Un opuscul inedit al Cuviosului Grigorie Sinaitul
Despre ierarhii, monahism şi Liturghie

Ioan I. ICĂ jr

I

În 1952, temeinicul patrolog şi harnicul traducător din scrierile Sfinţilor Părinţi care a fost părintele Dumitru Fecioru (1905-1988) publica rezultatele unei investigaţii asupra traducerilor de texte patristice şi bizantine din fondul de 146 de manuscrise româneşti al comunităţii paisiene care se mai păstrau din biblioteca mănăstirii Neamţ. Inventariind autorii şi operele traduse, semnala existenţa a patru manuscrise - nr. 17 (sfârşitul secolului XVIII), 213 f.; 33 (1825), 386 p.; 73 (1800), 3 + 318 f. şi 94 (sfârşitul secolului XVIII), 148 f. - cuprinzând scrieri ale Cuviosului Grigorie Sinaitul (1274-1346). Pe lângă cele cinci scrieri ascetice şi isihaste publicate în Philokalia greacă, în toate aceste codice e copiată şi o lucrare necunoscută, intitulată „pentru cele patru sfinţite începătorii"¹.

Între anii 1959-1965, acelaşi părinte Dumitru Fecioru publica în revista Studii teologice un minuţios şi desăvârşit catalog al manuscriselor româneşti din Biblioteca Patriarhiei Române. În marea lor majoritate, ele proveneau din fosta bibliotecă a Internatului Teologic, în care a ajuns după secularizare fondul de manuscrise aparţinând bibliotecii mănăstirii Căldăruşani. La poziţia 35 a catalogului său², părintele Fecioru descria un manuscris de 182 de file de la sfârşitul secolului XVIII - începutul secolului XIX pe care l prezenta astfel:

„Un adevărat corpus al operei Sfântului Grigorie Sinaitul³, mai complet decât cel publicat de Sfântul Nicodim Aghioritul în Philokalia t?n hier?n n?ptik?n, Veneţia, p. 879-925 şi reprodus în PG 150, col. 1240-1345; înglobează lucrări necunoscute ediţiei lui Nicodim, întregeşte o lucrare după manuscrise slavone şi prezintă o tradiţie manuscrisă mai bună decât cea folosită de Filocalie"⁴.

Într adevăr, pe lângă cele cinci „clasice" scrieri ascetico isihaste editate în Philokalia nicodimiană (f. 29-162)⁵, manuscrisul de la Căldăruşani, de provenienţă nemţeană paisiană, le prefaţează cu un dublu cuvânt înainte:

- „Predoslovia" remarcabilă a stareţului Vasile de la Poiana Mărului († 1767) (f. 4-24)

- şi o „înainte cuvântare asupra cărţii acestia a sfântului Grigorie Sinaitul" însuşi (f. 24-29).

Necunoscută în limba greacă, această „prefaţă" se prezintă ca un opuscul cu caracter de compendiu alcătuit din trei scurte secţiuni:

a) un comentariu la Efeseni 6, 12 („Lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a trupului"),

b) un rezumat „despre cele trei părţi ale sufletului" şi

c) un altul „despre cele opt gânduri prin care tot păcatul se săvârşeşte".

Finalul manuscrisului (f. 162-177) cuprinde următoarea serie de scurte opuscule: „Chipurile proniei lui Dumnezeu" (f. 162-163v), „Pentru însuşi de sine stăpânirea noastră [despre libertatea noastră] " (f. 163v-164) şi „Pentru cele patru sfinţite începătorii" (f. 164-177v), acesta din urmă cu douăsprezece subdiviziuni, ultima fiind „pentru supunere şi ascultare" (f. 176v-177v).

În introducerea la secţiunea rezervată Sfântului Grigorie Sinaitul în Filocalia românească VII, din 1977, părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993) reda şi el, după cataloagele părintelui Fecioru, cuprinsul acestor manuscrise româneşti „mai bogate", cu următoarele comentarii:

- În ce priveşte „înainte cuvântarea" lui Grigorie Sinaitul, ni se spune, „nu dăm în acest volum această piesă, cu cele trei capitole ale ei, deoarece mai ales cap. b. şi c. sunt un rezumat foarte general a ceea ce se cunoaşte de la părinţii anteriori, iar tema lor se cuprinde mult mai larg, dar într un mod deosebit, în Capetele după acrostih 77-79, 91"⁶.

- În ce priveşte ultimele texte, se precizează că „acestea sunt în mare parte un rezumat al ierarhiei cereşti şi bisericeşti a lui Dionisie Areopagitul, încadrând în ierarhia bisericească şi treptele călugăreşti. De aceea nu le traducem (sic!) în Filocalia românească. Dar această scriere arată voinţa Sfântului Grigorie Sinaitul de a încadra rugăciunea personală a inimii în viaţa Bisericii"⁷.

