Puterea cuvântului¹

† Bartolomeu Anania

Dacă în general există o artă a cuvântului, în teologie există şi o pluridimensionalitate a cuvântului, mai mult decât în artă şi literatură.

Aş începe cu ipostaza cuvântului creator. În limbajul teologic - dar nu numai - el este determinat prin termenul logos. În greaca veche, lógos înseamnă cuvânt, dar, pe lângă multe alte sensuri şi nuanţe, el înseamnă şi raţiune divină sau raţiunea de a exista a fiecărui lucru.

În spiritualitatea creştină îl cunoaştem în trei ipostaze: lógos proforikós, lógos endiáthetos, lógos spermatikós. Voi încerca să vă spun câte ceva despre fiecare.

Lógos proforikós este Logosul primordial, născut din Tatăl mai înainte de veci ca a doua Persoană a Sfintei Treimi, întrupat „la plinirea vremii" în Persoana lui Iisus Hristos. Aşa ni-L prezintă Sfântul Evanghelist Ioan în prologul Evangheliei sale: „Întru`nceput a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul Dumnezeu era". Este ceea ce mărturisim noi în Simbolul Credinţei, anume că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, născut din El „mai înainte de toţi vecii", adică dincolo de naşterea timpului, în eternitate. Acesta este, aşadar, Logosul de dinainte de creaţie.

Logosul endiáthetos este cel care a participat la creaţie împreună cu Tatăl, aşa cum aflăm tot în prologul Evangheliei după Ioan: „Toate printr`Însul (adică prin Logos) s`au făcut şi fără de El nimic nu s`a făcut din ceea ce s`a făcut"².

Voi stărui puţin asupra acestui episod, pentru că ne interesează pe toţi, aşa cum m`a interesat şi pe mine încă din tinereţe, la vremea când aveam o seamă de întrebări la care foarte târziu am găsit răspunsuri - dacă putem găsi vreodată un răspuns suficient. Este vorba de teoria cosmogonică, de crearea lumii. Ce ştim noi prin revelaţia divină? Din Cartea Facerii ştim că în ziua întâi a creaţiei, când încă nu exista nimic, a zis Dumnezeu: „Să fie lumină! Şi a fost lumină"<sup>3</sup>. Mai mult nu ştim. Să reţinem însă verbul. Nu se spune: să se facă lumină, aşa cum zicem „să se facă ziuă" ori „s`a făcut noapte", ceea ce exprimă o trecere dintr-o condiţie în altă condiţie. Aici este vorba de creaţie: să fie lumină! Şi a fost lumină, adică a început să fie, să existe lumina. Prin ce? Prin simplul cuvânt al lui Dumnezeu, cu participarea Logosului. Este vorba de crearea din nimic - dar, încă o dată, numai prin cuvânt. Notez şi faptul că aceasta nu putea fi lumina soarelui, deoarece corpurile cereşti vor fi create doar în ziua a patra (şi tot în paranteză spun că cele şase zile biblice ale facerii lumii trebuie citite simbolic, fiecare însumând o durată echivalentă, rotund, cu o jumătate de miliard de ani).

În neliniştile mele am căutat şi prin cărţile de ştiinţă, am stat de vorbă cu oameni învăţaţi, interesându-mă dacă şi în ce măsură Sfântul Vasile cel Mare - un mare cărturar, care, înainte de a fi teolog, a studiat filozofia şi matematicile, fizica şi astronomia - are dreptate în afirmaţia că Dumnezeu, înainte de a fi creat lumea, i-a creat mai întâi legile de funcţionare. Or, noţiunea de lege o implică, neapărat, pe aceea de raţionalitate, de unde concluzia că autorul unei lumi raţionale nu putea fi decât o fiinţă raţională.

În ultima vreme m`am oprit asupra unei teorii cosmogonice care, datând de pe la mijlocul secolului trecut, a întrunit deja adeziunea celor mai mulţi oameni de ştiinţă în domeniu. E vorba de teoria Big Bang. Big Bang este o expresie inventată de un astronom englez, care s`ar traduce „Marea Explozie", un fenomen extrem de rapid şi de dimensiuni incomensurabile: începutul universului. E vorba de enorma energie răspândită în spaţiu, care la un moment dat se condensează într`un grăunte de materie nu mai voluminos decât nucleul unui atom. La rândul său, grăuntele explodează în particule de materie care, prin expansiune în spaţiu, vor deveni corpurile universului astral.

