A învăţa la şcoala răbdării
A învăţa la şcoala răbdării1
† Sofroniu DRINCEC
Păşesc cu sfială în binecuvântatul pământ strămoşesc al Crişanei, venind din Panonia în Dacia Superioară, chemat de Dumnezeu să intru în provincia hadriană Dacia Porolissensis, pentru a vesti Evanghelia lui Hristos până la marginile cunoscute ale inimilor şi chiar dincolo de limitele pe care noi înşine, urmaşii lui Adam, ni le impunem adeseori.
Sunt copleşit de splendoarea milei Domnului, adumbrit de harul revărsat din abundenţă peste aleasa Mireasă cu care m`am însoţit: Sfânta şi de Dumnezeu păzita Episcopie a Oradiei, Bihorului şi Sălajului. Primesc acest dar dumnezeiesc mulţumind Părintelui luminilor de la Carele se pogoară „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus" (Iacob 1, 17).
Intru în Patria străbunilor mei pentru a continua lucrarea de propovăduire a Împărăţiei Cerurilor, începută din străvechime în teritoriul canonic al Sfintei noastre Episcopii. Eparhia ce îmi este încredinţată păstrează în tezaurul ei comori nebănuite: bazilica paleocreştină de la Porolissum, datând din secolul al patrulea, cea mai veche bazilică creştină cunoscută în nordul Dunării.
Dacă odinioară Zenovius oferea bisericii din Porolissum un disc paleocreştin cu simboluri euharistice, punându`şi votul, astăzi îmi revine onoarea de a oferi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe lângă mulţumirea din străfundurile sufletului, propriul meu vot: Ego Sophronius votum posui.
Ţărâna pe care calc este îmbibată în sângele martirilor şi mărturisitorilor, ca Mucenicul Petru Găvruţa din Pocola Beiuşului, care a îndurat temniţă, lanţuri şi moarte pentru curajul mărturisirii dreptei credinţe, iar memoria culturală a ţinutului este o pledoarie pentru nobila-i obârşie. Aceasta este imperială, Imperiul Roman al Orientului întinzându`şi până aici binefăcătoarele-i proiecte civilizatoare. Mărturie aduce Magistrul Anonymus, notarul regal: ducele Menumorut beneficia de suzeranitatea Împăratului Leon al VI-lea Filosoful.
Iar dacă fiica lui Menumorut s`a căsătorit cu fiul lui Arpad, acesta este un semn încurajator pentru timpurile noastre, ajunse la maturitate: culturile diferite, aflate nu de puţine ori în competiţie, au şansa de a se întâlni, armoniza şi integra într`o simfonie de proporţii, spre bucuria şi mângâierea celor care cred în întâlnirile civilizaţiilor, mai degrabă decât în ciocnirea lor.
Istoria acestor meleaguri a fost adeseori complicată, ba chiar nedreaptă. Socotim că a venit timpul nu să ne dăm unii pe alţii la o parte, ci toţi împreună să contribuim la pacea şi prosperitatea lumii ce ne-a fost încredinţată, spre folosul tuturor.
Onorată asistenţă,
Eparhia pe care Domnul Dumnezeu mi-o dăruieşte spre purtare de grijă şi propăşire este antică. Avea ierarh şi în anotimpurile sumbre. Astfel, în 1092 episcopul bizantin a ieşit din Oradea, făcând loc celui latin de la Biharea. Are biserici şi mânăstiri foarte vechi: Moigrad, Strâmba Fizeşului, Voivozi, Seghişte.
Când era cu neputinţă a avea un ierarh ortodox propriu, i-au purtat de grijă egumenii - exarhi ai mânăstirii stavropighiale Sfântul Mihail din Perii Maramureşului Septentrional sau Mitropoliţii Transilvaniei, cărora principii ardeleni le-au recunoscut jurisdicţia peste Bihor şi Oradea.
Dar viaţa bisericească sub auspiciile canonice fireşti a putut să se manifeste abia mai încoace, când în 1664 apare din nou ierarhul ortodox în Bihor, iar Diploma leopoldină din 4 martie 1695 îl confirmă pe Efrem Banianin ca Episcop al Oradiei şi Agriei. I-a urmat în scaun, pentru patru ani (1708-1712) macedo-românul Petru Hristofor.
