Din estuarul prozei lui Gala Galaction

Doina Curticăpeanu

Un „fluviu african"

Particularitatea prin care Jurnalul scriitorului atrage pentru început atenţia e anvergura cuprinderii temporale, extinsă între 11 sept.1898 şi 11 ian.1955. Din acest punct de vedere, comparaţia cu Însemnările zilnice (1855-1917) lăsate de Titu Maiorescu a fost imediat sugerată de critici. Nu-i mai puţin adevărat însă că pe durata lungului traseu, la Galaction se ivesc numeroase întreruperi, de ordinul zilelor, săptămânilor, lunilor şi chiar anilor, ele de asemenea înregistrate în comentariile interpreţilor (atari pauze survin între 30 dec.1900 şi 13 iun.1904; din 12 iul.1912 până în 16 apr.1917, din 29 dec.1927 până în 24 apr.1935, din 16 apr.1949 până în 12 aug.1952). E interesant să observăm cum, înainte de a-şi propune completarea lacunelor şi abrevierilor, autorul echivalează printr-o expresivă imagine traiectoria accidentată a consemnărilor sale cu neobişnuitul curs al unor „fluvii africane", intrate la un moment dat în nisipuri, dar reapărute apoi cândva, undeva departe. Oricum, intenţia necesarelor adăugiri va persista. Într-un caracteristic răgaz de bilanţ din toamna anului 1952, când reia, dar cu sporit accent, motivul apropierii de „ţărmii vieţii celeilalte" - temă recurentă în jurnal, căci „nu sunt eu cel ce de zeci de ani mă culc, seara, cu gândul morţii şi mă scol dimineaţa cu acelaşi gând?" - diaristul îşi mărturiseşte implicit dorinţa, şi ea repetată periodic, de a pune rânduială în „etern dezordonata" sa „paperaserie". Ar urma să rescrie, „în câteva zecimi de capitole", ce-a făcut, ce-a gândit, ce-a văzut, ce-a scris, „de când m-am pomenit că port supt frunte o scânteie de originalitate"; totodată, să se concentreze îndelung, să coboare în „tainiţele inimii" şi să revadă, „în felul marilor pocăiţi", „odiseea teologiei" sale. „Ce ghem de contradicţii", va exclama. Impresia de-a fi ajuns „pe aspra stâncă a devoţiunii desăvârşite", înşelătoare, întrucât pe loc contrazisă de „rostogolirea jos de tot în valea gândurilor profane şi a poftelor pământeşti", însoţeşte până târziu în jurnal clipele dilemei identitare. O numai parţială desluşire, în contur simbolic, apare ca furnizată de „visul năzdrăvan" transcris în ultima zi a însemnărilor, marţi, 11 ianuarie 1955:

„Se făcea că eram într-o şedinţă academică, pe care o prezida... Titu Maiorescu. Trebuia să fac un fel de comunicare, un fel de confesiune literară. Dar probabil că în loc de confesiune am zis spovedanie şi atunci cineva, care pare că seconda pe preşedinte, mă întrerupe: «Ştiţi că mărturisirile sau comunicările teologico-dogmatice sunt interzise». Eu răspund: «Nu e vorba de teologie şi de dogmă, ci de o mărturisire literară»... şi mă adresez direct preşedintelui:

«Domnule, (am zis «profesor», nu «preşedinte»), situaţia mea este excepţională... Când vorbesc sau scriu pentru lumea laică, colegii şi alţi laici mă trimit la biserică, iar când, în biserică fiind, voiesc să vorbesc sau să scriu ceva, fraţii mei preoţi şi cucernici ascultători mă trimit politicos la Academie...».

Titu Maiorescu a surâs subţire (ceva aşa ca: à qui la faute?) şi mi-a răspuns cam glumind, cam ironic: «Ei, ce să faci? Resignează-te!»".