După calculele savanţilor, acest fenomen s`ar fi petrecut acum vreo 15 miliarde de ani (cam atât se apreciază de către astronomi că ar fi vârsta universului). Faţă de această uriaşă durată, fenomenul Big Bang s-a petrecut într-o unitate de timp infinitesimală. Dacă a milioana parte dintr`o secundă se exprimă cifric prin 10^-7, durata exploziei Big Bang a fost calculată cifric la 10^-43, ceea ce înseamnă o mică fracţiune dintr`o milionime de secundă.

Concluziile ştiinţifice se opresc aici. Savanţii nu pot pătrunde în ceea ce a fost înainte de Big Bang, cu alte cuvinte, dacă energia primordială şi acel minuscul grăunte din care s-a născut şi a crescut universul au fost create de cineva. Această tăcere (numită şi „peretele lui Plank") lasă loc neantului. Or, neantul este însăşi negaţia existenţei, tăgada a ceea ce poate fi. Ceea ce însă nu au cutezat astronomii, a intuit poetul nostru naţional, Eminescu, în scrisoarea I, la vremea când încă nu se ştia nimic despre teoria fenomenului Big Bang:

„Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l

„Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl.

„Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,

„E stăpânul fără margini peste marginile lumii..."

Iată puterea cuvântului eminescian mărturisind literar ceea ce fizicienii şi astronomii au evitat să mărturisească (deşi nu puteau gândi altfel), anume puterea cuvântului creator al lui Dumnezeu!

Şi pentru că ştim, ştiinţific, că fenomenul Big Bang implică şi enorme explozii ale temperaturilor înalte şi că aceste explozii au azvârlit în spaţiu corpuri incandescente (care, în timp, aveau să se răcească treptat), accesul raţiunii noastre la înţelegerea lapidarului text biblic devine mult mai uşor. Prin cuvintele Creatorului: „Să fie lumină!", lumina necreată care zăcea latent în fiinţa lui Dumnezeu s`a activat în mai puţin de o milionime de secundă şi a inundat spaţiul infinit al universului finit.

Vorbind acum de raţionalitatea universului, aceasta poate fi constatată uşor în zilele noastre. Trăim în epoca în care aproape în fiecare lună se lansează în cosmos o sondă spaţială, înzestrată cu aparatură sofisticată, având menirea de explora spaţiile cosmice. Ei bine, totul se construieşte pe fixitatea legilor universului (de care vorbea Sfântul Vasile cel Mare), adică pe relaţiile strict matematice în care se mişcă corpurile cereşti. Numai aşa se explică faptul că de pe pământ pleacă o sondă spaţială cu menirea de a cerceta un anumit spaţiu (să zicem, cel dintre două inele ale lui Saturn). Ei bine, în virtutea calculelor foarte precise ale omului, sonda pleacă de pe pământ, să zicem, astăzi la ora 17, 45` 12`` şi va trece printre cele două inele ale lui Saturn peste exact trei ani, două luni, cinci săptămâni, patruzeci şi cinci de minute şi zece secunde. În această secundă se declanşează aparatele de filmat şi transmit imagini pe pământ. Fără această fixitate a legilor care guvernează mişcările astrelor, fără această matematică a relaţiilor dintre corpurile cereşti, fără această raţionalitate a universului, toate demersurile umane de acest gen ar fi imposibile.

A treia ipostază a puterii cuvântului se cheamă lógos spermatikós, de care s-a ocupat în special Sfântul Justin Filosoful şi Martirul, unul din cei mai însemnaţi Părinţi ai Bisericii din secolul II. El s`a întrebat de ce la unii filosofi din Grecia antică, precum Platon sau Aristotel, se găsesc elemente care vor fi spuse mai târziu de creştinism, ca şi cum în ei ar fi gândit un fel de Hristos precreştin. Răspunsul l-a găsit în întâlnirea dintre logosul personal al gânditorului păgân şi Logosul seminal întrupat în Iisus Hristos. Acesta din urmă se diseminează fragmentar în anumiţi oameni, pe care El îi alege, înzestrându-i cu puterea de a gândi anticipativ adevăruri care vor fi cunoscute în viitor prin revelaţie.