Manuscrisele vechi româneşti redau în mod explicit corpusul integral al tuturor scrierilor Cuviosului Grigorie Sinaitul aşa cum se prezintă el în versiunea lui slavonă⁸: cuvânt înainte, cele cinci scrieri ascetico isihaste plus opusculul despre ierarhii şi cel despre supunere şi ascultare. Până nu de mult originalul grec al acestor ultime două opuscule era necunoscut. El a fost depistat în anii `90 ai secolului XX de bizantinologul veneţian Antonio Rigo într un manuscris semnalat încă din 1892, dar descris doar în 1983⁹; recent profesorul italian l a publicat într o ediţie critică amplu şi exhaustiv comentată¹⁰. Manuscrisul aflat azi în biserica Sfânta Paraschiva din satul Matsuki din munţii Epirului a aparţinut mănăstiri Vyliza din apropiere. Vizitând în 1886 această îndepărtată şi aproape abandonată mănăstire, eruditul grec Spyros Lambros găsise în biblioteca ei douăzeci şi patru de codice manuscrise (pe care le a semnalat în 1892); dintre ele doar paisprezece au ajuns la Biblioteca Naţională din Atena, celelalte dispărând, unul singur rămânând în satul vecin, Matsuki. Preţiosul manuscris de la Matsuki e un codice bizantin de 564 de file copiat în jurul anului 1360 cu textul scris în două coloane pe pagină. Conţinutul său este alcătuit dintr o serie de extrase din autori isihaşti. Spre final, între filele 451-476, codicele cuprinde, cu excepţia prefeţei, corpusul complet al scrierilor Cuviosului Grigorie Sinaitul în originalul lor bizantin, inclusiv opusculul în treisprezece capitole despre ierarhii (f. 474r-476r, tou autou peri t?n tessar?n hierarchi?n) şi cel într un capitol unic despre supunere şi ascultare (f. 465v-466r, peri hypotag?s kai hypako?s). O copie a corpusului Sinaitului după manuscrisul de la Vyliza Matsuki a fost identificată şi la filele 56-94 din manuscrisul grec 509 (Vladimir 247) din Biblioteca Sinodală de la Moscova. Acesta a fost adus în 1654 în Rusia de arhimandritul Arseni Suhanov, care l a cumpărat de la mănăstirea Iviron¹¹. Copia de la Iviron ajunsă la Moscova sugerează că manuscrisul de la Matsuki a ajuns în Epir prin Tesalia, fiind adus de la Athos, unde a fost copiat. Întrucât în manuscris sunt copiate o serie (necunoscută până acum) de „o sută de capitole despre curăţia sufletului, cum se curăţă câte puţin şi ajunge la contemplare ale preasfântului patriarh al Constantinopolului kyr Calist" (I, 1350-1354, 1355-1363), ucenicul şi biograful Cuviosului Grigorie Sinaitul, iar pe margine se află o serie de explicaţii ale unor cuvinte greceşti, aceste indicii sugerează - aşa cum arată profesorul Rigo¹² - că manuscrisul a fost realizat în jurul anului 1360 în cercul ucenicilor athoniţi ai Sinaitului, care cuprindea şi monahi slavi. În ce priveşte datarea, cu certitudine cele treisprezece capitole despre cele patru ierarhii (ca şi prefaţa) sunt ulterioare celor cinci lucrări ascetico isihaste şi discursului la Schimbarea la Faţă (redactate în mediu athonit înainte de 1331) şi ca atare aparţin ultimei perioade din viaţa Cuviosului Grigorie Sinaitul, stabilit din 1331-1334 până la mutarea sa la Domnul, pe 27 noiembrie 1346, la Paroria, în zona de graniţă dintre Imperiul Bizantin şi Ţaratul bulgar, într o comunitate isihastă alcătuită din monahi greci, bulgari, sârbi şi români.

Cele treisprezece „capitole" inegale ca întindere şi prevăzute fiecare cu un titlu rezumativ dat de editorii corpusului, trei fiind prezentate drept scolii sau glose la capitole anterioare, par nu atât o lucrare definitivă, cât mai degrabă o schiţă de lucrare semănând cu „o simplă serie de note redactate fără o aprofundare deosebită sau chiar cu o serie de puncte luate de Grigorie pe baza lecturilor sale ori în vederea unei cateheze adresate monahilor săi"¹³. În ce priveşte conţinutul, cele treisprezece capitole se divid în trei grupe: 1-5 (cele patru ierarhii), 6-10 (monahismul) şi 12-13 (ierarhia bisericească şi Liturghia)¹⁴.

În viziunea Cuviosului Grigorie Sinaitul există patru ierarhii: îngerească (inteligentă), monahală (raţională), bisericească (simbolică) şi vechi testamentară (legală); ultimele două aduc daruri materiale: mielul pe altarul Cortului mozaic al Mărturiei şi Pâinea Euharistică pe altarul bisericii creştine, iar primele două aduc daruri imateriale: pe Hristos în Duhul în templul sufletului şi al creaţiei (monahi), şi pe Cuvântul întrupat în templul realităţilor imateriale cereşti (îngerii) (1). Toate ierarhiile se divid în trei ordine (taxeis, taxiarhiai) triadice la rândul lor, modelul lor fiind cel al celor nouă ordine („cete") îngereşti descrise de Dionisie Areopagitul în clasicul său tratat Despre ierarhia cerească: îngeri - arhangheli - începătorii (angeloi - archangeloi - archai), puteri - stăpânii - domnii (dynameis - exousiai - kyriot?tes) şi heruvimi - serafimi - tronuri (cheroubim - seraphim - thronoi) (2). Ierarhia „legală", cea a Legii Vechiului Testament, e descrisă sumar doar în cele trei ordine mari care o compun: leviţi - cărturari - ierarhi profetici (3). Ierarhia bisericească „simbolică" (liturgic sacramentală) e alcătuită din cele trei ordine triadice reprezentate de diaconi - ipodiaconi - ierodiaconi (care corespund îngerilor - arhanghelilor - începătoriilor), preoţi - episcopi - arhiepiscopi (care corespund puterilor - săpâniilor) şi patriarhilor „egali în rang" (homotageis) (care corespund heruvimilor, serafimilor şi tronurilor) (3). În termeni dionisieni, ierarhia e definită în sens mistic, harismatic, nu juridic, ca fiind în esenţă „participare şi distribuire" a darurilor lui Dumnezeu şi, prin aceasta, „asemănare şi unire cu Dumnezeu" (5). Ierarhia monahală e şi ea alcătuită din trei ordine triadice: cel al supuşilor sau începătorilor: diaconi - ipodiaconi - ierodiaconi (care corespund îngerilor - arhanghelilor - începătoriilor) (3), cel al celor de mijloc aflaţi pe treapta făptuirii practice: psalţi - cântăreţi - liturgi (psaltoi - psalt?doi - leitourgoi) (care corespund puterilor - stăpâniilor - domniilor) şi contemplativilor isihaşti purificatori - luminători şi extatici (care corespund heruvimilor - serafimilor - tronurilor) (4).