Însă diagnosticarea exactă şi în mai larg cadru a pomenitei „situaţii excepţionale" va reveni ulterior celui pe care Galaction îl numise, în contextul aceloraşi ultime rânduri ale jurnalului, drept „un prieten al literaturei mele - tânărul Teodor Vârgolici". Astfel, în prefaţa la volumul II al ediţiei întâi a Jurnalului, 1977, istoricul literar remarca pe bună dreptate „principiul contrarietăţii în identitate care guvernează structura personalităţii lui Gala Galaction". Şi faptul că portretul adevărat al individualităţii sale poate fi obţinut doar alăturând ambele ipostaze, de laicitate şi religiozitate; „de teolog cu puternice înclinaţii spre asceză şi omul care nu se poate sustrage de la trăirile strict lumeşti, comune". Drept promptă confirmare a spuselor editorului, la numai câteva pagini distanţă, textul diaristului dezvăluia, neechivoc, în 10 martie 1918:

„De la ora 7 dimineaţa, până la 1 după-amiază, alerg la biurou, lucrez la biurou, plec de la biurou [...] De la 7 şi până dincolo de 8, de multe ori, stau alături de draga mea Ileană - iubita şi soţia mea tainică - iau masa cu ea, vorbim, râdem, plângem sau ne iubim. Pe la 9 sunt acasă. Aud recriminările Zoei, gândesc că şi ea are o jalnică dreptate, mă dezbrac pe întuneric şi mă culc în aşternutul meu, răsucit şi închis ermetic, ca un sac de crisalidă. O viaţă zorită, deviată şi tristă de ambele laturi".

Din nemulţumirea de sine şi permanenta „contradicţie cu el însuşi", subliniate la publicarea Jurnalului de Teodor Vârgolici, izvorăsc liniile unei autoportretistici deloc complezente. Dacă strădania zilnică, istovitoare prin reluarea iar şi iar a lucrurilor „de la început", îl trimite explicit la „butoiul Danaidelor", dificultăţile vieţii „cu lacune şi pustiu în reţeaua gândului şi-a amintirilor", viaţă trăită cu „amară mediocritate", apar rezumate, pe fundalul iernii anului 1947, într-un profil insular, trasat cu apăsat cărbune:

„Afară e iarnă aspră. Ne apropiem de luna lui martie şi ghioceii de gheaţă tot stăruiesc în geamuri [...] Viaţa, aproape şi departe, la noi şi aiurea - aşa cum o surprind la radio - curge năvalnică, diversă, dramatică, încărcată de griji, de nevoi, de aprehensiuni; se zbuciumă şi clocoteşte... Eu stau şi rămân ca un ostrov mic, pierdut în imensitatea apelor, un ostrov pe care poposesc păsările cerului şi-l acopăr cu guano".

Mizând nu o dată pe aportul aluziilor culturale, scrutarea lucidă a drumului parcurs imprimă paginilor tonalitatea gravă a unui veritabil Jurnal crepuscular. „Festivanţilor" ce-l aclamă, în seara de mai 1954, „în onoarea triştilor săi şaptezeci şi cinci de ani", li se prezintă drept „un cronicar searbăd şi trunchiat". Lungile eclipse din „răbojul mediocrelor mele zile" sunt comentate, cu autoironie, drept zilele când „a rămas acasă", asemenea matroanelor romane din vremea Republicii, pe ale căror lespezi funerare era săpat elogiul „domum mansit, lanam fecit" („a rămas acasă şi a tors lâna"). Neconcesive rămân şi încheierile ce-l arată descumpănit fiindcă „a ajuns zilele cele mohorâte, despre cari vorbeşte Ecleziastul". Anume când, în taină, scriitorul se pomeneşte repetând cuvintele îndureratului Iov, completându-l pe psalmist: „Iată-mă; sunt o nimica toată".

Spice din ţarina lui Booz

Pe alocuri, înfăţişarea de „cavalcadă pe deasupra zilelor", din relatarea unui autor în esenţă „stăpânit de mireasma amintirilor", curios „să caute, sub prefacerile zilei de azi, vechile conture", explică revenirile dese din şirul notaţiilor. Botezate de Galaction „rechemări", ele întăresc profilul jurnalului unde prezentul şi trecutul se înfăţişează „în indiviziune". Prima zi de iarnă, luni, 10 noiembrie 1952, de pildă, îi aduce aminte de „lecţia inaugurală a lui Titu Maiorescu, ţinută în noiembrie 1898, asupra filosofiei engleze contemporane. Era prima zi de iarnă... Sunt de atunci 54 de ani". Altădată, cu prilejul împlinirii a cincizeci de ani de la moartea tatălui, în 3 decembrie 1942, retrăieşte, „cu căciula în mână, moşneag ca de 70 de ani, prididit de duioşie şi de amintiri", emoţia băieţandrului de 14 ani venit la prohodul părintelui său, în aceeaşi biserică Sf. Teodor. O zi „complexă şi tristă" amalgamează, în 5 august 1902, traduceri din voluminoasa Introducere în Noul Testament a lui Fr. Bleek, recitirea Epistolei I către tesaloniceni, plimbarea de seară, contemplarea „desfăşurării amurgului" deasupra „coamei" palatului Cotroceni, vagul dorinţei de-a vedea „Athena şi cenuşa veacurilor ei de glorie", viziunea „drumului vieţii" în alternativa „apostolatului şi măririi bisericeşti" sau a „coborârii coastei vieţii comune şi sănătoase".

