Editura Humanitas a publicat, la începutul acestui an, lucrarea teologului rus John Meyendorff (1926-1992), Sfântul Grigorie Palamas şi mistica ortodoxă. O primă ediţie în limba română a acestei cărţi apăruse la Editura Enciclopedică în anul 1995, în traducerea Angelei Pagu, traducere reluată şi de Humanitas. Versiunea iniţială a cărţii a apărut la Éditions du Seuil în 1959, în colecţia „Maîtres spirituels", o colecţie care îşi propunea să popularizeze marile momente şi marile personaje ale spiritualităţii mondiale din toate religiile şi din toate timpurile. În aceeaşi colecţie avea să publice şi Eliade, în 1962, cartea Patañjali et le Yoga.

Avem aşadar în faţă o lucrare de tinereţe a Părintelui Meyendorff, şi, în plus, o lucrare de vulgarizare, scrisă pe înţelesul unui public mai degrabă curios decât instruit în ce priveşte spiritualitatea ortodoxă. Dar lucrarea reuşeşte să fie nu doar accesibilă, ci şi bogată în informaţii, subtilă teologic şi, nu în ultimul rând, scrisă cu convingere. În cele trei părţi ale ei autorul tratează pe rând tradiţia spirituală pre-palamită a răsăritului creştin, controversele al căror protagonist a fost Sf. Grigore Palama şi soluţiile lor dogmatice şi, în fine, moştenirea isihastă dezvoltată de secolele care au urmat, până astăzi.

Desigur, istoria isihasmului începe cu apariţia monahismului. Secolul IV, care a văzut înflorirea acestui fenomen, a văzut de asemenea şi o importantă divergenţă în ce priveşte antropologia creştină, care va avea ecouri de altfel şi mai târziu: Evagrie Ponticul era adeptul unui intelectualism de inspiraţie neoplatonică, ce viza eliberarea sufletului, prin rugăciunea curată, de constrângerile trupului; Sf. Macarie, dimpotrivă, era adeptul unui monism de inspiraţie biblică, ce vedea omul ca pe un tot, destinat să se desăvârşească în întregime. Rolul inimii, loc al afectivităţii umane, îşi recâştiga astfel importanţa pe care intelectualismul evagrian i-o refuzase. Această divergenţă străveche se va face simţită, argumentează John Meyendorff, şi în sec. XIV, când trăieşte Sf. Grigore Palama. De altfel, „Evagrie şi Macarie au definit toate elementele esenţiale ale tradiţiei spirituale ulterioare a monahilor răsăriteni" (p. 38). După ce Diadoh, episcop de Foticeea, în Epir, a difuzat în sec. V spiritualitatea pustiei în lumea bizantină, un prim centru important al acestei spiritualităţi a fost mănăstirea Sinai, fondată în secolul VI. Stareţul ei, Sf. Ioan Scărarul (sec. VII), cunoştea deja, crede John Meyendorff, rugăciunea lui Iisus şi practica ce consta în a o lega de respiraţie.

Posibilitatea spiritualizării omului ca întreg era aşadar cunoscută şi, mai mult, experimentată, cu mult înainte de Sf. Grigore Palama. Este meritul Părinţilor capadocieni, mai ales al Sfântului Grigore de Nyssa, de a fi oferit şi primele elemente pentru o fundamentare dogmatică a acestei posibilităţi. Aceasta prin distincţia dintre fiinţa şi energiile sau lucrările lui Dumnezeu. Era o distincţie temerară atunci, care păstra şi accentua incomprehensibilitatea lui Dumnezeu după fiinţă, în aceeaşi măsură în care proclama posibilitatea pentru om de a cunoaşte lucrările Sale. Intuiţia Sfântului Grigore de Nyssa este dusă mai departe de Sf. Maxim Mărturisitorul, care are astfel o justificare dogmatică în plus pentru a vorbi despre participarea (metoche) la Dumnezeu, pe care o vede ca pe o îndumnezeire (theosis) (p. 49). Sf. Simeon Noul Teolog (917-1022) este autorul celei mai vechi metode de rugăciune fixate în scris. Iar după apariţia primelor mănăstiri pe muntele Athos (sec. X-XI), isihasmul bizantin cunoaşte o perioadă extrem de fructuoasă. Dintre personalităţile atonite ale epocii, John Meyendorff îl reţine în primul rând pe Nichifor Monahul, „italian" convertit la ortodoxie, după spusele Sfântului Grigore Palama, şi autor al unui mic tratat, situat în tradiţie macariană, Despre apărarea inimii. El reafirmă aici pe de o parte rolul preponderent al inimii ca „loc" al rugăciunii, iar pe de altă parte importanţa legării rugăciunii de respiraţie. Fiziologia lui Nichifor, care poate fi de altfel regăsită deja în tratatul Despre crearea omului al Sfântului Grigore de Nyssa (EIBMBOR, 1998) susţine şi ea spiritualitatea isihastă: inima este „motorul" respiraţiei. Plină cu aer, ea împinge, ca o pompă, sângele în tot organismul. Se înţelege deci că inima şi respiraţia sunt cumva legate în mod natural. Dar nici aspectele fiziologice, nici metodizarea rugăciunii nu sunt priorităţi ale lui Nichifor, cum de altfel nu vor fi nici mai târziu.

