În Jurnalul lui Mircea Eliade (Humanitas, 2003) găsim următoarea notă, datată 29 iunie 1977: „La Éditions Belfond ... fac cunoştinţă cu Claude-Henri Rocquet; cu el voi sta de vorbă şi vom pregăti volumul de Entretiens. Este profesor la Facultatea de Arhitectură din Montpellier; un tânăr simpatic, deschis, cu o barbă de sihastru himalayan; aşa cum e îmbrăcat, şi în sandale, în Montmartre ar fi luat drept pictor, iar la Chicago şef de sectă neohinduistă. Îi mărturisesc foarte sincer, panica mea în faţa magnetofonului..." (vol. II, p. 282). Aşa începe istoria volumului Încercarea labirintului. Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet, publicat pentru prima dată în Franţa, în 1978, la editura Belfond, şi apărut într o nouă ediţie în 2006, la Éditions du Rocher. Volumul a fost reeditat de curând şi în limba română, la editura Humanitas, în traducerea Doinei Cornea, pentru a marca centenarul Mircea Eliade (1907-2007).

Volumul reuneşte de fapt şapte convorbiri, purtate de-a lungul lunii iulie a anului 1977 (cf. Jurnal, vol. II, p. 285). Eliade, profesor la Chicago, se afla în vacanţă la Paris, unde îşi petrecea de obicei verile. Primele convorbiri, în mod firesc, sunt dedicate etapelor vieţii lui Eliade, începând cu copilăria sa bucureşteană şi venind până la cariera de profesor de Istoria Religiilor în America. Detaliile acestui periplu erau în general cunoscute, pentru că Eliade publicase deja un prim volum al Memoriilor sale. Adolescenţa sa studioasă, cu nopţile pierdute în lungi lecturi din tot ce-i cădea în mână, experienţa indiană (1928-1930), activitatea publicistică şi didactică în România anilor 30, cariera diplomatică la Londra şi Lisabona (1940-1945), în fine „exilul" la Paris şi apoi la Chicago sunt pe rând rememorate şi reanalizate. Ca şi în alte interviuri, ca şi în Memorii, Eliade ezită să se refere la scurtul său moment de adeziune la mişcarea legionară, lucru care i se va reproşa mereu după moarte, până în ziua de azi. Despre Chicago aflăm că e un oraş care nu-i place şi căruia încearcă încă să i se adapteze: „America nu e o ţară ca Franţa sau Italia, unde peisajul este de o nespusă frumuseţe şi are o istorie a sa şi varietate. Chicago se află într-un şes care se întinde pe o mie de kilometri; din când în când apar oraşe şi marile cartiere din împrejurimi denumite „paradise artificiale"... Nu am o atitudine negativă faţă de acest spaţiu american pe care nu-l iubesc, sau faţă de viaţa americană din care anumite aspecte mi se par interesante; totuşi eu rămân european." (p. 108).

De aici încolo dialogul lasă în urmă detaliile biografice, pe măsură ce C.-H. Rocquet investighează hermeneutica lui Mircea Eliade ca istoric al religiilor, dar şi opiniile sau senzaţiile sale ca om, în faţa unor fenomenele contemporane care au atingere, într-un fel sau altul, cu religia. De pildă aşa-numita „gnoză de la Princeton", despre care Eliade spune: „Este surprinzător să vezi cum cei mai mari matematicieni şi astronomi de astăzi, care au crescut într-o societate în întregime desacralizată, ajung la nişte concluzii ştiinţifice, chiar filozofice, foarte apropiate de anumite filozofii religioase. Este surprinzător să vezi fizicieni, mai ales astrofozicieni şi specialişti ai fizicii teoretice, reconstruind un univers în care Dumnezeu îşi are locul Său, precum şi ideea de cosmogonie, de Creaţie." (p. 129) De altfel, dacă declinul religiilor tradiţionale este un fapt de mult constatat, nu acelaşi destin pare să-l aibă, pentru Mircea Eliade, religiozitatea în sine. În continuare, istoricul religiilor va fi martorul aceleiaşi intensităţi a sentimentului religios, migrat însă înspre alte forme decât cele în care s-a regăsit până acum. Nu e prima oară când Eliade contrazice pronosticurile care văd în viitorul apropiat sfârşitul religiei, înlăturată de raţiune, de ştiinţă sau chiar de individualism: „ceea ce sunt sigur e faptul că formele viitoare ale experienţei religioase vor fi cu totul diferite de acelea pe care le cunoaştem în creştinism, în iudaism, în islam. Sunt sigur că vor veni alte expresii. Care? N-aş putea să vă spun." (p. 116) În marxism de altfel vede, preluată dar răstălmăcită, o tradiţie religioasă străveche, cu rădăcini în idei biblice precum: „rolul izbăvitor al celui Drept, lupta finală, escatologică, între Bine (proletariatul) şi rău (burghezia), urmată de instaurarea Vârstei de Aur" (p.151).