În legătură cu Sulina zilelor de vacanţă cu familia, din iulie 1935, va scrie: „Marea e calmă şi indecis verzuie şi indecis albastră, până sub depărtările orizontului... La nord, în văzul ferestrelor noastre, se întinde, până spre pădurea Letea, imensitatea sură". Peste priveliştea „de vastă decrepitudine" a oraşului, „atât de zgomotos şi de activ odinioară", se aştern, revigorante, amintiri din literatura lui Jean Bart, în special din romanul Europolis.

Relativ la „alunecarea gândului peste vremi tot mai vechi" o bună mostră oferă stratigrafia reportajului dens al unei excursii în Insula Şerpilor. Aici, scenariul documentarului suprapune observaţii în priză directă: „Când a început să aburească din valuri fruntea insulei, mi s-a părut deocamdată ca o pălărie de pagodă; mai pe urmă mi s-a precizat ca un frontispiciu de templu grec, şi impresiunea aceasta s-a menţinut multă vreme"; detaliul puţin cunoscut: Alexandru Macedonski, autorul poemei Lewki, „a cercetat această insulă, înainte de războiul din1877-1878, şi anume pe când era prefect de Bolgrad"; revelaţia geologiei: „arată ce rudenie are Insula Şerpilor cu catenele muntoase ale Dobrogei". Releveul scriitorului - „Insula toată pare a fi o ciupercă scofâlcită, cu un moţ central şi cu laturi inegal prăbuşite. De jur împrejur, ciuperca a fost grozav de sfârtecată şi de mâncată de gura valurilor. Privind de sus de pe stânci, în prăpastia agitată şi verde-transparentă, mi-am adus aminte de Capul Caliacra şi de pintenul Sf. Nicolae, pe cari le-am cercetat acum vreo 10-12 ani, cu neuitatul amic Jean Bart" - încadrează străvechiul fragment din Arrianus, privitor la Insula Şerpilor, desprins din scrisoarea acestuia către împăratul Adrian, Plutire în jurul Euxinului, pentru a face trecerea, în final, la actualizarea sumară a unei alte călătorii:

„Ne-am plimbat pe insulă, ne-am urcat pe far, am adunat câteva fragmente minerale şi mai ales câteva cioburi din zdrobitul şi imensul depozit de olărie care pare să fi fost, aci pe insulă, lângă templul dedicat lui Achile. Pentru ce atâtea amfore pe această insulă? Probabil ca să adune apa ploilor şi să păstreze untdelemnul. Arrian spune că la templul lui Achile era un pelerinaj însemnat. Veneau greci de pretutindeni şi jertfeau ţapi întru pomenirea semizeului lui Omer. Erau aci preoţi, un oracol, o aşezare sistematică. Pentru pelerini trebuia apă şi untdelemn. Am stat pe insulă până seara... Când mai era o jumătate de oră până la cufundarea soarelui în mare, am plecat. Privind uriaşul bujor sideral cum se îneca în apele violete, mi-am adus aminte de aceeaşi privelişte, sărbătorită, în preajma insulei Patmos, în călătoria mea de la Ierusalim spre casă".

Prin revenirile cu asemenea inserări succesive, Jurnalul lasă de atâtea ori impresia unui şantier în lucru, însă necontaminat de remanenţa arheologică din boarea ostrovului presărat cu aşchiile altui timp. Chiar dacă metafora, mult mai sugestivă, aleasă de Galaction provine tot din orizontul amintirilor, deopotrivă personale, din prima copilărie şi livresc-biblice. Spre finele însemnărilor, acolo unde se referă la proiectatul volum Oameni şi gânduri din veacul meu, discutat şi apoi publicat prin grija lui Teodor Vârgolici în acelaşi an 1955, Galaction dezvăluie titlul pe care şi l-ar fi dorit - Spice din ţarina lui Booz - desigur, în alte condiţii decât cele de-atunci: „Dar cine mai ştie, în zilele noastre, revoluţionare şi antibiblice, cine a fost Booz şi ce sunt acele spice pe cari secerătorii din Biblie le mai lăsau, pe ici, pe colo, neadunate în snopi, pentru sărăcimea care venea şi le aduna, cu un drept acordat de însuşi Domnul?".