Din 1712 şi până după Războiul de Reîntregire a Neamului, Episcopia Oradiei a fost văduvită. Dreptmăritorilor creştini le-au purtat de grijă Episcopii Aradului, întărindu-i, ajutându-i, încurajându-i: Ioanichie Martinovici, Sofronie Ravanicianin, Vichentie Ioanovici, care la 4 martie 1728 încheie la Sâmbăta o înţelegere cu credincioşii bihoreni care-i recunosc jurisdicţia, Isaia Antonovici, Sinesie Jivanovici, Pahomie Cnezevici, Petru Petrovici, Pavel Avacumovici.
În urma promulgării în 1781 a Edictului de toleranţă, începe construirea de noi biserici, între care cea „cu lună", temeluită în 1784 şi încheiată în 1790. În 1792 se înfiinţează Consistoriul permanent, sub ascultarea Episcopului Aradului, structură canonică pe care va înflori Episcopia renăscută din propria-i cenuşă la finele Întâiului Război Mondial. La Oradea a fost hirotonit şi înscăunat la 16/29 octombrie 1916 şi Mitropolitul Ardealului Vasile Mangra, de loc din Săldăbagiul Bihorului, membru activ al Academiei Române.
Preacinstiţi credincioşi,
Aşa cum se poate observa, viaţa bisericească a românilor dreptmăritori din părţile Bihorului şi Sălajului a avut felurite forme de manifestare până înspre zilele noastre. Adevărata renaştere a fost însă cu putinţă în Ţara Reîntregită, când, la 30 august 1920, a fost promulgată legea de înfiinţare de către Regele Ferdinand I Desrobitorul.
Primul Episcop a fost vicarul în funcţie la vremea aceea, Roman Ciorogariu, înscăunat la 2 octombrie 1921. Până în 1936 a reuşit să ridice prestigiul Eparhiei, cumpărând reşedinţa, punând temelia foii eparhiale „Legea românească", înfiinţând Academia teologică, precum şi mânăstirea Izbuc.
I-a urmat în scaun Episcopul martir Dr. Nicolae Popoviciu, unul dintre cei mai luminaţi ierarhi ai Bisericii noastre, expulzat din Cetatea Sa episcopală în timpul ocupaţiei străine, revenit după eliberare şi pensionat forţat în 1950. A trecut la Domnul în 1960. În 1951 a venit pe tronul de la Oradea Valerian Zaharia, până în 1969. Între 1971 şi 1992 a păstorit în Oradea Mare Episcopul Dr. Vasile Coman, arhiereul emblematic al Oradiei. Toţi contemporanii îl consideră reperul vieţii bisericeşti: înainte, în timpul şi după Preasfinţitul Vasile.
Din 1992 şi până la 1 ianuarie 2007, data intrării României în Uniunea Europeană, Episcopia Oradiei l-a avut în frunte pe blândul Episcop Dr. Ioan Mihălţan, din experienţa pastorală a căruia doresc să mă împărtăşesc din plin, asigurându-l de întreaga mea preţuire: vom locui sub acelaşi acoperiş, în aceeaşi casă şi ne vom împărtăşi de la aceeaşi masă. Vom împărţi masa şi casa, căci aşa este bineplăcut lui Dumnezeu şi Sfinţilor Săi.
Un trecut atât de pilduitor te obligă. Urmând în slujire unor bărbaţi aleşi ai Bisericii, cu statură apostolică şi martirică, responsabilitatea este pe măsura chemării şi a încrederii acordate. Succesiunea harului m-a învrednicit să calc pe urmele unor iluştri predecesori, punând început nou şi bun în viaţa Bisericii de la marginea dinspre Occident a Ţării. Mai cu seamă în noile condiţii, aceasta fiind prima instalare de Episcop în România, după integrarea Patriei noastre în familia popoarelor civilizate europene, de unde nicicând n`am lipsit din punct de vedere cultural.
