Isteria codului

Aurel SASU

Profesorul Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford (California), împarte manipulările în mici, medii şi mari. Acestea din urmă, scrie Bogdan Ficeac în Tehnici de manipulare (1998; ediţia a treia), „stau la baza răspândirii diferitelor curente de opinie, formează tradiţii şi obiceiuri, conturează mentalităţi, determină curente la «modă» sau chiar ample manifestări protestatare". Îşi propun, altfel spus, să influenţeze „întreaga cultură în mijlocul căreia vieţuieşte individul" (sistem de valori, comportament, fel de a gândi etc.). Tot tehnici de manipulare sunt şi rescrierea istoriei, remodelarea trecutului, provocarea unor situaţii de vulnerabilitate a persoanei, deformarea realităţii, pervertirea conştiinţelor, agresarea intimităţii, controlul sentimentelor, dezinformarea, comerţul cu imagini etc. Din păcate, pentru analiza lor, exemplele se iau cu prioritate din arsenalul crizelor politice şi al experimentelor totalitare, cu voie sau nu eludându-se literatura, un spaţiu de manevră tot atât de violent în bătălia pentru aceeaşi rescriere a istoriei, deformare a realităţii şi remodelare a gândirii. Să luăm cazul celebrului, de-acum, roman Codul lui Da Vinci (2003) al lui Dan Brown, vândut în milioane de exemplare şi capul de afiş al mass mediei o perioadă disproporţionat de lungă în raport cu valoarea lui. Cum a fost posibilă o asemenea performanţă, cum se explică neobişnuita putere germinativă a ideii şi de unde toată isteria creată în jurul unui titlu devenit peste noapte canonul abilului efort de control şi de orientare a strategiilor de lectură?

O primă observaţie. Codul lui Da Vinci aparţine genului numit de americani „religious fiction" sau, într-o versiune mai puţin pretenţioasă, „christian inspiration". Ambele ilustrând orientarea New Age în care intră deopotrivă astrologia mitică, infinitatea activă, semnele secrete, treptele iluminării, înţelepciunea animală, mesajele naturii, decodarea destinului, dispariţia universului, continente pierdute, dinamica astrală, magie, fantome, spirite, vrăjitorie, mandalas, cabală, transformarea spirituală şi filosofia ocultă. În America, titlurile cărţilor de pe rafturile marilor librării (Barnes & Noble, Borders) nu sunt mai puţin exotic-provocatoare: J. B. Jenkins, Left Behind (romanul ultimelor zile ale Terrei), Karen Kingsbury, A Moment of Weakness (doi foşti parteneri, acum despărţiţi, luptând fiecare împotriva celuilalt pentru libertatea religioasă), Gilbert Morris, The Angel of Bastogne (un jurnalist pe urmele tatălui într-o confruntare câştigată cu ajutorul îngerului), W. Wanyerin, Iisus (Mântuitorul autor de romane), L. Alcorn, Dominion (răul care încearcă să domine lumea) etc. Plus alte lucrări de îndrumare confesională: The Holy Longing, God Calling, The Shadow of God, Driven by Eternity, Lead Like Jesus, End of the Spear etc.

Făcând parte din categoria acestor scrieri, Codul lui Da Vinci trebuie văzut, pe de o parte, ca un roman de serie, pe de alta, ca o tipică strategie de generare a unei crize de conştiinţă în situaţia concretă de ciocnire între civilizaţii, pe fondul de ostilitate a autorului faţă de Biserică şi evanghelia creştină, subtila manipulare a mulţimilor, prin abordarea unui subiect aparent inofensiv, se înscrie de fapt în scenariul mai larg de conspiraţii şi contra-conspiraţii al căror scop e remodelarea unei întregi civilizaţii. Cel puţin aceasta e concluzia cărţii The Da Vinci Deception (2006), cuprinzând o sută de întrebări despre realitatea şi ficţiunea din roman. În fond, ce spune autorul? Că adevăratul Graal e Maria Magdalena, de vreme ce „sfântul sânge" al lui Hristos a dat naştere unor urmaşi (fiica Sarah), reperabili în dinastia Merovingienilor, că există într-adevăr un arbore genealogic pornind de la Hristos şi că, prin urmare, ascunzând Biserica acest secret două mii de ani, întreaga creştinătate „este o imensă minciună" şi una din cele mai mari fraude istorice. Iisus a fost reinventat, chipurile, după moarte, ca celibatar, într-o lume dominată de bărbaţi (R. Griffith-Jones, The Da Vinci Code and the Secrets of the Temple, 2006). Aşadar, bogatul simbolism al unei opere sau o perversă manipulare lipsită de complexe? Tot ce ştim despre Iisus e fals, Biblia e un construct al lui Constantin cel Mare, divinitatea Mântuitorului a fost proclamată la Sinodul de la Niceea etc. Evident că ceea ce se doreşte, prin astfel de regretabile afirmaţii, e operaţiunea de redefinire a logicii şi a limbajului credinţei. Cum? Mai întâi, prin întreţinerea interesului (artificial) în jurul unor astfel de idei, reluate, tălmăcite şi amplificate până la exces, apoi prin producerea unui fenomen de contagiune într-o nesfârşită serie de titluri apologetice, explicative, complementare, polemice etc., dedicate aceleiaşi teme. Iată doar câteva dintre ele, înscrise în această agitată mişcare browniană, menită să schimbe sisteme de valori şi să modeleze comportamente conform unor principii standard de ideologie politică. Punerea agresivă sub semnul întrebării a identităţii, tradiţiei şi a valorilor spirituale face ea însăşi parte din tehnica aşa-ziselor manipulări mari. Obiectivul principal fiind dezindividualizarea unor întregi culturi şi civilizaţii.

