nemediate dintre personaj şi cititor.

Acum, pe scurt, teza şi tendinţa, de exemplu, dacă se constată că relatarea le-ar potenţa, nu-l mai privesc pe autor, ci pe structuratorul şi performerul însuşi al relatării (căruia îi sunt permise, ba chiar recomandate estetic, oricât tezism, oricâtă tendinţă şi în general oricâtă angajare - cu condiţia motivării lor suficiente) ori, dacă ar fi ca ele să rezulte din contactul cu interstiţiile, atunci rămâne de văzut dacă nu cumva cititorul şi-a îndeplinit rău misiunea proprie. Partea autorului, existând firesc şi ea - şi putând să conducă la a i se reţine în sarcină mai orice fel de lucruri, dar e drept că formula e una care îl apără pe autor de riscuri şi îl absolvă de greşeli în mai mare măsură decât altele - stă, ascunsă, în, să zicem, infrastructură, metastructură, parastructură etc. şi, la vedere, într-un palier al structurii corespunzător participării asumate a auctorialităţii la structurare: unul situat însă deasupra discursului textual, al relatării personajului.

Ţine, de pildă, de autor nemotivarea faptului că spovedania lui Abel Pavel, destinată confesorului său, ajunge la mine, cititorul. Dar ţine de autor, spre exemplu, şi lăsarea în destulă incertitudine a căii pe care Abel Pavel va merge de aici înainte - ceea ce se constituie sigur în prilej de lectură activă. Cititorul poate acoperi pe cont propriu, interpretativ - pentru că lucrul nu doar că i se permite, dar i se pretinde -, golurile auctoriale, inclusiv pe cele de natura motivării, care astfel nu mai sunt reale, ci doar aparente, şi mai mult, devin în sine semne. Precum, să zicem, absenţa poveştii Roxanei.

Iar astfel citind, romanul poate căpăta un final interesant (şi nu numai atât, întrucât finalul ar cere reluarea lecturii), căci mai multe posibilităţi de evoluţie ulterioară a lui Abel Pavel - toate aducătoare de câştig literar - se luminează şi se legitimează brusc, dacă e să privim ca fiind voluntar, adică semn, şi nu o inabilitate, o scăpare tehnică auctorială faptul că textul spovedaniei ajunge în mâna cititorilor, deşi nu fusese conceput şi redactat cu atare destinaţie. Confesorul Roxanei putea renunţa el însuşi, în urma unor evoluţii interioare dramatice şi a unora exterioare importante, precum şi a unei deliberări în acest sens - la calitatea de mărturisire a textului. Chiar având un pasaj monahal, Abel Pavel se putea întoarce la parohia lui, ca să fie ori nu tatăl copiilor Roxanei - calitate la care fusese invitat explicit, după cum putea părăsi preoţia, iarăşi ca să fie ori nu tatăl adoptiv al copiilor Roxanei. Totul implicând un uriaş dramatism presupus - de reprezentat cu puterile cititorului şi în baza experienţei lui, dar care nu are de ce să implice vreun regret - şi, mai ales, oferind scriitorului-preot posibilitatea să ocolească tematizarea unor întâmplări delicate.

În orice caz, astfel citit, nu e cu nimic mai prejos din perspectiva interesului pentru condiţia umană, dar şi estetic (dacă trecem - şi se impune să trecem peste asperitatea expresiei, acum motivată), această confesiune care îşi potenţează un întins teritoriu în regatul presupunerii şi care vorbeşte despre drama căderii continue la întâlnirea cu viaţa şi cu lumea decât, să zicem, o altă confesiune a epocii, nu pe nedrept celebră, cea din Ultima noapte de pace, întâia noapte de război, în care cu motivele lui subtile - pe care eu, cititorul, sunt chemat să le descopăr - un bărbat complicat se înalţă pe sine şi îşi denigrează soţia, aşa cum crede el că trebuie făcut lucrul acesta, pentru că vrea să mă convingă pe mine, cititorul, că el este îndreptăţit să divorţeze...

AUREL BUZINCU