* * *
Distins auditoriu,
Aşteptările şi speranţele legate de umila mea persoană sunt nenumărate. Înţeleg să vin în mijlocul bihorenilor şi sălăjenilor ca Păstorul cel bun care „îşi pune sufletul pentru oile sale" (Ioan 10, 11). Ştiu că în mâinile lui Dumnezeu stă totul şi voia Lui se împlineşte peste tot, iar „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu" (Luca 18, 27), prin „Dumnezeiescul Har, Cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte", potrivit rugăciunii de la hirotonie.
Vin în Oradea Mare după ce am desţelenit pământul însetat al Episcopiei Giulei. Am învăţat la şcoala răbdării, suferinţei, greutăţilor, lipsurilor şi obstacolelor fără număr. Am învăţat să trăiesc în condiţiile dificile ale minoritarului, pândit la tot pasul de complexe de tot felul. Am deprins preţuirea valorii ascunse în fiecare om, admiraţia pentru taina vieţii fiecăruia. Cu durere şi dragoste mă rog Domnului să dăruiască celor pe care nu-i voi uita nicicând din rugăciuni pe Arhipăstorul pe care şi-l doresc şi îl aşteaptă.
Cu această zestre vin la voi, preaiubiţii mei fii şi fiice în Duhul Sfânt, încredinţat, împreună cu Sfântul Grigorie cel Mare Dialogul, Papa Romei, că „şcoala durerii formează inimile"2. De altfel, din cele mai vechi timpuri ale Bisericii, se cerea ca episcopii să fie „bărbaţi blânzi, neiubitori de argint, adevăraţi şi încercaţi"3.
Multe şi felurite sunt obligaţiile pe care Episcopul le are de împlinit pentru a veni în întâmpinarea nevoilor păstoriţilor săi. Sunt greutăţi multiple, care se cer depăşite. Ştiu că nu va fi deloc uşor „de luptat cu atâtea vânturi", de ţinut „piept atâtor valuri", de respins „toate aceste lovituri", după cum arată Marele Gură de Aur, de la a cărui naştere în Cer se împlinesc anul în curs o mie şase sute de ani.
Dar tot Sfântul Ioan Hrisostomul ne oferă şi calea de urmat: „ca să poată lupta cu uşurinţă împotriva tuturor acestora, [episcopul] trebuie să fie cucernic, dar lipsit de mândrie; temut, dar iubit; autoritar, dar popular; drept, dar larg la suflet; smerit, dar nu slugarnic; aspru, dar înţelegător... să urmărească numai un singur scop: zidirea Bisericii şi să nu facă nimic cu ură şi părtinire"4. Cu alte cuvinte, are nevoie de evlavie şi multă pricepere5. Numai aşa sufletele încredinţate „nu se vor mai teme, nici se vor mai înfricoşa" (Ieremia 23, 4).
Pentru aceasta, lansez un apel către toţi preoţii, monahii şi credincioşii Sfintei Episcopii a Oradiei, Bihorului şi Sălajului: unitate! Pentru că aşa răsună şi porunca Sfântului Episcop Ignatie Teoforul al Antiohiei, de la a cărui moarte martirică se împlinesc anul acesta o mie nouă sute de ani. Astfel, în drum spre Roma, locul martiriului, le scrie Filadelfienilor că „Dumnezeu nu locuieşte unde este dezbinare şi mânie. Dumnezeu iartă pe toţi care se pocăiesc, dacă se pocăiesc în unire cu Dumnezeu şi în comuniune cu episcopul"6.
Exemplu de unitate suntem datori să fim în primul rând noi, arhiereii. Într`o antică scriere bisericească, Păstorul, autorul, Herma, descrie zidirea unui turn, Biserica (11, 3), în alcătuirea căruia intră felurite pietre. „Pietrele cele pătrate, albe şi care se potrivesc bine între ele, acelea sunt apostolii, episcopii, dascălii şi diaconii, care au mers potrivit sfinţeniei lui Dumnezeu, care şi-au îndeplinit slujba de episcopi... totdeauna s`au înţeles între ei, au avut pace unii cu alţii şi au ascultat unii de alţii"7. Aşa să fie şi între noi, arhiereii din acest ţinut, Preasfinţite Petroniu Sălăjanul, iubit Frate şi mult dorit împreună-liturghisitor.