O încercare similară de a corela ierarhia îngerească şi cea bisericească fusese realizată în secolul XI de ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog († 1022), Cuviosul Nichita Stithatul († cca 1090), care în tratatul său Despre ierarhie¹⁵ stabilea următoarele corespondenţe: monahii - citeţii - ipodiaconii corespund îngerilor - arhanghelilor - începătoriilor, diaconii - preoţii - episcopii corespund puterilor - stăpâniilor - domniilor, iar serafimilor - heruvimilor - tronurilor le corespund arhiepiscopii - mitropoliţii - patriarhii. Importat de reţinut e faptul că bizantinul Nichita stabileşte o ierarhie bisericească structurată de trei ordine triade în nouă „tagme", în timp ce Dionisie Areopagitul în tratatul său din secolul V Despre ierarhia bisericească descrie doar două ordine triade bisericeşti: cel al iniţiaţilor catehumeni - creştini laici - monahi, şi cel al iniţianţilor diaconi - preoţi - episcopi.

Dacă pentru Dionisie Areopagitul şi Nichita Stithatul monahii sunt plasaţi pe trepte net inferioare reprezentanţilor ierarhiei bisericeşti, în schimb pentru isihastul din secolul XIV Grigorie Sinaitul monahismul constituie o ierarhie nu doar autonomă, ci şi pe o treaptă superioară celei bisericeşti aflându-se nemijlocit sub ierarhia îngerească şi deasupra celei bisericeşti. Dacă ierarhia bisericească are trei „puteri" proprii: purificatoare, luminătoare şi desăvârşitoare, ierarhia monahală are trei „ştiinţe" specifice: ascultarea pentru începători, asceza şi făptuirea pentru monahii „practici", respectiv contemplarea şi isihia pentru monahii desăvârşiţi, care prin unirea cu Dumnezeu şi imitarea Lui devin „ierarhi deiformi mistici" (6). Superioritatea spirituală a ierarhiei monahale angelice nu se traduce însă într o degradare a rolului ierarhiei bisericeşti la o simplă instituţie exterioară, fiindcă Grigorie Sinaitul are grijă să sublinieze primatul sacramentalului pentru toţi cei aflaţi în Biserică. Dacă ierarhia monahală e superioară cele bisericeşti simbolice prin virtute şi prin realizarea vie, nu doar ritual simbolică, a „adevărului" revelaţiei, în schimb ierarhia bisericească e superioară celei monahale, care se află astfel sub ea (hyp`ekeinen) prin faptul că este „mama" monahilor pe care i naşte atât prin Botez, cât şi prin al doilea botez al tunderii în monahism. Esenţial este atât pentru clerici, cât şi pentru monahi să nu exprime condiţia lor „teoforă" doar simbolic - prin veşmintele liturgice sau haina monahală -, ci şi prin fapte, pentru că veşmintele exterioare trebuie să fie doar simbolurile văzute ale virtuţilor interioare ale sufletului lor (7). Şi astfel, într o serie de capitole, Cuviosul Grigorie explică rezumativ simbolistica duhovnicească a tunderii în monahism (8) şi a veşmintelor monahale (8 şi 11), precum şi simbolistica veşmintelor episcopului şi a locaşului bisericii, a vaselor liturgice, a proscomidiei şi a câtorva momente liturgic definite mai degrabă telegrafic şi total neoriginal, ca simple rezumate sau note de lectură a comentariilor liturgice bizantine anterioare (12). Ultimele capitole grupează în acelaşi stil rezumativ câteva „definiţii" ale „paharului/potirului" (şi morţii; 13), respectiv ale „supunerii" şi „ascultării" (capitol separat).

Asemenea Cuvântului la Schimbarea la Faţă, valoarea opusculului Despre ierarhii al Cuviosului Grigorie Sinaitul (1275-1346), recent redescoperit şi editat, trece mult dincolo de o simplă recuperare arhivistică cu interes pur documentar. Nu este vorba doar de restituirea textului original a două lucrări uitate ale unuia dintre cei mai importanţi mistici bizantini din tradiţia isihasmului răsăritean. Ele atestă, pe de o parte, dimensiunea taborică a isihasmului bizantin, iar, pe de altă parte, influenţa constantă a scrierilor dionisiene asupra spiritualităţii bizantine, precum şi efortul permanent al marilor mistici bizantini de a realiza „marea unificare" echilibrând şi sintetizând mistica individuală a urcuşului interior spre Dumnezeu prin rugăciune în minte (Evagrie) sau inimă (Macarie) şi mistica sacramental liturgică a urcuşului Bisericii spre Dumnezeu prin Sfintele Taine şi Liturghie (Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul). Sau, în cuvintele profesorului Antonio Rigo:

„Cu această lucrare meditaţia lui Grigorie Sinaitul asupra Liturghiei şi simbolismului ei inserează filonul mai contemplativ al spiritualităţii, aşa zisul isihasm, al cărui reprezentant de frunte este, fără îndoială, Grigorie Sinaitul, în marea tradiţie mistagogică inaugurată de un Maxim Mărturisitorul sau de un Gherman I. În acest fel cade definitiv opoziţia artificială, repetată neîncetat în multe studii, între spiritualitatea pustnicească şi contemplativă şi Liturghie. Mai trebuie adăugat că ne găsim în faţa unui precedent nemijlocit al faimoasei Tâlcuiri a dumnezeieştii Liturghii a lui Nicolae Cabasila (autor care pare să nu l cunoască pe Grigorie), alcătuită doar câţiva ani mai târziu"¹⁶.

II

Cuviosul Grigorie Sinaitul

Despre cele patru ierarhii¹⁷

1. În câte feluri se spune şi de câte ori se divide ierarhia

Treimea, Cauza a toate, primeşte ca daruri pârgă şi zeciuială de la ierarhia inteligentă [noera - a îngerilor], cea inteligentă de la cea raţională [logik?] sau monahală, cea monahală de la cea simbolică [symbolik? - a cultului Bisericii], iar cea simbolică de la cea legală [nomike - a cultului Vechiului Testament].

Ultimele două aduc daruri materiale, iar primele două aduc daruri imateriale şi dumnezeieşti: cea legală aduce mielul [pascal], cea simbolică aduce Pâinea [euharistică], cea monahală Îl aduce pe Hristos în Duhul, iar cea inteligentă jertfeşte şi împărtăşeşte Cuvântul în trup¹⁸, şi comunică tuturor însăşi numele ei: „Israel", adică „inteligenţă care vede pe Dumnezeu"¹⁹.

Cele dintâi se numesc astfel în mod impropriu, pe când celelalte în mod real, întrucât pentru unii templu este cortul, pentru alţii e jertfelnicul material, pentru alţii e creaţia, cele ce sunt şi sufletul, iar pentru cele inteligente sunt cele inteligente, imateriale şi divine.

2. Despre denumirile şi ordinul [taxis] fiecărei ierarhii

Aşa cum ierarhia îngerească e împărţită în nouă, tot aşa şi celelalte [ierarhii] îşi au denumirile şi ordinele împărţite în nouă. Cea îngerească se distinge în trei dispuneri triadice: prima în îngeri, arhangheli şi începătorii, a doua în puteri, stăpânii şi domnii, iar a treia în heruvimi, serafimi şi tronuri.

Ordinul monahal se divide şi el în trei: în supuşi, făptuitori şi văzători [subordonaţi, practici şi contemplativi], drept pentru care are nouă semnificaţii.

Supuşi [hypotaktikoi] sunt diaconii, câţi slujesc potrivit ascultării, ipodiaconii, câţi sunt trimişi potrivit virtuţii, şi ierodiaconii, câţi sunt peste slujiri; şi, iarăşi, ipodiaconi sunt câţi fac trimiterile şi răspunsurile ascultării potrivit virtuţii; diaconi, câţi activează activităţile lucrurilor potrivit ascultării, iar ierodiaconi câţi săvârşesc slujirile în credinţă potrivit virtuţii.

Căci pentru cei care şi au dedicat toată viaţa lor cu sfinţenie nevoile materiale sunt cu adevărat jertfe sfinte şi dumnezeieşti, drept pentru care toate câte le conţine viaţa monahală se numesc jertfe şi vase de cinste, raţionale şi materiale. Acesta e primul şi ultimul ordin care are drept materie ştiinţa potrivit virtuţii, iar ca unul mai material are conduita potrivit ascultării.

3. Despre ierarhia bisericească

Ierarhia bisericească e simbolică şi se distinge şi ea în trei ordine [taxiarchias] triadice, avându şi simbolurile potrivit prefigurării [ierarhiei] legale, iar adevărul arătat puţinora potrivit [ierarhiei] angelice. Primul ei [ordin] se divide în diaconi, ipodiaconi şi ierodiaconi, adică îngeri, arhangheli şi începătorii; cel de al doilea în preoţi, episcopi şi arhiepiscopi, adică în puteri, stăpânii şi domnii; iar cel de al treilea în patriarhi de acelaşi rang, adică în serafimi, heruvimi şi tronuri. În chip asemănător [ierarhia] legală are şi ea o ordine împărţită în nouă şi se divide în leviţi, cărturari şi ierarhi mai cu seamă profetici.

4. Care e starea vieţii [politeia] monahale de mijloc

Primii din starea de mijloc sunt făptuitorii [praktikoi]: psalţii, cântăreţii şi slujitorii, cu alte cuvinte se distinge în puteri, stăpânii şi domnii. Asemenea puterilor [îngereşti], psalţii [psaltai] sunt puternici, sunt câţi au în orice virtute puterea de a se împotrivi stăpâniilor nevăzute; ieşind în linie de bătălie împotriva lor, rămân neînvinşi săvârşind cu vitejie faptele virtuţilor. Cântăreţii [psalt?doi] sunt stăpânii făptuitoare potrivit stăpâniilor [îngereşti]: câţi supunându şi puterile volitive ale sufletului alungă în mod activ prin virtuţi cu stăpânire şi atacurile patimilor şi ale demonilor. Iar slujitori [leitourgoi] sunt cei făptuitori potrivit domniilor [îngereşti]: câţi domnesc asupra oricărei patimi, a oricărui duh şi gând şi asupra firii înseşi şi nu sunt clătinaţi de nici un gând.