Definiţie în cheie parabolică a facturii spicuitoare a Jurnalului său, cea care-i şi conferă un loc aparte în diaristica românească, referinţa la Ruth include aici, pe lângă preferinţa mărturisită, o discretă recomandare de lectură. Vizând una din capodoperele literaturii biblice, inspiratoare pentru artiştii din toate timpurile, prin atmosfera de seninătate şi bunăvoire a vieţii patriarhale evocate. Imaginarul iconografic furnizează grăitoare dovezi în acest sens: fie că ne gândim la miniaturiştii manuscriselor cisterciene de secol XII, admirabili caligrafi ai gesturilor protagoniştilor, convertite în siluete de unduioase litere iniţiale; la una din planşele Bibliei pariziene de veac XIII, reprezentând mişcarea treierătorilor, chiar boabele de grâu aruncate în vânturătoare, pe Booz adormit, cu Ruth la poala patului; ori la Vara lui Poussin, datată 1660-1664, unde episodul contează prin luminozitatea amplă a câmpiei; sau la ilustratorul Marilor Ore ale Bibliei (1865), Gustave Doré, care îşi alege, din capitolul 2, versetele 22 şi 23, aducând-o într-un delicat desen de prim-plan pe Ruth culegând spice; târziu, la Chagall, cu litografia sa, reluată în Biblia din 1960, unde, separate de doi snopi, trupurile adormite ale lui Booz şi Ruth păstrează ceva din mlădierea spicelor.

În situaţia scriitorului nostru, dezideratul titular împărtăşit editorului său mai vorbeşte, prin spicuirea încercuită, de rolul atribuit coordonatei gestuale în observaţia unui prozator. Prototipul biblic indicat aici rămâne ilustrativ, oriunde am deschide Cartea, - şi unde „Rut adună spice în holda lui Booz şi, de când a venit, de azi-dimineaţă până acum, nu s-a odihnit nici măcat atât în holdă". Şi unde, la vremea mesei, Booz o îndeamnă: „apropie-te aici şi mănâncă pâine şi înmoaie-ţi bucătura în oţet. Rut a şezut de-o parte de secerători, Booz i-a dat pâine, iar ea a mâncat şi s-a săturat, iar ce-a rămas a pus de-o parte. Şi s-a ridicat să culeagă".

Pentru Galaction, om al Bisericii, însemnătatea, ordinea gesturilor, - rituale, ale preoţilor, imobilitatea în rugăciune, puterea simbolizată de punerea mâinii, semnele de binecuvântare, eficacitatea actelor sacramentale etc., din repertoriul misiunii - rămân de la sine înţelese. Când însă, drept „scriitor creştin", recunoaşte, cu amărăciune, că „scrie pentru dezmăţaţi şi atei", e firesc să pună la îndoială, ca în „zilele revoluţionare şi antibiblice" menţionate, înţelegerea spicuirii de care se vorbeşte la Ruth. Ar fi de notat, în ordine grafică, privind un exemplar din volumul II al Jurnalului, că acesta intercalează, pe banda de la baza copertei primei ediţii, din 1977, între fotografia autorului la masa de scris şi facsimilul unui manuscris, „timbrul" cu foaia de titlu a publicaţiei Spicul (pe care e întipărit şi firul unui explicit spic). Din partea tehnoredactorului Editurii Minerva de la acea dată, Pompiliu Statnai, era gestul unei fine atenţii de cunoscător al operei publicate. Editată după război de Galaction, începând din 4 oct. 1918, revista merita această subtilă aducere-aminte. Articolul ei program, Din prag, preconiza drept obiectiv scriitoricesc, în locul „Arcadiei ferice", „realitatea care stă în amfiteatru", adică „o Românie de ţărani analfabeţi, flămânzi de dreptate, de carte şi de pământ. O surtucărime vagă, slujbaşă cu schimbul, stricată de politicianism". Dispariţia, din lipsă de fonduri, a efemerului periodic n-a lăsat însă fără urmări, cum s-a văzut, roadele acelui trecător Spic simbolic de altădată, în viitoarele „holde literare" ale scriitorului.

