Secolul al XX-lea este perioada în care a fost iniţiată cercetarea muzicii bizantine în spaţiul românesc¹, cercetare care s-a dezvoltat treptat, în concordanţă cu aprofundarea acestui domeniu în întreaga Europă. Refluxul înregistrat în perimetrul acestei specialităţi, în deceniile cinci-şase, a fost compensat prin ritmicitatea apariţiilor editoriale din ultimul sfert al veacului trecut, când Editura Muzicală a adăugat celor câteva volume apărute sporadic până atunci o întreagă serie ce a debutat în anul 1976. Sub genericul „Izvoare ale muzicii româneşti", aceasta a reunit, în special, volume ce ilustrau eforturile muzicologilor de valorificare a patrimoniului muzical conservat în manuscrisele muzicale bizantine din bibliotecile româneşti, stimulând astfel interesul pentru acestea. Profesionalismul şi seriozitatea cercetărilor întreprinse de primii muzicologi care au realizat volumele documenta şi transcripta ale seriei - Gheorghe Ciobanu, Marin Ionescu, Titus Moisescu, Sebastian Barbu-Bucur - au creat premisele unui traseu ascendent al paleografiei muzicale bizantine.

Rodul strădaniilor acestor neobosiţi truditori, ce s-au străduit să descifreze semnificaţiile vechii notaţii muzicale, au fost nu doar studiile şi volumele publicate ci şi formarea unei noi generaţii de bizantinologi, care se afirmă tot mai concludent în contemporaneitate. Este şi cazul muzicologului Constantin Secară, care debutează cu un volum de autor, lansat recent la Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din Bucureşti şi intitulat: „Muzica bizantină - doxologie şi înălţare spirituală". Tânărul şi înzestratul cercetător de la Institutul de Folclor al Academiei s-a afirmat deja prin numeroase studii de bizantinologie publicate în revistele „Muzica" şi „Acta musicae byzantinae" , precum şi prin prezenţa activă la simpozioane de specialitate. Atenţia sa este îndreptată atât spre muzica psaltică a ultimelor două secole, cât şi spre cea conservată în manuscrisele medievale. În cartea de faţă, întregul său demers este o încercare de a răspunde unei întrebări ce s-a insinuat, în diferite momente, pe parcursul acestui aproape un secol de cercetare în domeniu: Ce este muzica bizantină? A încercat să găsească răspuns acestei întrebări, încă de la primele sale studii, părintele Ioan D. Petrescu care afirma în 1937: „Este muzica ce ne-au lăsat-o Părinţii Bisericii noastre ortodoxe a răsăritului. Este haina ce îmbracă producţiile lor literaro-liturgice. Este creaţia inspirată a marilor poeţi ai ortodoxiei"². Preocupat de clarificări în acelaşi domeniu de cercetare, Gh. Ciobanu - fostul său ucenic la Academia de Muzică Religioasă din Bucureşti - enunţa într-o manieră didactică, peste trei decenii: „Prin muzica bizantină se înţelege arta muzicală care s-a născut odată cu cultul creştin şi care, dezvoltându-se în timpul şi în cuprinsul Imperiului bizantin, a căpătat forme şi trăsături proprii"³.

Răspunsul lui Constantin Secară, deşi poate părea surprinzător, este rostit cu sinceritate şi în deplină cunoaştere a acestei muzici, „...după ani de practicare, aprofundare şi efectivă trăire (s.a.) în domeniul imnografiei cântate a Bisericii Ortodoxe" şi este considerat chiar de autor a fi „...oarecum convingător, pe cât de simplu pe atât de controversat şi deconcertant prin apofatismul lui: muzica bizantină nu este muzică! (s.a). Cântările liturgice care alcătuiesc muzica bizantină sunt mai presus de simple piese muzicale (în accepţiunea termenului acreditat de muzicologia de tip occidental), pretabile astfel unor analize supuse metodologiei acestei discipline; ele ating efectiv înălţimile doxologice (s.a) ale apropierii de contemplarea divinităţii. Din acest punct de vedere, muzica bizantină reprezintă cea mai înaltă expresie a teologiei harice, ortodoxe."⁴

