Alături de Gala Galaction

Teodor Vârgolici

Pe Gala Galaction l-am cunoscut şi, apoi, m-am aflat în încântătoarea sa ambianţă datorită lui G. Călinescu. În primăvara anului 1952 , când am fost numit preparator la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, condus de G. Călinescu, eram încă student în anul III la Facultatea de Filologie din Bucureşti. Trecând în anul IV şi gândindu-mă la pregătirea tezei pentru Examenul de Stat, cum se numea atunci examenul de licenţă, m-am prezentat la G. Călinescu şi l-am rugat să-mi fixeze o temă pentru această teză. Cu o spontaneitate emoţionantă, Profesorul mi-a răspuns concis: „Eşti fiu de preot, vei face o teză despre Gala Galaction". Acesta a fost momentul memorabil care mi-a îndrumat paşii, cugetul şi simţirea, timp de peste cinci decenii, spre cercetarea şi editarea operei lui Gala Galaction.

Înarmat cu o scrisoare de recomandare din partea lui G. Călinescu, m-am prezentat într-o plăcută după-amiază de vară la locuinţa ilustrului scriitor, pe fosta stradă Mihail Cornea, care-i poartă azi numele, la numărul 51. Imaginea părintelui Gala Galaction, aşa cum mi-a apărut atunci şi cum aveam să mi-o completez ulterior, era singulară, interesantă şi pitorească în accepţia superioară a cuvântului. Semăna cu Lev Tolstoi. Barba albă, abundentă, făcând corp comun cu snopul mustăţilor, şi părul la fel de nins, revărsat pe spate, înconjura un chip cu trăsături energice, cu ochii adânci, blajini, dar şi încărcaţi de reflexele sclipitoare ale gândului înaripat şi ale învolburatelor trăiri interioare, ascunşi sub sprâncene mari, stufoase, de deasupra cărora pornea o frunte vastă, meditativă, brăzdată parcă de nişte accente circumflexe, cu unghiul răsturnat spre linia proeminentă a nasului. Purtând pe cap o pălărie cu boruri imense, încins peste reverendă cu un cordon de piele prevăzut cu o mare pafta în faţă, încălţat întotdeauna cu cizme, Gala Galaction mergea precipitat, cu giubeaua fluturând, ducând sub braţ o masivă servietă. Oriunde poposea, radia în jurul său căldură sufletească, înţelepciune, calm odihnitor şi, mai presus de orice, un luminos şi tonifiant fluid de umanitate.

M-a primit, atunci ca şi întotdeauna, cu nedezminţita sa bunăvoinţă, cu aceeaşi căldură sufletească. Aşa primea pe oricine care-i călca pragul casei, dar comuniunea noastră sufletească şi spirituală s-a realizat mai intim şi mai profund aflând că sunt fiu de preot şi că, mai presus de orice, ne uneşte şi ne sădeşte încredere reciprocă credinţa noastră în Mântuitorul Iisus Hristos.

În modesta sa odaie, cu aspect ascetic, în care se aflau un pat de fier, ca la spital, un birou şi o bibliotecă, am petrecut multe şi neuitate ceasuri de convorbiri intime, de destăinuiri ale cugetului şi simţirii mele, părintele Gala Galaction oferindu-mi toate datele necesare explorării vieţii şi activităţii sale, lămurindu-mi semnificaţiile unor scrieri. De mare ajutor mi-a fost ediţia sa de Opere, apărută în 1949, cuprinzând nuvelistica şi publicistica sa din volumele Bisericuţa din Răzoare, Clopotele din Mânăstirea Neamţ, La ţărmul mării şi Caligraful Terţiu, pe care mi-a dăruit-o cu această dedicaţie: „Lui Teodor Vârgolici, în semn de preţuire şi de dragoste de la Gala Galaction. 1954 iulie 25. Bucureşti". Bucurându-mă de încrederea sa, Gala Galaction mi-a pus la dispoziţie un mare număr de mape care conţineau articolele sale decupate din publicaţiile la care colaborase de-a lungul timpului. Cercetând aceste mape mi-a venit un prim gând să alcătuiesc un volum reprezentativ din imensa sa publicistică. Gala Galaction a acceptat propunerea mea, şi astfel am putut să editez şi să prefaţez, în 1955, volumul Oameni şi gânduri din veacul meu, în care am inclus articole cu caracter autobiografic, evocări de scriitori şi impresii de lectură, ca şi articole de atitudine civică şi socială. N-am aflat decât mult mai târziu, când am editat Jurnalul său inedit, după stingerea din viaţă a lui Gala Galaction, că ultima sa însemnare, din 11 ianuarie 1955, se referea la apariţia acestui volum: „Un prieten al literaturii mele - tânărul Teodor Vârgolici - se străduieşte să-şi convingă colectivul din care face parte că ar fi pentru corporaţia lor un bun câştig dacă ar scoate un volum, mai mult sau mai puţin neutral şi literar, sub titlul Oameni şi gânduri din veacul meu. Titlul meu favorit era însă altul: Spice din câmpul lui Booz. Sau Spice din ţarina lui Booz. Dar cine mai ştie, în zilele noastre, revoluţionare şi antibiblice, cine a fost Booz şi ce sunt acele spice pe cari secerătorii din Biblie le mai lăsau, pe ici pe colo, neadunate în snopi, pentru sărăcimea care venea şi le aduna, cu un drept acordat de Însuşi Domnul? Cine mai vrea să ştie azi cine au fost Noemia şi Ruth moabiteanca şi cine mai citeşte măreaţa poezie a lui Victor Hugo: Booz endormi?".