În rest, ideile mari ale hermeneuticii eliadiene sunt prezente şi în aceste convorbiri: camuflarea sacrului în profan, până şi în gesturile care par cele mai dezgolite de orice trimitere la sacru, funcţia arhetipală, fondatoare a mitului şi re-contemporaneizarea cu el prin rit, valoare simbolului ca element care îl pune pe credincios în prezenţa sacrului. Marile contribuţii ale lui Eliade la înţelegerea fenomenului religios, în generalitatea sa, se găsesc aşadar recapitulate, într-un moment în care Eliade se apropia de încheierea operei sale ştiinţifice.

Relaţia lui Eliade cu creştinismul a fost mereu ambiguă. Admirator al marii tradiţii creştine, el a evitat orice apreciere asupra ei care să treacă dincolo de cadrele discursului erudit: ştim prea puţin despre cum s-a raportat omul Eliade la religia în care a fost botezat. În general credinţa sa proprie a fost un subiect despre care s-a ferit să vorbească. O spune şi acum: „Demult m-am hotărât să păstrez un fel de discreţie cu privire la ceea ce cred sau nu cred." (p. 129) Mărturiseşte însă că citeşte frecvent Biblia: „Îmi place nespus Ecleziastul. Şi, ca oricine, am psalmii mei preferaţi. Îmi place Noul Testament în întregime. Contemporanii noştri preferă de obicei Evanghelia Sfântului Ioan, dar mie îmi plac cele patru evanghelii, şi câteva dintre Epistolele Sfântului Pavel. Apocalipsa mă interesează ca document, dar nu este una din cărţile mele favorite." (p. 163) De altfel, recent apărutul Jurnal portughez al lui Eliade (Humanitas, 2006) este şi el martorul pasiunii, incipiente atunci, cu care Eliade citea Scriptura. În Portugalia anilor 1943-1944, la căpătâiul primei sale soţii, bolnave, el descoperea cu emoţie Evangheliile şi Epistolele Sf. Pavel. Întrebat de C.-H. Rocquet ce crede despre iubire, Eliade are următorul răspuns: „E poate regula fundamentală a tuturor ascezelor din lume, dar mai presus de toate, e calea pe care o arată Cristos. Numai prin această comportare putem cu adevărat, suporta răul!...Vreu să spun doar atât: să răspundem cu dragoste la ceva ce ne exasperează şi ne terorizează." (p. 165)

În faţa unui om născut în România, care a stat câţiva ani în India, Anglia, Portugalia şi Franţa şi care acum trăieşte în America, C.-H. Rocquet îşi pune firesc întrebarea: există o patrie a lui Mircea Eliade, şi dacă da, care este ea? Răspunsul merită şi el menţionat: „Pentru orice exilat, patria este limba maternă pe care continuă să o vorbească. Din fericire soţia mea este româncă şi ea joacă rolul patriei, dacă vreţi, fiindcă ne vorbim în româneşte. Pentru mine deci patria este limba pe care o vorbesc cu ea şi cu prietenii mei, dar înainte de toate, cu ea; e limba în care visez şi în care îmi scriu jurnalul." (p.101)

Într-adevăr, mai mult decât alţi reprezentanţi iluştri ai exilului românesc interbelic şi postbelic, Eliade a rămas până la capăt român. Nu acesta este însă motivul pentru care cei 100 de ani scurşi de la naşterea sa trebuie să ni-l readucă în atenţie. Există numeroase alte motive: gândirea sa fundamental umanistă este unul dintre ele. Într o lume şi într-un secol care nu au scăpat încă de spectrul rasismului, Eliade a pledat pentru unitatea speciei umane şi pentru respectul faţă de cultura şi de manifestările celuilalt, inclusiv cele religioase. Apoi definirea omului ca fiinţă religioasă într-un sens fundamental. Aceasta de asemeni în opoziţie faţă de unele tendinţe, cu ascendenţă în Iluminism, de a vedea în religie o manifestare corespunzând unei etape a dezvoltării istorice a omului. Se înţelege, o etapă întunecată şi astăzi depăşită. Nu în ultimul rând, se cere apreciată erudiţia sa, pentru a cărei ilustrare ajunge să amintim monumentala Istorie a ideilor şi credinţelor religioase, lucrare care cere o documentare de o extensie ieşită din comun.

Despre toate acestea dar şi despre alte aspecte ale personalităţii lui Mircea Eliade depune mărturie C.-H. Rocquet în postfaţa la ediţia a doua franceză, cea din 2006: „Mi-a devenit drag jocul aparenţei şi ascunderii în opera lui Eliade, ba chiar şi în viaţa lui: profesorul mascându-l pe scriitor, scriitorul şi savantul ascunzându-l pe contemplativ şi pe înţelept." (ed. rom. p. 191)

_{Ciprian Vidican}

CIPRIAN VIDICAN