Iconul amfiteatrului, ar mai merita subliniat, va reveni la rându-i în meditaţia lui Galaction, prin pilde culese din textele unor „scări", iniţiatice, de îmbunătăţire, aşa ca apoftegmele părinţilor din Pustia egipteană. Mă refer la recapitularea situaţiei sale universitare dezamăgitoare de la Chişinău (25 noiembrie 1927)". Duc o viaţă încordată şi combativă. Mă lupt să fac cetăţeni ai împărăţiei lui Isus Christos pe nişte tineri în majoritate cu totul analfabeţi evanghelici"), care-i aduce aminte, pentru că i s-ar potrivi, de cunoscuta „poveste a pocăinţei" din veacurile primare: „Un om din lume, împovărat de mari păcate, vine într-o zi la un pustnic din Thebaida şi i se mărturiseşte. Păcatele erau mari peste măsură. Duhovnicul ia de mână pe penitent şi-l duce pe un deal, deasupra albiei Nilului. Acolo, duhovnicul înfige în pământ toiagul său noduros şi uscat şi spune spăsitului: - Fiule, iată canonul pe care ţi-l dau: Vezi acest toiag pe care l-am înfipt aici în pământ? Ai să mi-l faci să înverzească. Să cari apă, cu gura, de la Nil din vale şi să uzi acest toiag - să-l tot uzi până ce vor da frunze din el. Ăsta îţi este canonul. Când va înverzi toiagul, să ştii că Dumnezeu ţi-a iertat păcatele"! Secvenţa patericală ne aduce sub ochi tărâmul thebaideian în liniamentele scării „amfiteatrului", consacrate de pictura unor Buonamico Buffalmacco, Anahoreţi în Thebaida, 1335, sau Paolo Ucello, Thebaida, 1460. Profesorului Galaction îi rămânea speranţa ivirii, din sufletele studenţilor săi, „măcar ici, colo a câteva ramuri de adevărată primăvară creştinească".

Cât priveşte îndepărtata amintire din copilărie, aflată la originea metaforei scrisului diaristic, ea reapare în Mărturie literară, 1942, cu „lumea de pace câmpenească şi de belşug agricol" din vatra schitului Dudeşti, unde Galaction s-a născut şi unde magaziile de grâu erau fostele chilii ale adormiţilor călugări. „Nesfârşitele holde tinere pe care adierea dimineţii la răsfăţa în soarele de aur" au imprimat în „agonisita" viitorului scriitor, prin spicul gâului, nu doar persistenţa gestului spicuirii recuperatoare de trecut, ci totodată şi emblema luminoasă, de străvechi prestigiu, a ciclului natural al morţii şi renaşterii. Pentru semnificaţia religioasă a spicului de grâu, Jurnalul mărturiseşte printr-o predică a părintelui Galaction ţinută în biserica mănăstirii Cernica, unde versetele citate din apostol vestesc slăvirea lui Hristos prin moarte (Ioan, 12, 23-25). În impresiile de mult proiectatei călătorii Neapole-Vezuviu, din 16 august 1936, diaristul va focaliza vinul, de similară reverberaţie simbolică: „Deasupra unui amfiteatru de măslini, de podgorii, de culmi cari se pierd în ceaţa verde, iată silueta celebră, iată inscripţia augustă a muntelui cu crater fumegând!" Din urcatul, la apusul soarelui, pe vulcan, peste „pietrificatele pâraie de lavă", de neuitat rămâne, ca asimilare a spiritului muntelui, „un vin din viţa lavelor Vezuviului" - şi, iar încercat, „un vin straniu, cu gust de petrol şi de cimbru, tot de pe coastele Vezuviului". Aşa cum în pelerinajul la Athos evidenţiate vor fi plantele din grădinile înmiresmate ale călugărilor, cu nume din farmacopeea pustnicilor.