Când am descoperit această ultimă consemnare din Jurnal, am fost cutremurat de emoţie. Deşi n-am cunoscut-o decât târziu, am considerat-o un tainic testament spiritual al părintelui şi scriitorului Gala Galaction, care m-a impulsionat să mă dedic reconstituirii vieţii şi editării operei sale.

La începutul anului 1955, trupul falnic cu priviri profunde, pline de bunătate şi înţelepciune, s-a prăbuşit dureros sub trăsnetul unei boli necruţătoare. În urma unei comoţii cerebrale, numai inima i-a rămas vie, numai privirile i-au rămas încă treze, însă încărcate de o nespusă şi infinită suferinţă. Glasul blând, fermecător prin sonorităţile lui de argint pur, a amuţit, ca prevestire tragică a veşnicei tăceri. Mobilitatea trupului a fost sfârtecată, redusă doar la gesturile, adesea disperate, ale unei singure mâini. Aceea care intrase în neantul inerţiei era tocmai mâna care ţinuse pana, atât de iscusit şi de rodnic, pentru literatura română, timp de şase decenii.

Gala Galaction s-a zbătut între viaţă şi moarte, covârşitor de dramatic, vreme de şase ani, vegheat şi îngrijit, cu un suprem devotament, de fiica sa, artista Elena Galaction. Calvarul suferinţei şi l-a dus, cu o uluitoare putere de a supravieţui, în acelaşi simplu pat de fier aflat de decenii în modesta sa odaie. Suferinţa i-a fost teribilă, inimaginabilă, căci părintele Galaction rămăsese, totuşi, cu mintea lucidă. Cu chipul hieratic, ascetic, ca un sfânt dintr-o icoană bizantină, purtând în ochi o necuprinsă tristeţe, privea cu deznădejde la cele din jur. Când i-am adus un exemplar din primul volul al ediţiei de Opere, pe care am iniţiat-o în 1959, a luat cartea, a răsfoit-o pe îndelete, dar când a întâlnit fotografia sa din tinereţe s-a oprit o clipă, şi-a înclinat de câteva ori capul cu o sfâşietoare melancolie, şi apoi a închis ochii, într-o tainică reculegere, lăsând să-i scape două lacrimi, care s-au risipit cu încetul în rămurişul stufos al bărbii de un alb imaculat.

Uneori, când mă aflam lângă patul său de suferinţă, cu mâna care-i rămăsese teafără mă apuca şi mă strângea, într-o convulsie nervoasă ce trăda zbuciumul lăuntric, imposibilitatea comunicării prin viu grai. De aceea nu suporta prea mulţi vizitatori şi, cu nici un chip, necunoscuţi. Când l-am vizitat întâia oară cu soţia mea, Liliana, a privit-o îndelung, apoi a devenit agitat, bântuit parcă de o surdă nemulţumire că e văzut în acea dezastruoasă ipostază. După ce Elena Galaction l-a lămurit cine este persoana necunoscută, a chemat-o către dânsul cu un gest blajin şi, în timp ce îi depunea pe frunte o sărutare părintească, am auzit, înfioraţi, cum din adâncul pieptului său a izbutit să descătuşeze un sunet straniu, ca un strigăt de revoltă împotriva destinului crud care-l oprea să dăruiască din preaplinul inimii sale, neţărmurita dragoste de oameni.

Parcele inclemente l-au chinuit prea multă vreme. După şase ani de tragică suspendare între viaţă şi moarte, scriitorul a ajuns la limanul unde nu este durere, nici întristare, nici suspin. La 8 martie 1961, în vârstă de 82 de ani, Gala Galaction a păşit în lumea drepţilor. Potrivit dorinţei sale, l-am condus pe ultimul drum în cimitirul mânăstirii Cernica.

TEODOR V?RGOLICI