Rezultat al unor sedimentări consistente, volumul dezvăluie în studiile grupate în cele două secţiuni ale sale - Σ?ματα şi Πνε?ματα⁵ - un cercetător pasionat şi avizat al codicelor bizantine, ce se adresează deopotrivă muzicienilor şi teologilor, după cum mărturiseşte în Argument: „...am încercat să concep volumul de faţă pentru a putea fi citit precum o partitură, prin utilizarea mai multor chei. Astfel muzicologii şi compozitorii vor găsi studii de interes documentar privind muzica bizantină şi de tradiţie bizantină, iar teologii vor putea afla argumente pentru reconsiderarea muzicii bizantine (în fapt, a regăsirii tradiţiei bimilenare a Biserici Răsăritene)."⁶

Practica la strana bisericii Stavropoleos din Bucureşti şi cu Grupul psaltic „Nectarie Protopsaltul" îl recomandă pe Constantin Secară drept un fin cunoscător al muzicii bisericeşti contemporane, implicit a tradiţiei muzicale din stranele româneşti. Bibliografiile celor două secţiuni, impresionante prin volum şi diversitate - manuscrise şi transcrieri, lucrări teoretice şi istorice, lexicoane şi cataloage de manuscrise, lucrări muzicologice şi teologice, studii româneşti şi străine (nu totdeauna uşor de procurat) - atestă dimensiunile şi consistenţa investigaţiilor ce stau la temelia studiilor din volum. Aplecarea firească spre cercetare şi trăirea efectivă în domeniul imnografiei creştine explică uşurinţa cu care muzicologul trece de la probleme actuale ale muzicii bisericeşti, la cele din manuscrisele medievale. Tot aici îşi au sorgintea claritatea şi fermitatea cu care autorul îşi rosteşte şi susţine ideile. Un exemplu, în acest sens, este studiul cu care se deschide prima secţiune a volumului: „Muzica bizantină - tradiţie şi actualitate", în care muzicologul analizează şi efectul pe care l-a avut procesul de „uniformizare" a cântărilor bisericeşti, demarat în 1951, şi afirmă: „...se poate vorbi despre distorsiunea tradiţiei muzicale bizantine sau chiar despre părăsirea ei, atât prin adaptările şi simplificările melodiilor psaltice cât şi prin transcrierea paralelă a lor pe notaţie guidonică. Cele trei nivele de însuşire şi interpretare ale cântărilor, teoretizate cândva de vechii maistori (paralaghie, metrofonie şi melos), au fost total neglijate prin soluţia «uniformizării». De fapt, cântările uniformizate reprezentau doar scheletul melodico-ritmic (metrofonia) din inventarul de formule ce compuneau vechile cântări de tradiţie bizantină, lor fiindu-le amputată atât bogăţia ritmică, cât şi zestrea ornamentală (melosul), pe fondul organizării sonore egal temperate, simplificării scărilor muzicale şi eliminării ornamentelor"⁷. Studiul surprinde, într-o succesiune cronologică, şi alte momente de îndepărtare de la tradiţie, pledând pentru reîntoarcerea „la fundamentele acestei tradiţii, pe baza ultimelor cercetări şi studii ale muzicologilor şi interpreţilor, cu ancorarea în realităţile şi argumentele tradiţiei orale şi a celei scrise, deopotrivă"⁸.

Aceeaşi atitudine neşovăitoare o regăsim şi în studiul intitulat „Valorificarea manuscriselor muzicale de la Putna, între premise subiective şi realităţi obiective". Complexitatea problemelor pe care le ridică aceste codice medievale este reliefată cu luciditate, dar şi consideraţia cuvenită cercetătorilor care au pus în evidenţă acest tezaur muzical românesc, pentru a cărui valorificare autorul formulează un adevărat plan de cercetare sistematică în mai multe etape. Obiectivul principal al acestui demers este clar stabilit şi vizează nu doar domeniul cercetării ci şi „scoaterea la lumină a vechilor cântări de tradiţie bizantină şi reintroducerea lor în practica Bisericii Ortodoxe Române"⁹.

La consistenţa volumului în discuţie - ce depăşeşte 300 de pagini - contribuie şi celelalte studii ale primei secţiuni, care atrag atenţia prin ineditul abordării, chiar şi acolo unde terenul de investigare este aparent „bătătorit", ca în cazul „Catavasierului" lui Filothei Monahul. Alături de o nouă abordare a traducerii realizate de Filothei sin Agăi Jipei la începutul secolului al XVIII-lea şi o plasare în contextul categoriei de manuscrise din care face parte, cei interesaţi vor găsi în acest studiu şi sursele manuscrise prezumtive ale acestei secţiuni a Psaltichiei lui Filothei, fiind enumerate totodată bibliotecile athonite şi româneşti care le păstrează.