Reveria biblică

Dificultăţile existenţei de zi cu zi, nemulţumirea de „lumea slab creştină", de „oamenii lamentabili", care „nu vor nimic, grăbiţi să se eschiveze", accentuează „neîncredea în perfectibilitatea speciei omeneşti". Rarele clipe de bucurie sunt şi ele considerate „mediocre". Ce mai rămâne pentru puţinele momente de visare sunt cadrele de natură ce înseninează trecător gândurile diaristului. „Sub puzderiile iernei, mînăstirea [Cernica] întreagă, cu sălciile ei, cu trestia culcată pe lac, cu crângurile fantomale de pe dealuri, cu turlele bătute de viscol - părea o viziune dintr-o poveste nordică, cu sfinţi şi cu minuni". Sau, în alt loc: „Am ieşit, prin şoseaua Jianu, la porţile lacului Herăstrău-Băneasa. Cerul albastru şi clarităţile soarelui de toamnă trec, cu farmecul visului, prin diafanele învăluiri ale ceţei. Lacul cu formă generală de potcoavă pare o zămislire din reveria unor pictori niponi. În realitatea lui brutal precizată de soare, lacul Herăstrău-Băneasa este o frumuseţe bucureşteană. Sub horbotele albe, de la ora 10 dimineaţa, îţi apare ca o minune de artă exotică".

Traducerea Bibliei, pentru care pledează, în presă, încă din 1918, prin articolele publicate în Renaşterea, şi pe care şi-o asumă cu începere din septembrie 1920, va continua vreme de două decenii, răstimp în care, uneori, se va simţi ca „priponit lângă sacra dumbravă a trandafirilor Sfintei Scripturi", alteori, aşa precum „în văzduhul chiliei nemţene", „cu mintea în cerurile şi în grădinile Ţării Sfinte, cu ochii, când şi când, la ţurţurii uriaşi, ca nişte făclii stinse, de la ferestre şi cu genunchii în brăţări de gheaţă, urmăream şi traduceam în româneşte gânguritul turturelelor din Şaron". Pasajul rezumă Un episod din traducerea Sfintei Scripturi, publicat în decembrie 1945, „rechemând", nostalgic, amintiri din călătoria În Pământul Făgăduinţei (vineri, 16 aprilie 1926 - mai 1926).

La picioarele Carmelului (20 aprilie 1926) - fragment din prima etapă - defineşte succint specificul incursiunii: „De data aceasta este vorba de o simplă călătorie, de cerurile străvezii ale Iudeii, de dealurile şi de văile ei, cu nume de-a pururi biblice şi sfinte, şi de un braţ de spice, pe cari le-am adunat din ţarina lui Booz...". Fixează totodată obiectivul consemnărilor: „Notez înfăţişarea acestui pământ din cari cresc, atât de bogat, viţa, palmierul şi reveria biblică...". Focalizările scriitorului sunt şi aici pregnante în gradaţia lor. Dacă via, semn de binecuvântare, în Biblie e simbolul lui Israel, dintre pomii acestuia (măslinul, migdalul, smochinul, rodiul, stejarul, terebintul etc.), Galaction reţine acum, nu întâmplător, palmierul, copac având o funcţie religioasă, căci „Debora, o proorociţă, era judecător în Israel la vremea aceea. Şi ea locuia sub palmierul Deborei, între Rama şi Betel, în muntele lui Efraim; la ea veneau fiii lui Israel să se judece" (Judecători, 4, 4-5). Mai mult decât la profetesa inspirată de Dumnezeu, prin muntele din titlul capitolului, textul scriitorului trimitea, în chip de uvertură a călătoriei, la profeţii - protagonişti ai uneia din paginile celebre şi sclipitoare ale Bibliei: grandioasa scenă a Carmelului, unde are loc o teribilă confruntare religioasă între Ilie, rămas „singurul profet al Domnului Puterilor", şi „cei patru sute cincizeci de profeţi ai lui Baal şi cei patru sute de profeţi ai tufişurilor, care mănâncă la masa Izabelei". Pus la cale drept criteriu de confirmare supremă, ritualul de sacrificiu, paroxistic, în ce-i priveşte pe adepţii lui Baal, rămâne infructuos, urmat fiind de jertfa şi impresionanta rugăciune a lui Ilie Tesviteanul, bine primite de Dumnezeu: „Atunci foc a căzut din cer de la Domnul şi a mistuit jertfa şi lemnele şi apa care era în şanţ; focul a lins pietrele şi lutul. Şi întregul popor a văzut şi a căzut cu faţa la pământ şi a zis: «Cu adevărat, Domnul este Dumnezeu!» Şi a zis Ilie către popor: «Prindeţi-i pe profeţii lui Baal, încât nici unul să nu scape!» Şi i-au prins, iar Ilie i-a dus la pârâul Chişonului şi acolo i-a înjunghiat" (3 Regi, 18, 38-40).

