Biserica, realitate eshatologică

şi prezenţă instituţională

Patriciu VLAICU

Manifestându-se în societate, Biserica este nevoită să îmbrace o haină lumească, instituţională. Caracterul instituţional al Bisericii este un mijloc necesar în lume, dar el nu trebuie să devină un scop în sine. Biserica îmbracă haina instituţiei, dar este nevoie ca prin această haină să transpară lumina harului. Hristos a asumat firea umană ca pe un chip al Său¹. Biserica asumă şi ea caracterul instituţional ca pe un chip al său, dar acesta nu trebuie să încorseteze identitatea eshatologică, ci să uşureze comunicarea şi să să ajute Biserica să se facă înţeleasă şi de lumea aceasta dominată de mentalitatea instituţională. În acelaşi timp, organizarea bisericească trebuie să fie marcată de o dominantă ecleziologică, principiile de organizare canonică avându-şi izvorul în fundamentele pe care Hristos le-a pus comuniunii celor ce-L urmează.

Echilibrul dintre caracterul instituţional şi identitatea eshatologică este cel care determină chipul prezenţei în lume a Trupului Tainic al Bisericii².

Identitatea eshatologică şi dimensiunea instituţională

în lucrarea Bisericii

Hristos a întemeiat Biserica, pentru a fi cadrul de comuniune³ a celor care sunt împreună cu El până la sfârşitul veacurilor. Imaginea întâlnirii prezentului cu Veşnicia este foarte prezentă în propovăduirea lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre Biserică descriind-o ca Biserică cerească prezentă pe pământ ( Ef. 2, 19-22)⁴.

În Biserică, devenim cu adevărat mădulare vii atunci când ne manifestăm într-o dragoste jertfelnică, privilegiind nu interesul sau obiectivul vremelnic ci dobândirea desăvârşirii, în Trupul lui Hristos. Biserica este o comuniune consolidată de lucrarea harului iar Tradiţia canonică ⁵ are misiunea de a da consistenţă şi coerenţă „legăturii harului" şi a veghea ca aceasta să nu slăbească sub presiunea vremilor. Atunci când Tradiţia canonică intervine în viaţa lumească, instituţională a Bisericii, ea are menirea de a fi un dreptar, aşa cum o arată şi etimologia cuvântului canon.

Creştinii nu se reunesc în Biserică doar pentru un scop lumesc, asemănător cu cel al organizaţiilor constituite conform dreptului comun. Biserica nu este o asociaţie a credincioşilor, ci este un cadru de manifestare a comuniunii credincioşilor. În cadrul asociaţiei persoanele îşi afirmă propria identitate şi decid conform voinţei majorităţii. Biserica în caracterul ei instituţional nu poate decide în mod exclusiv asociativ „democratic" asupra misiunii sale şi asupra mijloacelor pe care le foloseşte în împlinirea slujirii. Ea se organizează ţinând cont de principii ecleziologice şi canonice, rodul experienţei ecleziale, pe care le consideră fundamentale în cadrul lucrării mântuitoare.

Dimensiunea ecleziologică a Principiilor de organizare canonică

Comuniunea bisericească îşi dovedeşte stabilitatea şi coerenţa prin fidelitatea faţă de Tradiţia canonică a Bisericii. Experienţa ecclezială concretizată în răspunsurile pe care Sinoadele şi Sfinţii Părinţi le-au dat la problemele concrete cu care Biserica s-a întâlnit la un moment dat, ne ajută să vedem soluţiile pentru situaţiile cu care Biserica se confruntă astăzi.

Biserica lui Hristos trăieşte într-un dinamism hrănit de Harul lui Dumnezeu şi este capabilă să dea răspunsuri potrivite în diferite circumstanţe. Echilibrul şi coerenţa acestor răspunsuri depinde de modalitatea în care ne raportăm la Tradiţia canonică.