Ca toate acestea să se petreacă întocmai, este nevoie de iubire, înţelegere, iertare, respect, colaborare şi supunere: „toţi să respecte pe diaconi ca pe Iisus Hristos; să respecte şi pe episcop, care este chip al Tatălui, iar pe preoţi ca pe sobor al lui Dumnezeu şi adunare a Apostolilor. Fără de aceştia nu se poate vorbi de Biserică" întăreşte Sfântul Ignatie al Antiohiei, în Epistola sa către Tralieni (III, 1).
Preaonoraţi Părinţi, Preacuvioşi Părinţi, Preacuvioase Maici,
Iubiţi credincioşi şi credincioase din Sfânta şi de Dumnezeu păzita Episcopie a Oradiei, Bihorului şi Sălajului,
Ne aşteaptă o frumoasă, dar grea lucrare! Numai împreună o vom putea oferi Domnului, mulţumindu-I: „pe ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi le-aducem, de toate şi pentru toate"8. Familia, parohia, mânăstirea, şcoala. Celula Bisericii, familia credincioşilor dintr`un cartier sau sat, laboratorul rugăciunii, viitorul Bisericii. Împreună vom porni într`o spectaculoasă aventură spirituală, mărturisindu`L pe Hristos cu putere, contemporanilor noştri.
Nu vom uita defel pe săraci şi pe văduve, pe cei lipsiţi şi pe cei marginalizaţi, pe străini şi pe înstrăinaţi, pe orfani şi pe cei părăsiţi. Aşa a fost dintru început în Biserică: Sfântul Apostol Pavel îi scria lui Tit că „episcopul să fie... iubitor de străini" (Tit 1, 5-9), iar Herma, la jumătatea secolului al doilea, scria - „Episcopii şi iubitorii de străini, totdeauna au primit fără făţărie în casele lor pe robii lui Dumnezeu. Episcopii, prin slujirea lor, au ocrotit neîncetat şi totdeauna pe cei lipsiţi şi pe văduve"9.
Preasfinţite Părinte Episcop Virgil, Preaiubit Frate,
Săracii sunt cei care ne vor ajuta să depăşim problemele care încă mai există între Bisericile noastre. Dosarul patrimonial este un serios obstacol în calea dialogului. Dar, cu sinceritate şi respect reciproc, sub auspiciile generoase ale Sfântului Duh, cu înţelepciune şi răbdare, totul se va săvârşi potrivit rânduielii dumnezeieşti, care ţine seama, înainte de orice, de moştenirea noastră comună, de faptul că suntem cu toţii mlădiţele aceleiaşi Viţe. Numai că săracii nu pot suferi amânare. Pe ei va trebui să-i slujim împreună, inventând şi adaptând neîncetat, noi metode, noi căi de apropiere între Bisericile noastre.
Excelenţele Voastre, Iubiţi Fraţi Episcopi,
Bisericile pe care le reprezentăm, tradiţiile pe care le încarnăm sunt tot atât de antice ca şi viaţa Bisericii înseşi. Biserica lui Hristos din Orient şi Biserica Romei au o moştenire comună, de sorginte apostolică. Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea vorbea de respiraţia cu doi plămâni: Orientul şi Occidentul. Nu avem dreptul să neglijăm ceea ce ne apropie, privilegiind ceea ce ne separă. Nu mai este timp pentru aşa ceva.
Pacificatorii, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Noii Rome, Atenagora, ne-au lăsat un testament pe care avem obligaţia sfântă de a`l împlini: Tomos Agapis. Din acest document esenţial învăţăm ce avem şi noi de făcut: „adevăratul dialog al dragostei trebuie să susţină şi să inspire toate raporturile între persoane şi între Biserici însele... trebuie să fie înrădăcinat într`o fidelitate totală faţă de unicul Domn Iisus Hristos şi într`un respect mutual al propriilor lor tradiţii"10.