Iar cei ce aparţin celei de a treia ierarhii a stării monahale [văzătorii, contemplativii sau isihaştii], sunt potrivit serafimilor, heruvimilor şi tronurilor: câţi sunt de foc, serafici şi deiformi au drept însuşire a liniştirii [isihiei] lor o putere curăţitoare; heruvimici sunt câţi au agonisit o putere luminătoare, cunoscătoare şi înţelepţitoare şi o activitate proprie stării lor; iar tronuri ale liniştirii [isihiei] sunt câţi blânzi, simpli, neprefăcuţi şi necunoscuţi s au îmbogăţit în necunoaşterea cea bună din pricina extazului lor integral spre Dumnezeu, nemaicunoscând ceva din cele ce sunt, ci ştiind numai pe Cel ce este, fiind şi numindu se odihnă a lui Dumnezeu; căci dacă sunt suflete simple sunt tronuri ale simţirii [lui Dumnezeu, Pr 12, 23].

5. Scolie la „ierarhie"

„Ierarhie" este vorbind în general participarea şi distribuirea sfântului dar, a celui duhovnicesc şi corporal, sau, potrivit altui sens, „ierarhie" e obârşia, celebrarea şi distribuirea celor sfinte şi a celor ce vieţuiesc în chip sfânt, sau ştiinţa distributivă potrivit virtuţii sau, iarăşi, potrivit Marelui Dionisie, „asemănarea şi unirea cu Dumnezeu"²⁰: „asemănare" cu Dumnezeu e faptul de a deveni în act şi prin participare părtaşi ai bunurilor dumnezeieşti şi omeneşti, iar „unire" [cu El] e faptul de a deveni prin participarea dumnezeiască deiformi pe cât e cu putinţă oamenilor.

După cum „ierarh" [hierarch?s] e cel ce stăpâneşte preoţii [ho hiereis arch?n] curaţi şi sfinţi în act şi spre propăşire, iar „episcop" [episkopos] e cel care prin vederea lui Dumnezeu observă cu inteligenţă curată pe toţi cei aflaţi sub el sau, iarăşi, „episcop" e cel ce poate observa [periskopein] în chip inteligent cele ce sunt şi cele dumnezeieşti; căci bărbaţii dumnezeieşti²¹ numesc „contemplare" [theorein] observaţia [skopein] şi „observator" [skopos] pe cel ce e atent la ceva, pe cel pe care graiul popular îl numeşte păzitor/străjer [t?r?t?s], căci zice Dumnezeu: „Te am dat străjer/observator [skopon] casei lui Israel" [Iz 3, 17].

6. Care e ierarhia vieţii monahale potrivit virtuţii şi cum se săvârşeşte

Ierarhia simbolică a ordinului bisericesc are pentru cei iniţiaţi cu adevărat trei puteri ale harului: curăţitoare, luminătoare şi desăvârşitoare [kathartik?n, ph?tistik?n, telesiourgon], prin care e curăţită, luminată şi desăvârşită, având drept participare şi distribuire în act iluminarea potrivit inteligenţelor [îngereşti].

În chip asemănător, ierarhia monahală are şi ea, potrivit virtuţii, trei ştiinţe distributive: începătoare, făptuitoare şi văzătoare [eisagogik?n, praktik?n, the?retik?n], în care e curăţită, luminată şi desăvârşită imitând pe Dumnezeu: pentru începători lucrarea ierarhică şi distributivă e slujirea ascultării, în care sunt curăţiţi micşorându şi patimile; pentru cei făptuitori e făptuirea, asceza, psalmodia continuă şi privegherea, în care sunt luminaţi alungând întunericul patimilor; iar pentru cei văzători e vederea şi liniştirea [the?ria kai h?sychian] curăţitoare, luminătoare şi desăvârşitoare, în care sunt desăvârşiţi, devin tainic [mistici] ierarhi deiformi şi se desăvârşesc.

7. Scolie despre diferenţa stării ierarhice

Trebuie cercetat cum anume a judecat şi arătat cuvântul [de mai sus] viaţa/conduita [politeian] monahală potrivit virtuţii mai înaltă [hyps?loteran] decât ierarhia bisericească, fiindcă potrivit legilor dumnezeieşti ea se află sub aceea şi o are drept mamă atât în ce priveşte naşterea [botezul], cât şi în ce priveşte naşterea din nou a hainei [monahale] şi harului, iar prin ordine şi stare aceasta are o diferenţă şi un ascendent.

Spunem că aşa cum ierarhia bisericească are aceeaşi putere/semnificaţie cu cea îngerească potrivit condiţiei teofore [purtătoare de Dumnezeu], nu potrivit etalării simbolurilor - de care se bucură cei mulţi care se arată astfel numai prin strălucirea veşmântului, dar a căror împlinire le va fi evidentă, căci îşi vor aduce paguba împotriva lor înşişi atunci când după moarte se va ridica vălul de pe ochii lor şi se vor vedea goi de slava dumnezeiască şi omenească şi, plângându şi nenorocirea, vor fi văzuţi acolo de ochii tuturor drept nişte oameni lumeşti, nu sfinţi -, tot aşa şi ierarhia monahală iubitoare de Dumnezeu potrivit virtuţii are aceeaşi cinstire cu cea inteligentă [a îngerilor] atunci când are o viaţă imaterială şi curată potrivit neagoniselii, necăsătoriei şi iubirii îndrăgostite [erotik?n agap?n] faţă de Dumnezeu, căci „viaţa/cetăţenia [politeuma] noastră e în ceruri" [Flp 3, 20].