Aşadar, Codul lui Da Vinci apare în 2003. Îi urmează pletora de comentarii, analize, scenarii, ghiduri şi manuale, fie inspirate de roman, fie menite să-i exacerbeze importanţa prin transferul de semnificaţii spre alte specializări şi discipline: Carl E. Olson, Sandra Miesel, The Da Vinci Hoax. Exposing the Errors in the Da Vinci Code (2004), The Rough Guide to the Da Vinci Code (2004), J. L. Garlow, P. Jones, Cracking Da Vinci Code (2004), Martin Lunn, Da Vinci Code Decoded (2004), Richard Abames, The Truth Behind Da Vinci Code (2004), Simon Cox, Cracking the Da Vinci Code (2004), R.-Griffith Jones, The Da Vinci Code and the Secrets of the Temple (2006), The Da Vinci Deception (2006), Dan Burstein, Secrets of the Da Vinci Code (2006), John Helfebs, The Unauthorized Dan Brown Companion (2006), Amy Welborn, De-coding Mary Magdalene (2006), Akiva Goldsman, The Da Vinci Code. Ilustrated Screenplay (2006), Michael Baigent, The Jesus Paper (2006) etc., etc. Iată un model (The Da Vinci Code. Travel Journal, 2006), ghid turistic după toate regulile genului, bazat pe romanul lui Dan Brown. Totul începe cu Parisul (hoteluri, muzee, monumente, locuri de interes public etc.) într-o agreabilă prezentare în care textul e feminizat, sexualizat. Turnul Eiffel, de pildă, simbol al Franţei, este o „ea perfectă", un falus de trei sute douăzeci de metri... înălţime, punct de referinţă pentru ochiul, inima şi trupul celui plecat în marea aventură a cunoaşterii. Ajuns, să zicem, în faţa frescei lui Da Vinci, vizitatorului i se explică apoi misterul Cinei celei de taină. Ghidul va atrage discret atenţia că lipseşte de pe masa apostolilor tocmai cupa cu vin, adică tocmai vinul euharistic. De ce? Fiindcă mesajul pictorului e acesta: cupa, vasul cel ales nu e un obiect, ci o persoană, mai exact o femeie al cărei nume e Maria Magdalena. Maria prinsă în adulter şi iertată de Iisus; aceeaşi care, mai târziu, unge cu mir de nard picioarele Mântuitorului şi le şterge cu părul capului ei. Iar acum purtătoarea unui secret atât de mare, încât revelarea lui „ar ameninţa însuşi fundamentul creştinătăţii". Sfântul Graal e Maria Magdalena, potirul şi vasul ales al sângelui Celui întrupat. Se înţelege de la sine că insinuarea existenţei unui urmaş al lui Iisus Hristos pune ab initio sub semnul întrebării însăşi divinitatea Mântuitorului. Cu un scop anume. Coborându-L în istorie în haina de purpură a răstălmăcirilor, Dan Brown atacă instituţia contemporană a Bisericii, identificând-o (pe cea catolică în principal) cu „represia sexuală", extrapolând apoi ideea de fraudă, minciună şi neadevăr („tot ce ştim despre Iisus Hristos e fals") la întreaga istorie a creştinismului. Esenţial, romanul se transformă într-o pledoarie pentru libertatea sexuală, pentru cunoaşterea lui Dumnezeu prin „divinitatea" sexului (ideea fixă a satului global) şi o diatribă împotriva patriarhatului creştin întemeiat de Constantin cel Mare. Cartea discută, prin urmare, problemele pe care cititorii sunt obligaţi, sub presiune mediatică, să le discute. De obicei, rescrierea istoriei e un privilegiu al învingătorilor. Întâia întrebare: în numele căror „învingători" îşi proclamă Dan Brown, cu atâta solemnitate, ereziile? A doua: cui foloseşte o creştinătate umilită şi învinsă?

AUREL SASU