Şi cum am putea gândi şi lucra altfel, când ne simţim responsabili pentru sfâşierea Cămăşii lui Hristos? Dar suntem însufleţiţi de nădejde şi încurajaţi de eforturile inspirate şi susţinute de Providenţă, cum s`a întâmplat de curând la Constantinopol, de serbarea, din anul scurs, a Sfântului Apostol Andrei cel Întâichemat, Ocrotitorul Bizanţului şi al Romaniei Orientale - România, când Papa Benedict al XVI-lea, aflat în vizită la Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, a semnat, împreună cu acesta, în Fanar, o Declaraţie comună, unde cei doi Întâistătători mărturisesc: „Duhul Sfânt ne va ajuta să pregătim ziua cea mare a restabilirii unităţii depline, când şi cum Dumnezeu o va voi. Atunci vom putea să ne bucurăm şi să ne veselim cu adevărat".
Această amplă lucrare nu ne priveşte doar pe catolici şi pe ortodocşi, ci pe toţi care ne revendicăm de la Hristos Domnul şi încercăm, după puteri, să nu ne clătinăm în fidelitatea faţă de Evanghelia Sa. Cum ar putea fi altfel, când primejdiile secularizării vertiginoase, ale materialismului deşănţat şi hedonismului, relativismul şi nihilismul, individualismul şi egoismul ne pândesc pe toţi? Au nu suntem datori să vestim Evanghelia lumii de azi? A trecut timpul confruntării; vremurile ne silesc la prietenie sinceră, în atmosfera căreia vom putea colabora, dând mărturie contemporanilor noştri că Hristos este Acelaşi „ieri şi azi şi în veci" (Evrei 13, 8) şi noi credem şi Îl recunoaştem ca singurul Mântuitor, Care ne-a răscumpărat asumându`Şi umanitatea noastră, prin unire neamestecată, neschimbată, neîmpărţită şi nedespărţită cu dumnezeirea Sa, unire personală, divino-umană, în unica Persoană a Fiului lui Dumnezeu.
În faţă ne stă reconcilierea, bazată pe respectul reciproc şi evitarea oricărei forme de prozelitism. Acesta ridică suspiciuni, aduce neîncredere şi zădărniceşte orice încercare de apropiere cu care suntem datori, în calitatea noastră de discipoli ai Domnului, credincioşi Evangheliei Sale şi responsabili în faţa Atotţiitorului şi a memoriei culturale a omenirii, pentru scandalul permanent, creat de diviziunile dintre noi. Aceasta nu înseamnă nicidecum renunţarea la propriile valori, la Sfânta Tradiţie. Dimpotrivă. Arta dialogului vine tocmai din ataşamentul ireversibil, dar creator, la Tradiţia Apostolică.
Nepreţuiţi fraţi şi surori,
Timpul nostru este unul al schimbării. Cultura secvenţei de umanitate din care facem parte ne provoacă la numeroase revizuiri comportamentale, inclusiv ecleziastice. Şi în acest caz, doar dialogul constructiv este cea mai potrivită soluţie. Nu sunt adeptul închiderii în sine, al replierii şi redundanţei.
Sunt fericit că Eparhia Oradiei Mari are o facultate de teologie ortodoxă şi seminarii teologice spre care se îndreaptă gândul meu cel bun şi rugămintea de a pregăti instrumentarul necesar dialogului inter-cultural. În ambianţa cosmopolită a metropolei nici nu se poate altfel. Iar existenţa atâtor mânăstiri, care sunt şi vor fi centrele de cultură şi spiritualitate de care e mare nevoie, nu poate decât să ne însufleţească pe toţi: în peisajul multicultural şi pluriconfesional bihorean şi sălăjan, vetrele de sihăstrie sunt pata străvezie a culorii Duhului Sfânt, Inspiratorul tuturor faptelor semnificative ale tuturor culturilor, din toate timpurile şi toate locurile.