Manifestându-se în societate, Biserica a dezvoltat principii de organizare care ţin cont de învăţătura pe care Hristos a lăsat-o ucenicilor, principii ecleziologice⁶, care stau la baza tuturor principiilor ce au prins contur odată cu dezvoltarea Tradiţiei canonice.

Conştiinţa Bisericii ca Trup al lui Hristos, o comuniune a Bisericilor locale este exprimată de principiul sobornicităţii.

Respectul dintre bisericile locale şi manifestarea autorităţii în slujire şi autonomia Bisericii sunt exprimate de principiul subsidiarităţii.

Identitatea eshatologică şi confirmarea faptului că toate acţiunile Bisericii trebuie să aibă ca prim obiectiv mântuirea credincioşilor este dată de principiul preponderenţei lucrării pastoral-misionare.

Limitându-ne la o abordare generală a acestor principii, considerăm că este necesar să le resituăm în raportul lor cu principiile de organizare canonică.

Principiul Sobornicităţii

Părintele Dumitru Stăniloae subliniază⁷ faptul că apostolii slavilor, Chiril şi Metodiu, şi urmaşii acestora au tradus termenul grec „katoliki" din Simbolul de Credinţă niceo-constantinopolitan, prin „sobornuiu", acest termen având menirea de a face legătura între catolicitate şi conciliaritate. Traducerea a fost făcută probabil şi din resentiment faţă de Biserica din Apus, dar şi pentru că sensul de „universală" dat de această biserică termenului „katoliki" nu redă într-un mod adecvat şi fidel sensul şi înţelesul acestuia. Traducerea românească a adoptat din aceleaşi motive termenul slav, dar alte Biserici Ortodoxe locale de tradiţie greacă şi cele de limbă franceză şi engleză au păstrat termenul grec. Sobornicitatea Bisericii exprimă în primul rând participarea întregului corp eclezial la lucrarea Bisericii.

Episcopul, păstorul comunităţii locale, icoana prezenţei lui Hristos în Biserică este garantul ortodoxiei şi ortopraxiei în cadrul comuniunii bisericeşti dintr-un teritoriu şi prin sobornicitate este semnul apartenenţei la Biserica răspândită în întreaga lume⁸. În acelaşi timp, prin sobornicitate se articulează legătura între mădularele personale sau comunitare ale Trupului lui Hristos, ea exprimând şi participarea pleromei Bisericii la toate aspectele vieţii ecleziale.

Sobornicitatea Bisericii se descoperă în coresponsabilitatea colegială a episcopilor - principiul sinodal, în conştiinţa Biserici de Trup al lui Hristos în care fiecare mădular este chemat să aducă parte sa de contribuţie - principiul organic, în dihotomia naturii Bisericii - principiul ecleziologic-instituţional, şi în respectarea distingerii diferitelor nivele de slujire din Biserică - principiul ierarhic.

Principiul Subsidiarităţii

Principiul subsidiarităţii exprimă rânduiala bisericească conform căreia principalele aspecte ale vieţii bisericeşti trebuie să se soluţioneze la nivelul eparhial. Autoritatea ierarhic superioară poate să intervină doar în cazul în care la nivel eparhial nu sunt rezolvate în mod satisfăcător anumite aspecte ale vieţii bisericeşti⁹.

Eparhia este expresia Bisericii locale, iar mitropolia şi patriarhia, sunt sisteme de organizare bisericească ce au ca scop asigurarea bunei înţelegeri, unităţii şi comuniunii-κοινwνια.

Intervenţia autorităţii sinodale superioare nu este o intervenţie de impunere ci una de coresponsabilitate. Ea are căderea de a se încredinţa de buna rânduire a vieţii bisericeşti în Bisericile locale şi astfel în conformitate cu cu principiul ierarhic, cu practica tradiţională a vieţii bisericeşti se poate exercita dreptul de devoluţiune prin suscitarea manifestării sinodalităţii la nivel superior ierarhic.