Dar în ce priveşte simbolurile hainei e puţin deficitară, căci „haina nu e nimic fără faptă", zice dumnezeiescul Efrem²², precum şi fapta fără haină nu e nimic pentru starea monahilor, ci e o faptă lumească făcută fără supunere. Căci din semnele hainei este clar că monahul poartă simbolurile îngerilor şi se luptă ca un soldat pentru Împăratul ceresc îmbrăcat în toate armele lui Dumnezeu [Ef 6, 11] fiind mereu în linie de bătălie cu stăpâniile şi puterile întunericului [Ef 6, 12]; pentru că e îmbrăcat în platoşa dreptăţii [Ef 6, 14], care e făptuirea articulată a tuturor virtuţilor simţirii care stau legate unele de altele ca zalele unei armuri; ia scutul credinţei [Ef 6, 16], deprinderea luminătoare a sufletului în duhul a stării deiforme, şi anume cuminţenia; poartă coiful mântuirii [Ef 6, 17], care e chibzuinţa luminoasă şi curată a Duhului; şi scoate mereu din teacă împotriva vrăjmaşilor sabia Duhului [Ef 6, 17], care e vitejia părţii irascibile. Căci, potrivit Părinţilor²³, monahul adevărat vieţuieşte şi se înarmează mereu potrivit hainei şi armelor sale ca să nu se arate purtând o haină străină/duşmană.

Iar de va cerceta cineva haina vieţii monahale şi ierarhiei simbolice, va găsi simbolurile armonizate cu adevărat, având ca figură a stării în Duhul a sufletului hainele virtuţilor, fiindcă dumnezeieştii Părinţi au rânduit să avem şi viaţa potrivit hainei şi adevărul de aceeaşi cinstire cu purtările.

8. Ce e haina vieţii monahale şi care e adevărul simbolurilor fiecăreia

Tunderea [koura] părului arată desfiinţarea tuturor gândurilor şi grijilor vieţii, ca [monahul] să adore pe Dumnezeu cu minte curată şi gândire neacoperită şi să privească spre El pururea.

Renunţarea şi fuga de lume arată ieşirea din adânc sau urcuşul de pe pământ la ceruri ca la un liman al mântuirii noastre sau la un al doilea cer pământesc ca unul care a găsit mănăstirea.

Iar camilafca [kamelauchion] arată în trei feluri coiful mântuirii [Ef 6, 17], acoperământul minţii şi casca armatei duhovniceşti.

9. Scolie

Coif [perikephalaia] al mântuirii [Ef 6, 17] e acoperământul dumnezeiesc care vine din ascultarea de întâi stătător şi vălul luminii harului în minte.

Acoperământ [kalymma] al minţii e întunericul care vine din patimi, al cărui simbol e camilafca neagră la înfăţişare.

Casca [kranos] e simbolul luptei militare păzind capul de săgeţi.

Mafarion ul [maphorion] e ceea ce se numeşte de unii mantie ori giulgiu al mormântului şi semn al morţii, iar în alt fel are imitarea aripilor îngereşti.

Palium ul [pallion] e scutul credinţei.

Cuculionul [koukoulion] e semnul nerăutăţii şi prunciei, faptul de a fi prunc nu numai la început, îndată după primirea celui de al doilea botez, ci şi faptul de a se sârgui prin virtuţi să se facă potrivit Apostolului [1 Co 1, 25. 27] nebun prin multul extaz spre Dumnezeu.

Haina [sch?ma] arată diadema împărătească şi îngerească şi îmbrăcarea în dreptatea luminii ca şi cu o haină [cf. Ps 103, 2].

Cingătoarea [l?ros] înseamnă moartea poftei prin cuminţenie.

Iar crucea [stauros] arată omorârea dinspre toate şi inactivitatea poftelor trupeşti, ca să ajungă mort dinspre toate şi ţintuit de iubirea lui Dumnezeu, cum spune cu îndrăzneală Apostolul: „Pentru mine lumea e răstignită, şi eu pentru lume" [Ga 6, 14].

10. Care e ierarhia potrivit vieţii monahale şi cum anume se săvârşeşte potrivit virtuţii

Întrucât ierarhia simbolică transmite ierarhic doar simbolurile, cei mai mulţi privesc doar spre acestea, măcar că în virtutea dreptei credinţe adevărul lucrează în chip tainic plecând de la el însuşi; căci foarte puţini transmit ierarhic împreună cu simbolurile şi adevărul şi se împărtăşesc şi distribuie bunurile luminii potrivit imitării ierarhiei inteligente [a îngerilor].

Ierarhia vieţii monahale potrivit virtuţii însă, împărtăşindu se o dată de simboluri, se pregăteşte mereu pentru ele şi pentru adevărul hainei, ca să primească în chip ierarhic de la călăuza pusă peste aceste bunuri împărtăşirea adevărului însuşi. Iar cum anume se săvârşeşte ierarhia prin ea însăşi vom spune, dacă ne va da cuvânt Dumnezeu, în alte părţi.

