Gala Galaction, în marea trecere

Cornel Ungureanu

Trecerea „dincolo" - Câteva exerciţii

În capitolul consacrat lui Galaction din a sa Istorie critică a literaturii române, Nicolae Manolescu citează acest portret pe care scriitorul îl face lui Miron Cristea:

„Era cel mai elegant şi pretenţios dandy bisericesc. Bărbat frumos, cap de Christ, dar gol de dumnezeiasca lui seriozitate şi povară, plete de trubadur, ochi vineţii ca Luceafărul lui Eminescu...Despre îmbrăcăminte nu mai vorbesc... Mătasea neagră, căptuşelile albastre sau roşii, brâul lat îl făceau ireproşabil stâlp drapat în vitrina unei croitorii clericale... Avea pălărie ardelenească şi botine de lac". Regret că Nicolae Manolescu se desprinde prea repede de acest portret: îl citează, după ce ne atrage atenţia că Miron Cristea a fost „admirat iniţial, detestat ulterior" şi trece mai departe. Să mai zăbovim asupra portretului. Îl admiră sau îl detestă Gala Galaction pe patriarhul Miron Cristea? Ar fi încercat să realizeze un autoportret pornind de la această imagine?

În februarie 1898 soseşte la Bucureşti, la invitaţia lui Bogdan-Piteşti, Sar Peladan. Atunci când Sar Peladan ţine o conferinţă la Ateneu îmbrăcat în costum indian, tânărul cade în extaz: e fermecat, fascinat, tulburat de frumosul&faimosul personaj. E teribil de impresionat de invitatul lui Bogdan-Piteşti, proaspăt convertitul Josephin Peladan. Dar Bogdan-Piteşti, ins întors de la Paris, rebel împotriva tuturor normelor tradiţionale, nu este, în fond, un convertit? Şi nu exprimă, prin anumite atitudini, o eleganţă ţipătoare? Nu este un ins paradoxal care creează, într-o lume tradiţională, un underground din care se vor naşte un şir de autori fundamentali ai „noii literaturi", de la Galaction şi Arghezi la Matei Caragiale şi Ion Vinea? Atunci când Demetrius ajunge acasă la Galaction, pentru a forma magnificul careu (atât de evocat de istoriile începutului de secol) Galaction-Arghezi-Cocea-Demetrius, e uimit de statutul primilor trei. El este altceva. De fapt, doar cei trei vor rămâne în zona de vârf a aventurii literare/spirituale. Ceilalţi posibili aliaţi ai grupului (de pildă, I.G. Duca) eşuează. Ce s-a întâmplat cu Duca sau Demetrius? Ştim că Duca ar fi fost un scriitor de seamă, că era o personalitate puternică şi că a fost asasinat de legionari. Ştim că şi Arghezi, după întâlnirea cu Sar Peladan, a avut un moment spiritual acut. Să fi fost consecinţa întâlniri cu „magul"? Dar expansiunea violent erotică a lui N.D. Cocea e doar consecinţa unei vitalităţi incontrolabile?

Momentul 1900 este, pentru Galaction, ca şi pentru prietenii săi, un moment inaugural. Moara lui Călifar, text genial, ni-l arată aşezat între două civilizaţii. Sau între două religii. Arătam altădată, analizând prezenţa morii în spaţiul sud-est european (cu trimiteri la celebrele texte ale lui Slavici, Blaga, Crnjanski etc.) că moara e un loc magic. Dacă bobul de grâu poartă pe el imaginea lui Iisus Hristos, moara distruge bobul: striveşte sămânţa. Moara e un spaţiu al demoniei, al unui dincolo care poate fi studiat sub semnul înţelegerii creştine a lumii, dar şi al practicii magice.