Nu voi stărui asupra acestui capitol, dar trebuie să vă vorbesc despre o altă ipostază a Logosului, şi anume despre cuvântul revelator, cel care descoperă, prin fenomenul inspiraţiei divine, adevăruri ascunse. Spre deosebire de inspiraţia naturală, cea supranaturală este descoperirea operată de Duhul Sfânt în mintea şi prin pana unui scriitor. Fenomenul e evident în scrierile profeţilor din Vechiul şi Noul Testament, ale evangheliştilor şi apostolilor. Să nu credeţi însă că inspiraţia divină este un dicteu automat, că Duhul se apleacă la urechea profetului şi-i înşiră cuvintele pe aţă. Nu, el îi inspiră doar viziunea, conţinutul, întrariparea verbului; în rest, textul ţine de individualitatea fiecărui scriitor în parte, care-şi păstrează personalitatea, gradul de cultură, talentul literar, şi aşa mai departe. Aşa se face că într-un fel scrie Marcu - concis, expeditiv, uşor nervos, în altul scrie Luca - atent, elaborat, ştiinţific, şi în altul scrie Pavel - pe cât de cerebral, pe atât de afectiv. În ultimă instanţă, puterea logosului revelator este tot creatoare.

Există şi o ipostază a logosului proniator. O găsim mai ales în Noul Testament. Vă voi arăta doar câteva cazuri de cum operează cuvântul prin puterea lui de a face minuni. Dar e bine să ştiţi mai întâi că o minune, etichetată ca act supranatural, nu este altceva decât o restaurare a naturalului. Omul a fost creat sănătos; boala este o stare anormală. Omul a fost creat nemuritor; moartea este o stare anormală (de aceea ne şi temem de ea!). Minunile pe care le-a făcut Mântuitorul Hristos au fost făcute prin puterea cuvântului. Întâlneşte un orb: „Ce vrei de la Mine?" „Doamne, să văd!" „Vezi!" Şi orbul vede. Atât. Îl întâmpină un olog, „Tu ce vrei de la Mine?" „Doamne, vreau să merg pe picioare!" „Bine, ridică-te şi mergi!". Se întâlneşte pe drum cu un alai care duce un mort la groapă. Mama mortului plânge, El ia mortul de mână şi-i porunceşte scurt: „Tinere, ţie-ţi zic: Scoală-te!". Şi mortul se ridică, Iisus îl dă mamei sale. Prin puterea cuvântului înviază o fetiţă de 12 ani, prin aceeaşi putere îl scoate din mormânt pe prietenul său Lazăr.

Cuvântul în sine are o putere duală; el poate fi bun sau rău, dar e neutru din punct de vedere moral. Omul este cel care-i dă dimensiunea morală, aşa cum i-o dă unui briceag: îl foloseşte să cureţe de coajă un măr pe care să-l mănânce, sau să-l împlânte, mânios, în spatele cuiva.

În legătură cu dualitatea cuvântului există un text în Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, care pune faţă în faţă cuvântul aşa cum este şi cum ar trebui să fie ca rostire ideală. Subiectul însă e limba, organul prin care lucrează cuvântul:

Uitaţi-vă la corăbii: Cât sunt ele de mari şi mânate de vânturi puternice, purtate sunt de o cârmă foarte mică ori încotro le îndreaptă vrerea cârmaciului. Aşa şi limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte. Iată, puţin foc, şi câtă pădure aprinde! Foc este şi limba: lume a fărădelegii, limba îşi are locul ei între mădularele noastre, cea care spurcă trupul întreg şi pune foc pe roata lumilor, ea însăşi fiind aprinsă de gheenă. Că orice soi de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare e domolit, şi a fost îmblânzit de soiul omenesc, dar limba, nimeni dintre oameni n`o poate domoli: rău fără odihnă, plină de venin aducător de moarte. Cu ea Îl binecuvântăm pe Domnul şi Dumnezeul nostru, cu ea îi blestemăm pe oamenii care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Fraţii mei, asta nu trebuie să fie aşa. Oare izvorul, el din aceeaşi gură varsă apă şi dulce şi amară? ...(...) Tot aşa, izvorul sărat nu poate da apă dulce⁴.

Prin urmare, cuvântul ar trebui să fie ideal, făcut numai spre bine, dar în realitate el este dual, menit fie să binecuvinteze, fie să blesteme. Spre exemplificare am ales două fragmente din literatura biblică, şi anume din Cartea Deuteronomului, scrisă de Moise în perspectiva intrării evreilor în Canaan, printre popoarele păgâne, politeiste, închinătoare la idoli, o lume care reprezenta un real pericol pentru puritatea monoteismului iudaic şi, în consecinţă, a identităţii poporului ales.