11. Despre prima formă a hainei monahale

Veşmântul negru al monahilor are o contemplare simbolică multiplă: arată haina necazului, pocăinţei, josniciei şi umilinţei, şi a unui suflet văduv de Dumnezeu, a unui trup care poartă doliu pentru soţia lui, sufletul, ca şi cum a murit, şi a unui suflet care poartă haina patimilor; dar întreaga haină a monahilor e şi un veşmânt împărătesc şi un simbol al tuturor virtuţilor.

12. Care sunt simbolurile stării bisericeşti şi ierarhice

Fiindcă ordinele [taxeis] amândurora sunt simbolice, hai să le desfăşurăm pe amândouă şi să vedem şi să aflăm care e scopul simbolurilor şi care e adevărul pe care l semnifică simbolurile. Căci nu în zadar şi la întâmplare au rânduit legile dumnezeieşti folosirea lor, ci având un scop: şi anume ca prin simboluri şi prefigurări să alergăm spre arhetipuri, întrucât simbolurile au drept mărturii o aducere aminte şi o realitate a stării tainice din suflet, ca să nu fie în zilele din urmă, cum spune prorocul [cf. Is 24, 2], preoţii ca poporul şi monahii ca mirenii care se împodobesc numai cu veşmintele lor.

Despre starea monahală s a vorbit deja mai sus.

Cât priveşte ierarhia bisericească spunem că:

Felonul [phel?n?s] e un simbol al stării ierarhice şi al unui suflet curat, simplu, liber de patimi şi luminos.

Omoforul cu cruci [?mophorion to staurophoron] e mantaua dublă a harului; înseamnă şi slava şi omorârea patimilor, păstrarea unui chip îngeresc, faptul de a fi lumină şi de a petrece în lumină, care are deprinderea şi puterea de a fi luminat şi de a lumina, sau, iarăşi, potrivit altui înţeles omoforul înseamnă oaia rătăcită, pe care a venit să o ia pe umeri Păstorul cel Bun [Lc 15, 5] curăţind o, luminând o şi sfinţind o, aducând o prin cruce jertfă Tatălui, dăruindu i omorârea dinspre toate şi slavă şi făcându Se una cu ea fără schimbare.

Epitrahilul [epitrach?lion] este, istoric vorbind, funia cu care l au târât făcătorii de rele pe Stăpânul spre cruce, iar din punct de vedere simbolic e diadema împărătească şi îngerească.

Stiharul [sticharion] arată curăţia şi frumuseţea foarte luminoasă a trupului.

Mânecuţele [epimanikia] au fost inventate doar pentru buna ordine şi restrângere.

În chip asemănător cei care tâlcuiesc simbolurile bisericii spun că:

Templul [naos] e lumea aceasta.

Sanctuarul [hierateion] e lumea tainică, în care se săvârşesc celebrările.

Masa [trapeza] e Ierusalimul în care a împărăţit Domnul şi pe care şade ca pe un tron Cel ce S a junghiat pentru noi.

Proscomidiarul [prothesis] e Betleemul în care S a născut.

Prescura [prosphora] are trei sensuri: potrivit primului sens, înseamnă oaia care a venit pentru noi la junghiere [cf. Is 53, 7], potrivit altuia, arată oferirea noastră, iar potrivit altuia, mai general, o arată pe preacurata Născătoare de Dumnezeu, din care S a născut Mielul lui Dumnezeu.

Proscomidia [proskomid?] înseamnă deodată două sărbători: naşterea şi junghierea care, celebrate deodată, arată începutul şi sfârşitul tainei.

Unite cu ele sunt copia şi buretele [lonche kai spongos], simboluri ale Patimii.

Steluţa [asteriskos] e steaua care a vestit magilor marea Lumină.

Acoperămintele [kalymmata] sunt scutecele Pruncului şi simbolurile virtuţii.

Apa caldă [zeon] e căldura şi vizitarea Duhului.

Înălţarea Pâinii e urcarea la ceruri.

Revenirea iarăşi la proscomidiar e restabilirea în Betleem, pentru ca Tainele lui Hristos să se înceapă a se lucra cu sfinţenie din nou de acolo de unde S a născut.

Antimisele, potirele, discurile şi celelalte vase sunt de cinste întrucât cu ele se săvârşesc cele dumnezeieşti; iar potrivit unei contemplări exacte înseamnă pronia, desfătarea dumnezeiască şi Împărăţia celor vrednici.

13. Definiţii contemplative

Pahar [pot?rion] sunt durerile morţii prin sânge, pahar e moartea, dezjugarea prin dureri sau separaţia tot prin durere a sufletului de trup.

Moartea e desfacerea prin durere a sufletului de trup; şi tot desfacere a sufletului e separaţia de trup printr o putere dumnezeiască.

Pahar e şi fierberea unei irascibilităţi rele printr o economie împotriva cuiva, sau, iarăşi, e căderea devenită deprindere, părăsirea care vine prin mânie.

Pahar e iarăşi beţia exactă a Duhului spre contemplare dintr o desfătare dumnezeiască; sau, iarăşi, pahar al îndumnezeirii e ieşirea/extazul în voioşie din minţile firii.

Despre supunere şi ascultare

Supunerea [hypotag?] e robie lui Hristos, lucrare îngerească, plinirea poruncilor.

Ascultarea [hypako?] e viaţă veşnică, scară a cerurilor, urcuş scurt, bogăţie a cununilor, lucrare a îngerilor, alergare a nepătimirii, călătorie care duce la cer.

Supunerea e mama smereniei, iar ascultarea e uşa urcuşului.