Subsidiaritatea ca principiu fundamental arată deasemenea că în Biserică nu putem vorbi de independenţă a Bisericilor locale ci de interdependenţă. Comuniunea ortodoxă este expresia interdependenţei manifestate în cadrul perihorezei ecleziale¹⁰. Biserica ortodoxă nu este o confederaţie de Biserici ortodoxe autocefale sau autonome ci este o comuniune de Biserici locale care se manifestă în mod sinodal respectând particularităţile care îmbogăţesc patrimoniul Bisericii ecumenice. Principiul subsidiarităţii garantează echilibrul între alteritate şi comuniune. Acest echilibru se manifestă în Biserică dar are aplicabilitate şi pentru raporturile dintre Biserică şi societate. În majoritatea societăţilor democratice, Statul suveran, recunoaşte autonomia internă a cultelor, rezervându-şi doar rolul de a veghea la respectarea legalităţii şi a ordinii publice. Statul trebuie să respecte caracterul propriu al Bisericii.

În baza aceluiaşi principiu şi Biserica se abţine să intervină în viaţa politică fără a fi însă indiferentă faţă de mersul societăţii. Biserica poate să-şi manifeste dezacordul faţă de anumite aspecte din societate care pun în pericol ordinea publică şi bunele moravuri, dar fără a recurge la acte de putere lumească.

În Principiul ecleziologic al subsidiarităţii îşi au originea: principiul autocefaliei - capacitatea unei Biserici de a-şi alege primatul şi de a se conduce după norme bisericeşti proprii, manifestându-şi împreună cu celelalte Biserici comuniunea dogmatică liturgică şi canonică; principiul teritorial - conform căruia fiecare biserică respectă teritoriul canonic al bisericilor autocefale; principiul autonomiei interne - conform căruia fiecare biserică locală - eparhie - şi prin extenso fiecare Biserică mitropolitană sau autocefală se manifestă în mod autonom în cadrul sinodalităţii, principiul autonomiei externe- care asigură independenţa Bisericii faţă de orice structură sau organizaţie de Stat sau privată; şi principiul nomocanonic prin care Biserica înţelege să îşi rânduiască viaţa potrivit propriei Tradiţii canonice cu respectarea legalităţii.

Principiul preponderenţei lucrării pastoral-misionare

Acest principiu subliniază idenitatea eshatologică a Bisericii. Biserica se preocupă de crearea cadrului de comuniune în Hristos pentru mântuirea credincioşilor. Din acest punct de vedere întreagă lucrarea Bisericii este subordonată obiectivului pastoral-misionar. Dacă textele ce constituie Tradiţia canonică sunt aplicate în litera lor, fără a ţine cont de situaţiile concrete în care Biserica se găseşte la un moment dat, şi de particularităţile în care fiecare persoană îşi lucrează mântuirea, atunci Biserica rămâne la aspectele formale ale Legământului celui vechi şi se dovedeşte incapabilă de a trăi plinirea legii. Biserica nu poate să se mulţumească restaurând instituţii canonice tradiţionale, într-o mentalitate de „arheologie canonică". Ea are capacitatea de a pune în evidenţă mijloace corespunzătoare timpului în care îşi desfăşoară misiunea.

Din acest principiu izvorăsc principiul canonic al iconomiei- conform căruia, în viaţa de zi cu zi Biserica ţine cont de condiţiile concrete în care fiecare comunitate sau persoană îşi lucrează mântuirea, putând interpreta elementele Tradiţiei canonice cu acrivie sau cu pogorământ; şi principiul dinamismului instituţional ce subliniază capacitatea Bisericii de a se înzestra cu noi oficii bisericeşti, de a concepe noi structuri de organizare bisericească, abordând cu serenitate încercările la care trebuie să facă faţă, fiind capabilă să identifice noi soluţii compatibile cu exigenţele doctrinare şi cu Tradiţia canonică.

* * *

În concluzie, subliniem faptul că înţelegerea raportului dintre Biserică - realitate eshatologică şi modul de organizare şi funcţionare, sintetizat în principiile amintite mai sus, ne poate ajuta să avem o perspectivă pastoral-misionară coerentă şi să înţelegem mijloacele de care dispunem în slujirea bisericească, principiile enunţate fiind stâlpii de temelie care susţin lucrarea harului în cadrul unei vieţi bisericeşti autentice.