Cel care nu se va lepăda de credinţa lui şi nu va adopta credinţa în mai mulţi zei, respectând întru totul, fără nicio abatere, comandamentele divine, acela se va bucura de adumbrirea următoarelor binecuvântări:

Dacă`ntru auz vei auzi glasul Domnului Dumnezeului tău, asupra ta vor veni toate binecuvântările acestea şi te vor afla: Binecuvântat să fii în cetate şi binecuvântat să fii în ţarină! Binecuvântate fie roadele pântecelui tău şi roadele pământului tău şi cirezile tale şi turmele tale. Binecuvântate fie hambarele tale şi prisosurile tale. Binecuvântat să fii când intri şi binecuvântat să fii când ieşi. Pe vrăjmaşii tăi ce stau împotrivă-ţi să ţi-i dea Domnul Dumnezeul tău înfrânţi la picioare; pe o cale să vină asupră-ţi, pe şapte să fugă de tine. Să-ţi trimită Domnul binecuvântare în hambarele tale şi întru tot ce lucrează mâinile tale, asupra ţării pe care ţi-o dă ţie Domnul Dumnezeul tău. Domnul Dumnezeul tău să facă Sieşi popor sfânt, aşa cum li s-a jurat părinţilor tăi, dacă vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău şi vei umbla în căile lui. Toate neamurile pământului vor vedea că tu eşti numit cu numele Domnului Dumnezeului tău şi se vor teme de tine. Să-ţi deschidă Domnul vistieria Sa cea bună, cerul ca să-i dea pământului tău ploaie la vreme, să binecuvinteze tot lucrul mâinilor tale; tu vei împrumuta neamuri multe, dar tu nu te vei împrumuta; şi peste multe neamuri vei fi stăpân, dar ele pe tine nu te vor stăpâni⁵.

Aţi observat, desigur, că toate binecuvântările - ca şi blestemele, de altfel - sunt condiţionate de atitudinea omului faţă de poruncile divine.

Iată acum şi blestemele, tot deuteronomice (şi aici trebuie să precizez că le citez în traducerea mea; sunt atât de puternice în expresie literară, încât din ele s`a inspirat şi Tudor Arghezi, fostul călugăr din mânăstirea Cernica, unde a cunoscut vechile cărţi bisericeşti):

M`ai părăsit?: Moartea să o lipească Domnul de tine până te va topi din ţara`n care intri s`o moşteneşti. Bată-te Domnul cu sfârşeală şi cu lingoare şi cu friguri şi cu fierbinţeli şi cu omor şi cu vătămare de vânt rău şi cu tăciune, iar ele să te fugărească până ce vei pieri. Cerul de deasupră-ţi să fie aramă, pământul de sub tine să fie fier. Praf să-i dea Domnul pământului tău în loc de ploaie, pulbere din cer să cadă peste tine până ce degrab te va nimici. Dea Domnul să fii sfârtecat în faţa duşmanilor tăi, pe o cale să le ieşi înainte, pe şapte căi să fugi de ei, şi`mprăştiat să fii prin toate împărăţiile pământului. Morţii voştri să fie hrană păsărilor cerului şi fiarelor pământului, de care nimeni nu va fi să-i apere. Bată-te Domnul cu bubă egipteană`n şezut şi cu mâncărimi pe care să nu le poţi vindeca. Bată-te Domnul cu minte bezmetică şi cu orbire şi cu ieşirea din minţi! Ziua`n amiază să pipăi cum pipăie orbul în întuneric; să n`ai noroc în drumurile tale. Boul tău să fie`njunghiat sub ochii tăi, dar din el să nu mănânci; asinul cu de-a sila să-ţi fie luat, dar înapoi să nu-ţi fie adus; oile tale să fie date vrăjmaşilor tăi, şi nimeni să-ţi fie într-ajutor. Fiii tăi şi fiicele tale să fie daţi altui neam, ochii tăi să sece uitându-se la ei, dar braţul tău să nu aibă nici o putere. Roadele pământului tău şi toate ostenelile tale să le mănânce un neam pe care tu nu-l cunoşti; năpăstuit şi asuprit să fii în toate zilele tale! (...) Şi te va întoarce Domnul în Egipt... . Şi acolo vă veţi vinde vrăjmaşilor voştri, să le fiţi robi şi roabe; şi nu va fi cine să vă cumpere⁶.

N`aş vrea să închei cu blestemele, ci subliniind puterea duală a cuvântului printr`o binecuvântare pe care o găsim în cartea Facerii. După ce Dumnezeu i-a creat pe Adam şi Eva, i-a binecuvântat, şi le-a zis: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi stăpâniţi-l!"⁷. Această binecuvântare nu este altceva decât dinamica proniei lui Dumnezeu în viaţa omenirii.

Pe de altă parte, Dumnezeu l-a creat pe om liber şi, în acelaşi timp, i-a dat putinţa de a folosi libertatea cum vrea. La început a folosit-o prost, şi prost a ieşit. Şi dacă veni vorba, şi noi înşine, urmaşii lui Adam, am recăpătat libertatea ca neam, ca naţiune, ca popor, în decembrie 1989, dar prost o înţelegem şi prost o folosim, şi de aceea merg lucrurile atât de prost în ţara noastră. E evident că încă nu ne-am deprins să cântărim cum se cuvine acest dar al lui Dumnezeu, care este libertatea.