Un ultim precursor al palamismului menţionat de John Meyendorff este Sf. Grigore Sinaitul (sec. XIV), apărător al vieţii însingurate, anahoretice, evitând chiar participarea la slujbe. Sf. Grigore se pare că a şi introdus o tendinţă mai spiritualizantă şi mai fidelă lui Evagrie Ponticul, evitând însă excesele intelectualiste ale celebrului său predecesor.

Se vede deci că Sf. Grigore Palama nu a fost ceea ce se cheamă un inovator. Tradiţia teologică orientală îi punea la dispoziţie o sumă de elemente pe care nu trebuia decât să le reconsidere şi eventual să le coordoneze mai bine: exista învăţătura despre un Dumnezeu comunicabil (deşi totodată necomunicabil), precum şi ideea îndumnezeirii omului în ansamblu, incluzând în acest proces şi trupul. Exista de asemenea şi o metodă care îmbina curăţia inimii cu anumite exerciţii fiziologice şi care îl ajuta pe monah să atingă „isihia". Sf. Grigore Palama a făcut aşadar mai mult o muncă de sistematizator decât una de creator. Evenimentul care a declanşat reacţia sa a fost activitatea în Constantinopol a unui învăţat din Calabria, deţinător al unei catedre la Universitatea imperială, pe nume Varlaam. Intenţiile iniţiale ale lui Varlaam nu au fost rele. În faţa tendinţelor „realiste" din Biserica catolică, tendinţe care culminau în pretenţia cunoaşterii lui Dumnezeu cu ajutorul intelectului, Varlaam se pliază pe ideea opusă, nominalistă, susţinând astfel, în acord cu Părinţii Bisericii, incomprehensibilitatea lui Dumnezeu. În Orient însă agnosticismul său îşi găseşte un nou adversar. John Meyendorff surprinde bine faptul: „Varlaam, care scăpase în Apus de realismul intelectual al scolasticii thomiste, se lovea aşadar, în Răsărit, de realismul mistic al monahilor." (p. 89). Într adevăr, monahii, între care şi Sf. Grigore Palama, afirmau că omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu. De aici un conflict teologic care va dura câteva decenii, va suscita convocarea a trei sinoade la Constantinopol, în 1341, 1347 şi 1351, şi se va încheia cu recunoaşterea faptului că monahii şi liderul lor, Grigore Palama (devenit în 1347 arhiepiscop al Tesalonicului), se află în spiritul tradiţiei patristice. Doctrina îndumnezeirii omului prin harul necreat al lui Dumnezeu căpăta astfel şi o formulare dogmatică, a cărei esenţă o constituia distincţia dintre fiinţa incomunicabilă a lui Dumnezeu şi energiile sale comunicabile. O ilustrare evanghelică a întregii teologii palamite, des invocată în focul disputelor, o constituie episodul Schimbării la Faţă, unde apostolii au văzut lumina divină pe chipul lui Hristos. Plasată în epocă, formularea teologiei energiilor necreate ar putea fi interpretată şi astfel: „Victoria lui Palamas a însemnat victoria umanismului creştin asupra umanismului păgân al Renaşterii" (p. 174).

Bizanţul avea să cadă peste doar un secol, dar istoria isihasmului continuă şi după aceea în lumea ortodoxă, mai ales în muntele Athos şi în Rusia. Dintre „savanţii isihaşti", cum preferă John Meyendorff să-i numească, sunt remarcaţi Sf. Nicodim Aghioritul, Sfântul Paisie Velicikovski de la Neamţ, Sf. Nil de Sora, Sf. Serafim de Sarov sau unii stareţi ai mănăstirii Optina. Despre isihasmul rus se afirmă un lucru ca acesta: „Sfinţii ruşi, acordând o mai mică importanţă speculaţiei teologice, au contribuit de multe ori, printr-un anume lirism cosmic, la umanizarea misticii isihaste" (p. 144).

Desigur isihasmul continuă şi astăzi, iar actualitatea lui are un temei bine pus în evidenţă de autor, în ultimul paragraf al cărţii: „Fără să poată răspunde tuturor problemelor puse de timpurile noastre, căci doar Evanghelia o poate face, spiritualitatea isihastă capătă o surpinzătoare actualitate datorită tocmai fidelităţii sale faţă de concepţia biblică despre Dumnezeu şi despre om, având în centru o realitate unică: Isus, Fiul lui Dumnezeu întrupat" (p. 176).

Actualitatea temei justifică, pe de altă parte, şi eforturile editoriale susţinute care se fac în România ultimilor ani, pe urmele Părintelui Stăniloae, pentru traducerea bogatei literaturi isihaste dinainte, din timpul şi de după Sf. Grigore Palama. Editura Deisis din Sibiu merită aici o menţiune specială. Tot despre actualitatea palamismului vorbeşte şi Teodor Baconsky în prefaţa acestei ediţii (un punct în plus faţă de ediţia din 1995), prefaţă căreia i s-ar putea reproşa o preocupare exagerată pentru stil, dar căreia nu putem decât să-i dorim să aibă dreptate atunci când spune, în încheiere, următoarele: „Intrată acum în vizorul unei noi generaţii, monografia palamită realizată de subtilul teolog franco-american îşi va găsi nu doar lectori grăbiţi, dornici să «bifeze» un titlu, ci şi cititori dinainte rânduiţi să înţeleagă rostul isihasmului, prin intermediul căruia numeroşi sfinţi s-au confundat cu Lumina cea «neapropiată» a lui Isus Christos" (p. 12).

_{Ciprian Vidican}

CIPRIAN VIDICAN