La începutul acestui an, editura Humanitas a reeditat lucrarea lui Andrei Pleşu Despre îngeri, apărută pentru prima dată tot la Humanitas în anul 2003. Proiectul cărţii este însă anterior lui `89, după chiar mărturia autorului (p. 7), dar realizarea lui atunci a fost împiedicată de accesul limitat la bibliografia străină pe de o parte şi de improbabilitatea publicării pe de alta. La baza formei actuale a cărţii stau mai multe izvoare: un curs universitar al autorului, o conferinţă ţinută în Elveţia sau câteva simple (dar bine articulate) meditaţii.

Desigur o întrebare de bun simţ pe care şi-ar putea-o pune cititorul, încă înainte de deschiderea cărţii, ar fi aceasta: ce legătură are Andrei Pleşu cu îngerii? A văzut îngeri, în vedenie sau aievea? Nu a văzut dar este totuşi un mărturisitor al existenţei lor? Crede în îngeri dar nu ca un credincios, ci aşa cum crede un filosof în existenţa conceptelor pe care le manipulează? Deşi autorul ne asigură de la bun început că „n-am văzut niciodată îngeri" (p. 17), totuşi răspunsul la întrebare rămâne greu de dat. Amical, Sorin Dumitrescu i-a reproşat de altfel, într-un articol (în Idei în dialog, sept. 2005), că nu-şi precizează bine poziţia de pe care vorbeşte, astfel că cititorul nu ştie în nici un moment foarte limpede dacă are de a face, de pildă, cu un credincios sau nu. În realitate, aspectul e mai puţin important, atâta timp cât lucrarea d-lui Pleşu nu e un tratat dogmatic şi nici nu are un public ţintă foarte bine circumscris. Ea se adresează şi credinciosului practicant, şi omului curios să i se spună mai multe despre un subiect superficial cunoscut şi, deloc în ultimul rând, şi celui ce vrea să citească o carte scrisă cu mult stil. Într-adevăr, fiecare poate găsi aici ceea ce caută şi cu toţii ies câştigaţi, în felul lor, de pe urma lecturii. Asta pare să fi urmărit şi autorul, după cum declară în prefaţă: „Mă grăbesc... să-mi declar, de la bun început, intenţiile relativ modeste. N-am plănuit să livrez o „contribuţie ştiinţifică", un (fie şi scurt) „tratat", sau ceva în genul unei masive teze de doctorat. Nu mai am, pentru asta, nici timp nici răbdare. Probabil nici competenţa necesară. Tot ce mi-am propus a fost să fac din îngeri un subiect plauzibil pentru cititorul de azi, de regulă sceptic, de cele mai multe ori incult teologic, dar care a păstrat un rest de curiozitate şi onestitate intelectuală." (p. 10-11). De altfel autorul lasă să se înţeleagă că discuţii viitoare i-ar putea nuanţa opiniile pe care le exprimă în carte. Atitudine care aduce aminte de modestia lui Origen din Alexandria, ce-şi presărase tratatul său dogmatic, Despre principii, cu îndemnuri la clemenţă din partea cititorului şi cu disponibilitatea, exprimată în zeci de feluri, de a schimba orice, în măsura în care i se va sugera o soluţie mai corectă şi mai acceptabilă.

Mai stăruim puţin asupra prefeţei pentru a observa că preocuparea autorului pentru angelologie pare a fi parte a unei preocupări mai largi pentru „spaţiile intermediare": „Îmi puteam imagina deci o trilogie a intervalului, conţinând o primă parte de etică, o a doua de angelologie şi o a treia privitoare la problematica parcursului spiritual, a «căii»"?(p. 7). Gândirea dihotomică, gândirea în două extreme este ceea ce trebuie evitat. La fel se întâmplă şi atunci când cele două extreme sunt Dumnezeu şi omul: „Un alt efect foarte răspândit al acestei gândiri este postularea unui interval vid între Dumnezeu şi om. Or, tocmai spaţiul acestui interval este spaţiul credinţei, spaţiul unei potenţiale întâlniri între pământ şi cer. În acest interval se mişcă îngerii, urcând şi coborând, pe scara lui Iacob" (p. 20). Ne-am putea îngrijora, în acest punct, ca cititori, că îngerii sunt pentru Andrei Pleşu doar produsul ororii d-sale de spaţiul gol dintre extreme şi al nevoii, intelectual simţite, de a popula cu ceva acest spaţiu. Lectura cărţii este însă în măsură să convingă că îngerii au pentru autor o consistenţă mult mai mare decât atât.

