Ortodoxia sau asceza cotidiană în faţa modernităţii

Bogdan TĂTARU-CAZABAN

Într-o carte alcătuită de Olivier Clément în dialog cu Patriarhul ecumenic Bartolomeu I, o frază concentrează viziunea acestuia din urmă asupra rolului care îi revine ortodoxiei în lumea contemporană: „O mărturie ortodoxă austeră, redusă la esenţial, va favoriza depăşirea „modernismului" şi a „integrismului" prin înrădăcinarea în Tradiţia originară, viaţă a Duhului în Trupul lui Hristos, viaţă care nu are nevoie de constrângeri pentru a rămâne coerentă şi fidelă". La prima vedere, ar părea un enunţ previzibil, o reluare modestă a tezei virtuţilor „temperate" ale ortodoxiei. De fapt, Patriarhul ecumenic defineşte ortodoxia prin raportarea sa la cele două mari tentaţii intra-creştine şi inter-religioase: aggiornamento-ul în exces, ca răspuns vinovat în faţa unui tratament plin de suspiciune din partea societăţii extra-ecleziale, şi afirmarea nedialogală a identităţii spirituale. Orice tradiţie, în care elementele fondatoare, actualizate şi invocate permanent pentru a garanta ritual vitalitatea întregului corp, se întâlnesc cu multiple aluviuni istorice, este provocată de modernitate prin valoarea acordată noului, diversităţii culturale şi egalităţii de şanse. Oricât de venerabilă şi de prolifică, tradiţia devine în lumea modernă doar o alternativă spirituală şi, prin urmare, este obligată la austeritate. Dar chiar dacă îşi vede contestat privilegiul unicităţii şi al solidarităţilor politice exclusive, tradiţia creştină nu îşi poate pierde demnitatea pe care i-o conferă propria creativitate, istorie şi adeziune din partea credincioşilor săi. Astfel, la capătul a două mii de ani, în locul unei demnităţi somptuoase sau al unei prezenţe triumfătoare pe pământ, creştinismul poate face experienţa unei mărturii de o sublimă smerenie şi de o exemplară austeritate. Ceea ce nu înseamnă, desigur, reforme liturgice sărăcitoare, presupuse a asigura accesul direct al credincioşilor la sensurile salvatoare. Mărturia austeră a credinţei, pe care Patriarhul ecumenic o revendică pentru ortodoxie, ar consta tocmai în asceza practicată în faţa retoricii suspiciunii şi a evoluţiei istorice, pentru care orice credinţă este un reziduu scandalos. Pe de o parte, ortodoxia este tentată să reacţioneze nostalgic, iar pe de alta este chemată să se adecveze, să înţeleagă şi să conlucreze cu prezentul, însă nu pentru a se perpetua ca tradiţie, ci pentru a transmite viaţa pe care o poartă. Între nostalgii identitare, gata oricând să se transforme în idoli, şi dinamica irezistibilă a societăţilor contemporane, asceza ortodoxă nu ar fi o formă de moderaţie, ci de radicală alteritate, capabilă să exprime paradoxul unei prezenţe creştine în lume, dar nu „din lume".

Rezistenţa în faţa tentaţiilor „moderniste" sau „integriste" nu trebuie interpretată ca ostilitate, ci doar ca prudenţă care precede şi pregăteşte manifestarea conştiinţei profetice a Bisericii. Raportarea sa la vremuri nu implică adoptarea formelor de expresie efemere sau întâmpinarea celor mai recente aspiraţii ale oamenilor, ci discernerea lor în orizont eshatologic. A fi aici şi acum îşi primeşte de dincolo de timp sensul concret, fără ca aceasta să însemne resemnare sau indiferenţă. Dimpotrivă, ortodoxia are nevoie să-şi redobândească curajul criticii profetice, renunţând la reflexe defensive şi la satisfacţii de anticar. Privirea sa asupra umanităţii nu poate fi mai înţelegătoare decât cea a părintelui din parabola fiului risipitor, gata oricând să răspundă exilului dureros al celui plecat de acasă cu tandreţea infinită a milostivirii divine: pentru că, aşa cum spunea Isaac Sirul, „dacă a fost un timp în care creaţia nu exista, n-a fost un timp în care Dumnezeu n-a iubit-o; căci chiar dacă ea nu era încă, n-a fost totuşi un timp în care Dumnezeu să nu-şi fi cunoscut creaţia". Iată de ce sensibilitatea ortodoxiei faţă de lumea modernă este, de fapt, experienţa şi comunicarea iubirii personale a Creatorului pentru făptura sa, o iubire care dobândeşte diverse chipuri de-a lungul istoriei, dar al cărei efect transfigurator îi aduce pe toţi cei care o primesc, formând astfel trupul lui Hristos, într-o relaţie unică. Dilemele tradiţiei în modernitate, la care se referea Patriarhul Bartolomeu I, sunt depăşite numai de mărturia liturgică a iubirii divine, totală fără a fi constrângătoare sau opresivă.

Astăzi, deşi calea este aceeaşi, ortodoxia are misiunea de a reflecta iubirea originară - viaţa Tradiţiei şi garanţia autenticităţii sale - în toate dezbaterile globale ale modernităţii târzii: de la pledoaria pentru salvarea creaţiei din dezastrul ecologic sau pentru unicitatea persoanei în faţa provocărilor bioeticii până la exigenţele solidarităţii cu cei aflaţi în suferinţă sau la scandalul divizării creştinilor. Pentru aceasta, în conştiinţa de sine a ortodoxiei trebuie să aibă loc trecerea de la convingerea că are de păstrat un tezaur la vocaţia de a-l comunica, de a face cunoscut tezaurul fără teama de a-l pierde sau de a-l altera, fără ezitarea de a se extinde dincolo de geografia consacrată şi de a trata cu naturaleţe pluralitatea lumii în care vocea sa este chemată să se facă auzită.

Redescoperirea ortodoxiei de către occidentali a contribuit în mare măsură la asumarea unei pluralităţi legitime, apostolice, a creştinismului. Dar pentru ca mărturia sa liturgică să fie convingătoare, ortodoxia are de depăşit propria modernitate teologico-politică - consolidarea ideologiei seculare a statului-naţiune - prin regăsirea unei solidarităţi panortodoxe şi recuperarea fraternităţii şi a alterităţii intra-creştine din dorinţa de a împlini exigenţa evanghelică de a fi cu toţii una.

Dacă va şti să rămână austeră în cea mai stringentă actualitate, ortodoxia va face să rodească experienţa sa de convieţuire în medii plurale pentru că vede în celălalt creaţia lui Dumnezeu, şi nu din corectitudine politică; va continua dialogul ecumenic din iubire mistuitoare pentru comuniunea de credinţă, şi nu din politeţe; va milita pentru salvarea planetei pentru că vede în frumuseţea sa bunătatea Creatorului, şi nu din convingeri ecologiste. Astfel, va reuşi să fie în toate „sarea pământului".

BOGDAN TĂTARU-CAZABAN