Fiindcă supunerea îl duce la Dumnezeu pe ascultătorul lui Hristos, îl face familiar Lui, îl uneşte, îl eliberează de materie, îi taie afecţiunea, îi retează ataşamentul, îl desface de toate lanţurile trupeşti şi de patimi ca o născătoare a iubirii, ca o mamă a flăcării dorinţei, înfăţişându l lui Dumnezeu jertfă curăţată şi nepătată; iar ascultarea lucrează toate poruncile, îndreptează toate, face toate şi zideşte sufletul în chip nevăzut şi recunoscut printr o economie ascunsă, îl îmbogăţeşte, îi strânge comori în fiecare ceas, îl face să urce şi l înfăţişează lui Dumnezeu, îl încununează şi l înfrumuseţează în chip tainic.

Fiindcă supunerea se aseamănă unei mame care născând un copil i L aduce lui Dumnezeu pe cel ce a renunţat, nou şi ceresc; iar ascultarea se aseamănă unei doici care l alăptează, îl creşte şi desăvârşeşte pe adevăratul ascultător.

Fiindcă supunerea e un cer, iar ascultarea un cer al cerului ca un urcuş mai dumnezeiesc. Căci una e adusă la tronul harului de smerenie, iar alta de iubire. De aceea cel ce a căzut din supunere, acela se prăbuşeşte din cer şi din Dumnezeu, cum au stabilit preadumnezeieştii Părinţi.

1 Manuscrisele 17, f. 164v-174v; 33, p. 337-368; 73, f. 107v-117v şi 94, f. 128r-140r; D. Fecioru, „Manuscrisele de la Neamţu. Traduceri din Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti", Studii teologice 4 (1952), nr. 7-8, p. 459-487, aici p. 465.

2 Pr. D. Fecioru, „Catalogul manuscriselor române din Biblioteca Patriarhiei Române", Studii teologice 13 (1961), nr. 3-4, p. 232-237.

3 Pe lângă manuscrisele nemţene menţionate mai sus, acest corpus al scrierilor lui Grigorie Sinaitul există şi într o altă serie de manuscrise din fondul Bibliotecii Academiei Române (cf. catalogul publicat de G. Ştrempel din 1978 încolo): manuscrisele nr. 1375 (din 1795), 204 f. de la Secu, nr. 1610 (sfârşitul secolului XVIII), 127 f. de la Căldăruşani; nr. 2123 (începutul secolului XIX), 157 f. de la Cernica; nr. 2669 (din 1785), 116 f. de la Hurezi; nr. 3582 (din 1797), 205 f. de la Durău. Aceste manuscrise atestă clar circulaţia scrierilor Cuviosului Grigorie Sinaitul traduse de paisieni în mănăstirile româneşti.

4 Pr. D. Fecioru, „Catalogul manuscriselor...", p. 232.

5 Traducere românească de pr. prof. D. Stăniloae în Filocalia românească, Bucureşti, vol. VII, 1977, p. 91-202. Cf. lista şi descrierea lor sumară şi în studiul meu anterior „Teologia taborică a Cuviosului Grigorie Sinaitul şi probabila ei iradiere în spaţiul românesc", Tabor 1 (2007), pp. 11-26.

6 Filocalia VII, 1977, p. 86, n. 122.

7 Ibid., p. 87.

8 Cuprinse în manuscrisele slavone 1036 (cca 1350-1360) şi 80 (ca 1366-1375) din Biblioteca Naţională din Sofia (descrise în catalogul lui Kodotov, 1969), în manuscrisul 90 din Peć (cca 1365-1370), 75 de la Dečani (cca 1370) sau 456 de la Hilandari (cca 1380-1400); cf. A. E. Tachiaos, „Gregory Sinaites` Legacy to the Slavs: Preliminary Remarks", Cyrillomethodianum 7 (1983), p. 113-165.

9 G. N. Yannakis / G. P. Savvantidis, „To cheirographo t?s Bylizas sto Matsouki I?annin?n", D?d?n? 12 (1983), p. 253-261.

10 A. Rigo, Il monaco, la chiesa e la liturgia. I Capitoli sulle gerarchie di Gregorio il Sinaita, Firenze, 2005, xv-cxvii (introducere) + 80 p. (text, traducere, comentariu).

11 Cf. cataloagele Vladimir, 1894, şi Fonkič Poliakov, 1993.

12 Ibid., p. xxxii-xxxiii.

13 Ibid., p. xxxv.

14 Ibid., p. xxxiv.

15 Editat de J. Darrouzès: Nicétas Stéthatos, Opuscules et lettres (Sources chrétiennes 81), Paris, 1961.

16 A. Rigo, op. cit., p. x.

17 Peri t?n tessar?n hierarchi?n. Traducere după ediţia: A. Rigo, Il monaco, la chiesa e la liturgia. I Capitoli sulle gerarchie di Gregorio il Sinaita, Firenze, 2005, p. 2-18.

18 A se vedea pentru detalii şi Capitolele în acrostih 7, 43 şi 112.

19 Etimologie curentă a numelui „Israel" (Fc 32, 28-29) începând de la Filon din Alexandria în toată literatura patristică şi bizantină.

20 Ierarhia cerească III, 2.

21 Constituţiile Apostolice II, 6-10-11.

22 Ed. Assemani: S. Ephremi Syri Opera Omnia, I, Roma, 1732, p. 116F.

23 Apoftegmele Părinţilor, seria anonimă 55 (ed. Nau).

IOAN I. ICĂ JR.