Aş încheia cu o altă dimensiune a cuvântului: magia. Există o magie a cuvântului, iar aceasta se reflectă mai ales în literatură. Mai mult, amintiţi-vă de vorba lui Dostoievski, cum că frumuseţea va mântui lumea, şi veţi descoperi chiar o funcţiune soteriologică a esteticului prin cuvânt.

În acest sens, eu păstrez o amintire din vremea când aveam optsprezece ani. Scrisesem a treia mea piesă de teatru, care se monta la Teatrul Naţional Studio din Bucureşti. Mă aflam, ca autor, la repetiţia generală. O repetiţie generală este prefigurarea exactă a premierei de a doua zi, un spectacol care se joacă în decoruri, costume, lumini, machiaje, cu grija de a corecta tot ce e de corectat, de împlinit tot ce e de împlinit. Pe scenă, înainte de ridicarea cortinei, un vacarm de necrezut: regizorul de spectacol strigă şi urlă dintr`o parte, regizorul de culise strigă şi urlă din alta, maestrul de lumini ţipă răguşit spre cei din spatele proiectoarelor, maşiniştii împing şi fixează ultimele elemente de decor, ciocanele scrâşnesc, fierăstraiele râgâie, costumierele aleargă de la un actor la altul, de la o actriţă la alta, cu acul în mână şi aţa după gât, peruchierul încă mai pudrează tâmplele cuiva... În acest timp se apropie de mine o tânără care avea în piesă un rol de zână (de fapt, era încă elevă de liceu şi se pregătea pentru scenă), îmbrăcată într`o rochie lungă, albă, diafană, şi-mi spune:

- Ce fericit trebuie să fii dumneata, domnule Anania!

- Ce trebuie să înţeleg prin asta, domnişoară? am întrebat eu, nedumerit.

- Când te gândeşti că toată această lume se mişcă numai pentru că dumneata ai scris!

Atunci mi-am dat seama de puterea magică a cuvântului. Stai liniştit în cămăruţa ta, scrii o piesă de teatru şi provoci vacarme şi fericiri, aplauze sau huiduieli, succese sau eşecuri pe care nu ţi le-ai imaginat. Scrii un scenariu de film şi însufleţeşti cartoane, scrii un libret de operă şi mişti o pădure de instrumente muzicale. Atunci am priceput cum a rostit Dumnezeu doar două cuvinte şi a urnit universul.

În perimetrul acestei magii a cuvântului se manifestă şi puterea lui terapeutică. Doctorii ştiu mai bine că o vorbă bună, de prietenie şi încurajare, spusă la căpătâiul bolnavului, preţuieşte uneori mai mult decât un vârf de bisturiu, un ac de seringă sau un lichid medicamentos.

Şi acum, în încheiere, am să citez una din poeziile mele, din ciclul Anamneze:

Puterile cuvântului le ştiu

şi nu de-acum şi nici de prin aproape,

ci de pe când mi se purtau pe ape

în oglindirea cerului sălciu,

precum în deltă duhul dimineţii

închipuie icoane din nimic,

în pelican se`ncuibă şi`n chitic

şi`ngreunează cimbrii şi scaieţii.

Rostesc, şi totul se preface`n rost;

ologul zburdă, ciungul vă mângâie,

vă-mbrăţişaţi cu cel mâncat de râie,

lunaticul surâde`n adăpost,

aude surdul, orbul vede, sfinte

vi-s târfele cetăţii, prin ce spun

se`ntoarnă osândiţii din surghiun,

cuvântul meu răzbate şi`n morminte.

Uimiţi, voi credeţi că scornesc minuni

ca să-mi arăt puteri nepământene.

Minunea, vai!, e numai pentru lene.

La spaime sacre, când veţi fi imuni?

Sunt om ca voi, dar om încuvântat.

Miracolul e fapta mea cea bună.

De-acum nici o durere n`o să spună

că mi-a cerut un leac şi nu i-am dat.

1 Prelegere ţinută în aula Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa" din Iaşi, în ziua de 13 mai 2009, când autorului i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa.

2 Ioan 1, 1-2.

3 Facere 1, 3.

4 Iacob 3, 4-12.

5 Deuteronomul 28, 3-12.

6 Idem, ibidem 20-668.

7 Facerea 1, 28.

BARTOLOMEU ANANIA