Actualizările din notele scriitorului vizează aici, pe de o parte, umanitatea din spaţiul străbătut, iar de alta, prin datele geografiei propriu-zise, rememorarea unor secvenţe biblice anume în acel loc petrecute. „Facem o primă haltă la Tel Aviv. Peste lumea arăbească plecată din Iafa se revarsă lumea europeană din Tel Aviv. Suntem în permanenţă ca în estuarul unui fluviu, unde apele lui dulci încălzesc şi se amestecă cu apele sărate ale mării".

Ajuns pe malul Iordanului, realitatea contemplată declanşează resortul amintirilor de istorie biblică:

„M-am oprit într-un loc mai zvântat, la marginea apei, şi privesc în jurul meu vreascurile, trestiile şi hăţişul nedescurcat, pe care-l ciuruieşte raza soarelui. Malul e argilos şi trebuie să te strecori cu luare-aminte...

Cuvântul Mântuitorului despre Ioan Botezătorul îmi vine în minte: «Ce aţi ieşit să priviţi în pustie? Oare trestie clătinându-se de vânt? Ce-aţi ieşit dar să vedeţi? Oare om îmbrăcat în vestminte moi? Nu! Iată, cei ce petrec în haine scumpe şi în desfătare sunt în casele împăraţilor. Atunci, ce-aţi ieşit să vedeţi? Oare prooroc? Da! Vă spun, şi mai mult decât un prooroc»" (Luca 7, 24-26).

În zilele noastre, de remarcabile performanţe editoriale, realizatorii italieni ai albumelor de artă obişnuiesc, mai nou, să alterneze reproducerile artistice cu imagini fotografice actuale din locurile unde, în realitate, s-au desfăşurat episoadele istoriei sacre înfăţişate de pictorii celebri. Astfel, o vedere panoramică, luată din avion, prezentând şerpuirea cursului Iordanului în câmpia rodnică întinsă de la ţărmul sudic al Mării Galileii (în prezent Lacul Tiberiada), unde Iisus şi-a ţinut primele predici şi şi-a ales primii apostoli (fapte care, potrivit evanghelistului Luca, s-au întâmplat în al cincisprezecelea an al domniei împăratului Tiberiu, adică în 28 sau 29 d.Hr.) e alăturată, pe contrapagină, reprezentării picturale a Botezului, 1469-1480, datorată lui Andrea del Verrocchio.

La Galaction, scriitor pentru care Pământul Făgăduinţei privilegiază dimensiunea profetică, imaginile comentate, din Luca, „rechemau persoana lui Ioan aici la ţărmul cu trestii mlădioase", unde „proorocul puternic ca străbunul Ilie chema... Tot poporul, zguduit de tunetul din văile Iordanului, alerga să vază şi să asculte. Mântuitorul recheamă tumultul acelor zile când necruţătorul Ioan scormonea conştiinţa mulţimii, aici între palatul lui Irod şi coama trestiilor Iordanului". În viteza maşinii americane, cu care se deplasează, drumul devine „o galopadă de cinematograf": pe stânga mormântul lui Samuil, pe dreapta, poate Rama biblică, unde Rahila îşi plângea fiii, dincolo, spre răsărit, anticul Bethel, „locul unde înoptă Iacob şi văzu, în vis, scara", la urmă, vatra lui Efraim, unde „binecuvântările lui Iosif îşi păstrează puterea până la extrema limită a colinelor eterne".

Comparativ cu albumul de artă contemporan, textul scriitorului ne dă de văzut - Iordanul în relaţie cu Gangele, Mississipi şi Amazonul, pe care le întrece „în cinste şi în sfinţenie": „potopul lor de ape nu cântăreşte cât un flacon din apa lui" - dar şi de auzit, tunetul glasului profetic. La Galaction, reveria circumscrie un spaţiu generos, integrat istoriei generale: „Ce-aţi ieşit să priviţi? Oare trestie clătinându-se de vânt?... Cu ochii la trestiile ce se leagănă deasupra apelor sfinte, rămân lângă mal, uitând clipa de faţă şi ocolind, pe aripile amintirii, cetatea acestui măreţ trecut... Toată inima noastră, toată viaţa noastră, tot rostul nostru pe pământ purced şi izvorăsc din acest trecut...".

DOINA CURTICĂPEANU