1 Părintele Stăniloaie vorbeşte despre legătura dintre cele două naturi din Hristos şi cele două naturi ale Bisericii, arătând că „Efortul naturii umane în Hristos face posibil efortul nostru în Biserică şi este exemplar pentru aceasta." Vezi Pr Prof.Dr Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune, Bucureşti, 1978, p. 219

2 L. Cerfaux, în lucrarea La Théologie de l`Eglise suivant Saint Paul, Ed du Cerf, 1965, p.398 vorbeşte despre Biserică spunând că ar fi un Templu eshatologic.

3 Părintele Stăniloae defineşte Biserica drept: „o comuniune de iubire scăldată în relaţiile infinitei iubiri treimice". Vezi Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit. p. 221

4 Această imagine a fost folosită foarte des în Noul Testament, fiind pusă în legătură cu viziunea Ierusalimului ceresc. L. Cerfaux insistă asupra acestui aspect, făcând astfel legătură între profeţi şi apostoli. Vezi La Théologie de l`Eglise suivant Saint Paul, Ed du Cerf, 1965, p. 398.

5 Tradiţia canonică a Bisericii este în fapt ceea ce Biserica a reţinut de-a lungul veacurilor ca fiind normativ pentru viaţa bisericească, sub toate aspectele ei. Trebuie să se facă distincţia între canon şi Tradiţie Canonică. Există canoane care nu au fost reţinute în cadrul Tradiţiei canonice a Bisericii şi din acest motiv, trebuie să înţelegem că Biserica ortodoxă trebuie să fie fidelă în primul rând Tradiţiei canonice a Bisericii Ortodoxe. Părintele Nikolai Afanasiev analizează legătura dintre Canoane şi Conştiinţa canonică a Bisericii, subliniind relaţia dintre Tradiţia canonică şi evenimentele istorice în articolul Nikolai Afanasiev „Kanonîi i kanoniceskoe soynanie", în revista Puti Nr 39 din 1933.

6 Noi facem distincţia între principii eclezologice de organizare bisericească, principii fundamentale care definesc viaţa Bisericii şi principii canonice, cele care au fost dezvoltate în timp, în urma deciziilor instanţelor canonice.

7 Părintele Stăniloae arată raportul dintre katoliki şi sobornuiu în Pr. Prof. Dr Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol II, Editura Institului Biblic şi de Misiune, al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1978, p. 283.

8 Jean Zizoulas în lucrarea l`Etre ecclesial arată raportul dintre Eparhia, Biserica locală, şi Biserica sobornicească, şi arată rolul pe care episcopul îl joacă în asigurarea comuniunii în cadrul Bisericii soborniceşti. Vezi Jean Zizoulas, l`Etre ecclesial?, Favor et Fides, 1991, p. 124.

9 Principiul subsidiarităţii, deşi este unul dintre cele mai vechi principii de organizare bisericească şi stă la baza raporturilor dintre Biserica locală şi sistemele de organizare mitropolitan şi patriarhal, a fost neglijat în ultimii ani. Profesorul Grigorios Papathomas spune că Principiul subsidiarităţii arată că nu trebuie să fie rezervate instanţei ierarhice supreme problemele care pot fi rezolvate la nivel mitropolitan. Vezi Grigorios Papathomas, op cit, p. 241.

10 Înalt Prea Sfinţitul Nicolae, Mitropolitul Banatului, susţine această expresie, spunând că „perihoreza între local şi ecumenic [este] fidelă exlesiologiei ortodoxe Vezi Nicolae, IPS dr Mitropolit, „Autocefalia şi comuniunea frăţească cu Bisericile ortodoxe surori", în Autocefalie, Patriarhie, slujire sfântă, ED IBM, Bucureşti 1995, p. 123

PATRICIU VLAICU