Toate povestirile importante ale primului Galaction sunt texte ale graniţei. Conotează/haşurează un „lângă" sau un „dincolo". O teză de doctorat recentă, datorată doamnei Fătu-Tutoveanu Andrada, Un secol intoxicat. Imaginarul opiaceelor în literatura britanică şi franceză a secolului al XIX-lea, descoperă, pentru Fin de siècle un simbol: Expoziţia universală de la Paris din anul 1900. Faţă de ediţia din 1889 a târgului, constată autoarea, cea din 1900 manifestă o răsturnare de viziune înspre zona decadenţei, asociată gestului de contemplare a propriului sfârşit. Şi precizează: „Trăsăturilor exhibate ostentativ de manifestarea de la 1900 (fascinaţia pentru decadent, spectacular, grandios, orgoliu şi narcisism, fragilitate şi kitsch) le corespund simetric, dar la un nivel de profunzime, caracteristicile întregului moment cultural fin de siècle".

A trăi, a trăi

Opera de tinereţe a lui Gala Galaction este a unui sudic, a unui meridional cu sânge fierbinte, aşa cum e şi a lui Panait Istrati sau - mai târziu - a lui Zaharia Stancu sau a lui Fănuş Neagu. Ca personajele lui Istrati, ale lui Voiculescu sau ale lui Stancu, fiinţele exemplare ale lui Galaction trec Dunărea în căutarea împlinirii. „Ca om cu dare de mână şi chiabur în satul lui, el avea treburi şi interese şi peste Dunăre. Trecând odată prin Somovit, a zărit, prin perdea, o copilă de o rară frumuseţe. Era fata unui turc sărac, împovărat cu trei cadâne şi o spuză de copii". Povestirea se cheamă În pădurea Cotoşmanei şi inaugurează mitologia „pădurii nebune". Se sprijină şi pe credinţa personajului că „La douăzeci şi unu de ani, poţi să reiai orice de la început: şi cartea, şi meseria, şi negustoria". Personajele coboară spre sud, dar nu pentru împlinire carnală, ci pentru exerciţii ale credinţei, menite a le extrage din „pădurea nebună". Poate că e la mijloc şi un exerciţiu iniţiatic: „Şi, în noaptea aceea, din Sfânta Scriptură, în româneşte, pe care Borivoje o cumpărase ca să ne înveţe limba, popa Tonea, până la ziuă, a pus, în râuri de lacrimi, stâlp după stâlp, cei patru stâlpi - cele patru evanghelii, cele patru vecinice cuvinte ale credinţii noastre mai presus de pricepere şi ale condiţiei noastre mai presus de lumea aceasta". Este o exemplară analiză a de-teritorializării la sfârşit (început) de secol.