Acestea fiindu-Vă împărtăşite, îngăduiţi-mi să mulţumesc încă o dată Dumnezeului celui Viu, în Sfânta Treime închinat, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, pentru darul Său, Sfintei Fecioare Maria, Maica Precistă şi de Dumnezeu Născătoare, pentru ajutorul, apărarea şi acoperământul, daruri nepreţuite venite din Muntele cel Sfânt al Niculei, iar aici întărite prin Icoana Făcătoare de Minuni de la Strâmba, sora Icoanei Miraculoase de la Nicula. Vreau să mulţumesc şi Sfinţilor mei Ocrotitori, îndeosebi Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei, Făcătorul de Minuni.
Mulţumirile mele se îndreaptă şi către întregul Sfânt Sinod al Sfintei noastre Biserici Ortodoxe Autocefale Române, în frunte cu Patriarhul, tuturor ierarhilor care s`au ostenit a fi astăzi aici împreună cu noi, sub protia Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Laurenţiu al Ardealului şi, în mod cu totul excepţional, Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, care mi-a acordat încrederea sa şi a binevoit a mă învesti în noua ascultare. Îl rog pe Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Andrei al Alba-Iuliei, care m`a înscăunat, din încredinţarea Întâistătătorului Provinciei noastre Mitropolitane, să transmită Părintelui Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu expresia devotamentului meu şi a preţuirii filiale ce i-o port.
Mulţumesc înaltelor autorităţi prezente, Domnului Ministru, Domnului Consilier Prezidenţial, Domnului Secretar de Stat, Doamnei Ambasador, Domnilor Consuli Generali, Domnilor Senatori şi Deputaţi, tuturor înaltelor autorităţi centrale, judeţene şi locale, precum şi tuturor preoţilor, monahilor, monahiilor şi credincioşilor de faţă, dar şi celor care, din binecuvântate pricini, nu sunt acum împreună cu noi. Mulţumesc membrilor Adunării Eparhiale a Sfintei Episcopii a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, întregului Colegiu Electoral Bisericesc, şi celor care mi-au acordat votul, şi celor care au preferat pe altcineva. Pe toţi, deopotrivă, îi asigur de preţuirea mea.
Mulţumesc Părinţilor mei, aici de faţă, Maria şi Petru, bunicilor mei, care, de Dincolo, se bucură şi se veselesc împreună cu noi. La Euharistia de astăzi, din Cerurile Transilvaniei, laolaltă cu noi este şi nepreţuitul meu Părinte în Domnul, Episcopul de vie memorie Emilian Birdaş, care, de râvnă apostolică fiind însufleţit, a reaprins Candela Eparhiei Alba-Iuliei. Mulţumesc şi celorlalţi Părinţi duhovniceşti, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist şi Înaltpreasfinţiţilor Mitropoliţi Nicolae al Banatului şi Serafim al Germaniei. Mulţumesc conducătorilor celorlalte culte, care au făcut efortul de a fi astăzi aici.
Mulţumesc Maicii Justiniana Basarabeanca, născută în România Mare, acum cântând în corurile îngerilor, de la care am învăţat să iubesc „Ţara şi Neamul, muzica bisericească şi viaţa călugărească". Mulţumesc Părintelui Teofil de la Sâmbăta de Sus pentru razele de lumină. De asemeni, Sfintei Chinovii a Născătoarei de Dumnezeu de la Nicula, pentru rugăciuni, ajutor şi înţelegere. Mulţumesc profesorilor mei, datorită cărora am adunat în sufletul meu comoară după comoară. Vă mulţumesc tuturor. Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toţi!
1 Cuvântare la instalarea ca Episcop al Oradiei, Bihorului şi Sălajului, 25 februarie 2007
2 Cartea Regulei Pastorale, Partea I, capitolul 3.
3 Învăţătură a celor Doisprezece Apostoli sau Didahia, XV, 1.
4 Tratatul despre preoţie, Cartea a treia, capitolul 11.
5 Ibidem, vezi şi Ieremia 3, 15.
6 Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Filadelfieni, VIII, 1.
7 Herma, Păstorul, 13, 1.
8 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.
9 Herma, Păstorul, 104, 2.
10 Tomos Agapis, 195. SOFRONIU DRINCEC |