Irmologhionul rămâne o temă predilectă de cercetare pentru Constantin Secară, concretizată într-un alt studiu cuprinzător şi inedit: „O tipologie a Irmologhionului în secolele XVII-XIX, cu reprezentare în manuscrisele din fondurile româneşti - autori şi caracteristici". Studierea acestui tip de codice are în vedere mai multe aspecte, dintre care reţinem prezentarea Irmologhioanelor aflate în fondurile româneşti (tipuri, caracteristici, autori şi manuscrise) şi reliefarea, într-un capitol separat al studiului, a „Contribuţiilor originale autohtone; irmologhioane şi catavasiere în rostire românească". Se remarcă şi aici minuţiozitatea investigaţiei, explicaţiile şi afirmaţiile pertinente, importanţa concluziilor formulate la o primă abordare, din perspectiva tipologiei, a manuscriselor cercetate, dar şi persistenţa ideii specificităţii cântării bisericeşti, ce se insinuează şi în finalul acestui studiu şi nuanţează ariditatea inevitabilă unui asemenea demers analitic: „Dacă acceptăm aserţiunea potrivit căreia cântarea bizantină este mai mult decât muzică (privită prin prisma muzicologiei de tip occidental), însuşindu-şi dimensiunea doxologică de rugăciune intonată, vom observa că ea este concordantă cu timpul liturgic şi componentă a acestuia. Iar dacă timpul liturgic reprezintă o fărâmă a timpului nostru pe care-l oferim lui Dumnezeu, atunci canoanele şi catavasiile cuprinse în Irmologhion (ca părţi componente ale aceluiaşi timp liturgic) ne pot face şi pe noi părtaşi fărâmei de Cer adusă pe pământ odată cu inefabilul şi intraductibilul farmec al cântării psaltice"¹⁰.

Aceleaşi atribute ale cercetătorului avizat - ce stăpâneşte instrumentele de lucru ale unui domeniu de cercetare apropiat unui număr restrâns de muzicologi - le regăsim în catalogul pe care l-a întocmit pentru „Manuscrise psaltice româneşti din secolul al XIX-lea aflate în fondul «George Breazul» din Biblioteca Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România". Conceput ca un instrument de lucru pentru cercetări ulterioare, catalogul a oferit autorului şi „bucuria descoperirii unor codice noi sau omise până acum în studiile de specialitate"¹¹. Este cazul copiei Irmologhionului-calofonicon „românit" de Ieromonahul Macarie în anul 1833, copie ce oferă informaţii preţioase despre primele transcrieri de la începutul secolului al XIX-lea, când se aplică şi în Ţările Române „noua sistimă" instaurată de Reforma muzicii bisericeşti din 1814.

Alături de numeroase alte pagini din carte, cele două studii care încheie prima secţiune demonstrează uşurinţa cu care muzicologul poate să treacă de la un sistem de notaţie la altul, de la un manuscris la altul, chiar dacă acestea au fost redactate în răstimp de patru secole, şi să formuleze aprecieri pertinente asupra codicelor putnene, a celor din secolele XVII-XVIII sau a tipăriturilor epocii moderne. Cele două studii sunt intitulate: „Particularităţi stilistice în opera muzicală originală a lui Anton Pann" şi „Elemente stilistice şi de formă prezente în Irmologhionul lui Petros Lampadarios Peloponissiou".

Analiza unor cântări originale compuse de Anton Pann permite muzicologului să atragă atenţia asupra amprentei autorului psaltic, sesizabilă în formule melodico-ritmice influenţate de muzica de tip occidental, de cea populară (în sensul de largă circulaţie în epocă) sau de cea turcească, dar şi în pagini de creaţie, care se înscriu în cea mai curată tradiţie a muzicii bizantine. Incursiunea în creaţia originală a lui Pann este şi o ocazie pentru Constantin Secară de a sublinia necesitatea orientării studiilor de bizantinologie spre particularităţile stilistice ale muzici româneşti de tradiţie bizantină, ca etapă superioară a cercetării.