Istoria şi căile ei

Cum s-a apropiat Gala Galaction de Germania? Muntenii se îndreaptă către Franţa sau către Italia, opţiunea germană e rară - rarisimă. Încercarea noastră de a numi ruptura prin Huysmans sau Sar Peladan nu-i rea, dar mai trebuie să ţinem cont şi de paginile de jurnal. După căderea Parisului, va scrie că nenorocul Franţei îl zguduie. Ca să noteze în ziua următoare: „Profesorul nostru de istorie, neuitatul I.C. Georgian, m-a învăţat, acum o jumătate de veac, să privesc cu încredere şi simpatie, familia germană: Germanii nu sunt primejdioşi pentru noi. (s.n., C.U.) Am trăit cu amar câţiva ani (1913-1920), în cari mă simţeam despărţit de majoritatea neamului meu, prin convingerea mea în destinele măreţe ale familiei germane şi prin antigermanismul conaţionalilor mei. Fără aprofundări istorice sau diplomatice, fără isteţime economică sau financiară, simţeam atunci, şi mai simt şi azi, că poporul român trebuie să trăiască în bună înţelegere cu marea Germanie. Această bună înţelegere trebuie căutată, apărată, cultivată cu orice preţ... Ce-a fost acum un sfert de veac nu trebuie să mai fie a doua oară". Şi scriitorul mai adaugă: „Între oceanul slavo-bolşevic de la Răsărit şi continentul german de la Apus, nu avem nici o greutate de alegere". Suntem în iunie 1940, triumfala Germanie ispiteşte memoria ziaristului. Vin vremuri grele, iar victorioasa Germanie contribuie la sfâşierea României. Carol al II-lea e înlăturat de la putere, urmează Antonescu. „Avem un stat legionar. Vie cu noroc! Îi doresc să îndeplinească întocmai marile devize, proclamaţii şi solemne jurăminte pe cari le răspândeşte cu profuziune. Cinste, muncă, stăruinţă în toate câte sunt bune, drepte, cinstite, dreptate pentru toţi altă conştiinţă şi altă atitudine în faţa vieţii... le voiesc şi eu, de când simt şi de când cuget", scrie luni, 16 septembrie 1940. Şi adaugă în 7 octombrie: „Ieri a fost o imensă revărsare legionară asupra oraşului Bucureşti... Să dea Dumnezeu să fie spre bine! Nu mai pot să iau parte la această viaţă nouă a neamului şi a societăţii noastre, dar, înaintea lui Dumnezeu, mi-e inima plină de tot dorul, de toată nădejdea de îndreptare...". El este însă unul dintre autorii Bibliei Carol al II-lea, aşa că nu poate să se despartă uşor de fostul rege. Aşa că adaugă: „S-a împlinit ieri o lună de când Carol al II-lea a părăsit tronul şi a intrat în viaţa particulară. Se ridică, în urma lui, vijelii de blesteme, de acuzări şi de monstruoase destăinuiri. Trebuie să fie, în acest uragan, multă exageraţie...". Dacă e multă exageraţie, atunci jurnalul trebuie să sublinieze, pentru eternitate: „Chiar de pe acum, însă, vom menţine constatarea că acest stăpân de oameni a încurajat spiritul, arta, cultura şi pe sacerdoţii frumosului. Şi tot el a avut norocul tragic să fie ctitorul Bibliei Carol II. Aceasta nu se poate şterge din analele cărţii româneşti. Aceasta nu va pieri din amintirea neamului nostru" . De fiecare dată entuziasmul lui Galaction se împuţinează, dar nu uită să revină: „Sărmană Germanie ! Erai vrednică de o soartă mai bună. Dar cine ştie! Noi oamenii suntem mai orbi ca sobolul! Tocmai Germania, purificată de orgoliul ei, va fi mâine-poimâine, prima ţară a lumei celei nouă, pilduitoarea ordinei, a dreptăţii şi a înţelegerii dintre oameni". În toate paginile sale, Gala Galaction este filosemit, e îndurerat de suferinţele evreilor. „Marele Dumnezeu e scârbit şi mânios, din pricina fărădelegilor noastre". E prieten cu multi evrei de seamă, rămâne alături de ei în timpurile lor grele, repetă mereu că părinţii lui Iisus sunt evrei, dar nu uită să sublinieze că adevărul adânc al evreităţii se realizează prin convertire. „Ieri mi-a venit veste că Naum Zelevschi, un prieten dintre cărturarii evrei, a murit pe neaşteptate. A scăpat din cataclismul rusesc de acum 25 de ani şi moare... în cataclismul universal care ne implică pe toţi. Naum Zelevschi îmi pare, în moartea lui, şi mai înţelept decât în viaţă. Era un mare grămătic; era cel mai învăţat dintre toţi ebraiştii din Bucureşti, dar era un suflet liberal şi sceptic. L-am auzit zicând odată: ce bine e să fii creştin! Şi poate că s-ar fi botezat, de nu-l oprea celebritatea lui de belfer".

Ultimele. Înceata retragere Dincolo

Înspăimântătorii sovietici, necreştinii de care ar fi trebuit să ne apere Hitler intră în Bucureşti, dar, constată bătrânul teolog, sovieticii nu sunt atât de răi. Dimpotrivă, „cu vitejia armatelor sovietice - Ardealul a fost adus în sânul ţării". Colaborează la Scânteia, România liberă, e ales deputat în marea adunare naţională. Devine un autor oficial şi participă la întâlnirile care slăvesc regimul. E tipărit, retipărit, comentat. Pe urmă se îmbolnăveşte. Mai mulţi ani e un cadavru viu. Tinerii scriitori ai anilor cincizeci trec să-l vadă şi mărturisesc: l-am văzut pe marele scriitor Galaction. Moare „după o lungă şi grea suferinţă" în 1961, la 82 de ani, în acelaşi an cu Sadoveanu. Şi Sadoveanu, ca şi Galaction, sfârşeşte „după o lungă şi grea suferinţă".

CORNEL UNGUREANU