Mai instructiv decât să prezentăm pe rand conţinutul fiecărui capitol ar fi, credem, să spicuim câteva idei care ne-au reţinut atenţia în mod deosebit. De exemplu critica imaginii infantile şi dulcege care îi este asociată îngerului mai ales în reprezentările artistice ale Renaşterii şi ale barocului occidental. „Feminizarea lui (a îngerului) este o erezie", spune Andrei Pleşu (p. 30). La fel oficiul îngerului păzitor este înţeles şi el, în mod curent, numai în latura ocrotitoare şi exagerat maternă. În realitate e mai complicat: „Îngerul ca pedagog drastic, dispus, la nevoie, să inducă dezastrul, nu intră în iconografia noastră mentală, deşi e unul dintre cele mai caracteristice portrete ale sale" (p. 101). Apoi, alături de sublinierea constantă a avantajelor condiţiei angelice faţă de cea umană, nu este uitat nici atu-ul (potenţial cel puţin) pe care îl are omul faţă de înger. Într-adevăr, omul poate face din propria sa deficienţă ocazia pentru accederea la un statut superior celui angelic. E un paradox care are un argument biblic, reţinut atent de Andrei Pleşu. Epistola către Evrei este cea care proclamă nu doar că Hristos e deasupra îngerilor, ci şi că, în Hristos, toţi am fost ridicaţi la demnitatea de fii ai lui Dumnezeu. În vreme ce îngerii, a căror fire Hristos n-a luat-o, vor rămâne pentru totdeauna duhuri slujitoare (p. 32). Paradoxul primeşte însă şi un argument-surpriză: tocmai oscilaţia omului între cădere şi ridicare: „Condamnaţi" să-şi savureze, în eternitate, plenitudinea, îngerii au dezavantajul de a nu putea trăi, pe pielea lor, aventura transfigurării, a urcuşului metanoietic spre trepte mai înalte." (pp. 33-34) Sau: „Îngerii cad pentru că, luând perfecţiunea proprie ca pe un dat, o pierd ca orizont" (p. 213).

Constituindu-se ca o carte care despre metafizica şi despre locuitorii intervalului, cartea lui Andrei Pleşu este, credem, criticabilă dintr-un punct de vedere creştin, tocmai acolo unde supralicitează „popularea" acestui interval. Iată un pasaj care merită câteva obiecţii: „Ontologia intervalului o dată constituită, este inevitabil să vedem născându-se tehnici ale parcurgerii lui, tehnici de a fragmenta distanţa, transformând-o, cum am spus la început, într-o „înlănţuire de proximităţi". Or, îngerii nu fac altceva decât să divizeze depărtarea care ne separă de absolut, să reducă depărtarea aceasta într-o suită de segmente plauzibile" (p. 264). Desigur îngerii văd faţa Tatălui şi se plimbă şi printre oameni, ei duc sau aduc mesaje mişcându-se cu repeziciune în acest spaţiu, aşa cum au făcut-o, în mod hierofanic, pe scara lui Iacob. Dar ontologic, ei nu ocupă de fapt spaţiul dintre Dumnezeu şi om. Nu-l ocupă, nu-l fragmentează şi nu-l segmentrează. Spaţiul rămâne neatins în amplitudinea sa. Ierarhia angelică, descrisă şi teoretizată de Dionisie Areopagitul, este una a straturilor superioare ale creaţiei şi nu a intervalului dintre Dumnezeu şi creaţie. „Diminuarea" intervalului vine nu din umplerea lui cu o scalaritate de cinuri angelice, ci din asumarea şi, mai mult, anularea lui în Întruparea Fiului.

Să remarcăm însă şi alte aspecte, care se leagă mai puţin de conţinutul ideatic al cărţii. Unul ar fi enorma erudiţie, care-i permite autorului să citeze cu uşurinţă din autori extrem de diverşi, de la Dionisie Areopagitul la Henry Corbin, sau de la Plotin la părintele Cleopa. Un alt aspect ar fi stilistica superioară, liberă de limbajul repetitiv sau de lemn pe care-l au adesea astfel de încercări. Dacă volumul d-lui Pleşu s-a vândut până acum în câteva zeci de mii de exemplare, dacă s-a reeditat de mai multe ori, dacă este deja probabil cel mai cunoscut titlu al d-sale, lucrul se datorează cu siguranţă şi stilului rafinat în care este scris, şi care constituie un enorm avantaj, într-o vreme în care plăcerea pe care ţi-o inspiră lectura unei cărţi decide dacă o vei citi sau nu.

CIPRIAN VIDICAN