Importanţa Irmologhionului lui Petru Peloponissiou (c. 1730-1778) în cadrul repertoriului muzical post-bizantin este dată, pe de o parte, de faptul că el este autorul care introduce în cântările liturgice stilul syndomon (scurt), iar pe de altă parte de păstrarea sa în repertoriul liturgic şi în secolele următoare, prin transcrierea în notaţie hrisantică. Pentru a releva caracteristicile stilistice ale Irmologhionului (ce a influenţat şi spaţiul românesc, după cum se poate constata, în studiul amintit referitor la tipologia acestuia în fondurile româneşti) Constantin Secară experimentează o metodologie proprie, „pornind de la premisa că orice limbaj muzical este depozitarul unui vocabular şi al unei gramatici (s.a.) generative de fraze inteligibile din punct de vedere al limbajului respectiv..."¹². Sunt analizate formulele melodico-ritmice (din incipituri şi cadenţe, precum şi cele intercadenţiale - thesis-uri -, pentru care sunt prezentate şi elemente de transcriere analitică a lor din vechea grafie), articulările formale şi interdependenţa dintre textul poetic şi muzical. Deşi autorul consideră metodologia „nedezvoltată încă (sau experimentată punctual)", studiul se impune prin originalitatea abordării şi perspectivele pe care le deschide privind cunoaşterea modului de organizare al monodiei bizantine.

Cea de a doua secţiune a cărţii dezvăluie o altă latură a cercetătorului, pentru care munca din bibliotecă se prelungeşte în activităţi cotidiene de valorificare a melosului psaltic prin concerte şi înregistrări audio. Implicat direct în diferite momente şi ipostaze de aducere a muzicii bizantine în atenţia publicului, Constantin Secară îşi notează impresiile şi constatările, pe care le împărtăşeşte cu sensibilitate cititorilor. Articolele, publicate în ultimii ani şi reunite sub genericul Πνε?ματα, ne ajută să rememorăm câteva dintre „evenimentele cu virtuţi ziditoare de suflet", observate atent, la vremea respectivă, de autor.

Volumul de studii al muzicologului Constantin Secară îmbogăţeşte, prin conţinutul plin de substanţă, bibliografia de specialitate. Cele două perspective din care priveşte şi cercetează imnografia cântată a Bisercii Ortodoxe - în calitatea sa de muzicolog şi totodată practicant al acestei cântări - îl plasează pe o traiectorie de cercetare ce contribuie la reuşita demersului său şi îl impun în bizantinologia românească prin ineditul şi temeinicia investigării manuscriselor muzicale aparţinând tradiţiei bizantine. Prospectarea unor zone mai puţin studiate ale muzicii ce aparţine tradiţiei bizantine trezeşte interesul şi obligă la aprofundări şi noi volume, pe care le aşteptăm cu interes.

_{Elena CHIRCEV}

1 Se consideră că cercetarea muzicii bizantine a început în ţara noastră o dată cu studiile în acest domeniu ale părintelui Ioan D. Petrescu, care a publicat prima sa carte la Paris, în 1932, sub titlul: Les idiomèles et le Canon de l`Office de Noël. După trei decenii, apariţia unei alte cărţii ale sale, Études de paléographie musicale byzantine (Bucureşti, 1967), va stimula interesul muzicienilor pentru manuscrisele muzicale bizantine, foştii săi elevi formând nucleul şcolii româneşti de bizantinologie muzicală.

2 Ioan D. Petrescu, „Ce este muzica bizantină?", Revista Predania, nr. 5, 1937.

3 Gh. Ciobanu, „Muzica Bizantină", în Studii de etnomuzicologie şi bizantinologie, vol. I, Editura Muzicală, Bucureşti, 1974, p. 418.

4 Constantin Secară, Muzica Bizantină - doxologie şi înălţare spirituală, Editura Muzicală, Bucureşti, 2006, p. 5.

5 Denumirile părţilor coincid cu cele ale categoriilor de neume bizantine din manuscrisele medievale, Σ?ματα şi Πνε?ματα fiind traduse în manuscrisele româneşti prin Trupuri şi Duhuri.

6 Constantin Secară, op. cit., p. 5.

7 Constantin Secară, Muzica bizantină - tradiţie şi actualitate, în vol. cit. p. 29.

8 Ibidem, p. 31.

9 Constantin Secară, „Valorificarea manuscriselor muzicale de la Putna, între premise subiective şi realităţi obiective", în vol. citat, p. 132.

10 Constantin Secară, „O tipologie a Irmologhionului în secolele XVII-XIX, cu reprezentare în manuscrisele din fondurile româneşti - autori şi caracteristici", în vol. cit. p. 213.

11 Constantin Secară, „Manuscrise psaltice româneşti din secolul al XIX-lea aflate în fondul «George Breazul» din Biblioteca Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România", în vol. cit. p. 34.

12 Constantin Secară, „Elemente stilistice şi de formă prezente în Irmologhionul lui Petros Lampadarios Peloponissiou", în vol. cit. p. 262.

ELENA CHIRCEV