Editura Deisis a publicat în acest an a treia ediţie a lucrării Vieţile sfintelor care mai înainte au fost desfrânate, purtând subtitlul despre puterea căinţei în monahismul timpuriu, o traducere din limba engleză semnată diac. Ioan Ică jr. Maica Benedicta Ward, autoarea cărţii este membră a Comunităţii monastice a Surorilor iubirii lui Dumnezeu de la Fairacress, Oxford. Din anul 1957 predă la facultatea de teologie din Oxford. Este autoarea unei serii ample de cărţi, traduceri, studii şi articole privind spiritualitatea monahismului timpuriu şi a celui medieval timpuriu occidental. Lucrarea poartă un titlu care frapează prin francheţe şi aşa cum se arată şi în cuvântul înainte: sunt prezentate o serie de texte privitoare la căinţă, la întoarcerea fiecăruia la Împărăţia pierdută. Nu cred că trebuie scăpată din vedere nici mărturisirea maicii Benedicta care arată că ideea de a alcătui o lucrare despre vieţile prostituatelor convertite i-a venit după ce a întâlnit-o pe Maria, o foarte tânără fată care locuieşte în Londra ca prostituată şi care mi-a cerut să o ajut să scape de o viaţă pe care o detesta. (p. 6) Deosebit de interesant este faptul că din şirul prostituatelor menţionate în această carte patru dintre ele poartă numele Maria, numele Maicii Domnului. Poate fi o simplă coincidenţă datorată răspândirii foarte mari pe care acest nume a cunoscut-o, dar acest fapt se pretează foarte bine la o interpretare simbolică, poate fi vorba aici de cele două extreme între care se mişcă întreg neamul omenesc, prăpăstiile păcatului şi culmile sfinţeniei.

Seria sfintelor prezentate în această carte începe cu viaţa Sfintei Maria Magdalena (p. 25), tocmai pentru a exemplifica continuitatea acestei teme cu cea a Bibliei. Urmează apoi relatarea privitoare la Maria Egipteanca (p. 51), cea care este socotită un model de căinţă în cultul Bisericii Ortodoxe Răsăritene şi a sfintelor Pelaghia

(p. 99), Thaisia (p. 127) şi Maria nepoata lui Avraam (p. 143). Fiecare text aghiografic este precedat de studiu introductiv ce marchează locul fiecăreia dintre sfinte în ceea ce am putea numi literatura convertirii.

Cartea debutează cu un studiu privind tema căinţei în monahismul timpuriu. Şirul personalităţilor cuprinse în studiu este deschisă de Fericitul Augustin (era cred de aşteptat să se întâmple aşa, deoarece autoarea provine dintr un mediu catolic) care se converteşte după ce aude lecturându-se relatarea din Viaţa Sfântului Antonie cel Mare privind întoarcerea la credinţă a acestuia. Momentul convertirii Sfântului Antonie, aşa cum este el descris de Sfântul Atanasie al Alexandriei, este considerat de Benedicta Ward ca fiind descrierea arhetipală a convertirii, în cadrul căreia un rol esenţial îl deţine cuvântul Scripturii, „sabia Duhului", care provoacă schimbări definitive în vieţile celor care îl aud şi sunt pregătiţi să îl primească. Un element care poate fi remarcat în succesiunea de descrieri ale convertirii pe care le prezintă maica Benedicta, în studiul privind căinţa, este faptul că de fiecare dată convertirea se produce în urma auzirii cuvântului scripturistic şi nu în urma citirii lui. O afirmaţie similară este făcută şi de părintele D. Stăniloae în Teologia dogmatică ortodoxă vol. I „În general cuvântul Scripturii are putere când e comunicat de un om credincios altuia, fie prin repetarea lui aşa cum se găseşte în Scriptură, fie explicat. Căci în credinţa dintre ei lucrează Duhul Sfânt. Credinţa, ca lucrare a Duhului, vine în cineva prin altul, dar numai atunci când acel altul comunică cuvântul Scripturii însuşit şi mărturisit cu credinţă, sau cu sensibilitatea comuniunii cu Duhul."¹ Convertirea mai multora se produce după acelaşi tipar şi în acest sens este menţionat avva Apollo din Sketis, Moise Arapul etc.

În cadrul literaturii convertirii un loc aparte îl ocupă istoriile prostituatelor pocăite, a căror înţelegere este însă trecută de maica Benedicta Ward din planul istoric în cel alegoric, ea sesizând în substrat imaginea femeii păcătoase care este Israel, infidel faţă de Legământul lui Dumnezeu. Femeia păcătoasă este deci Eva, „mama tuturor celor vii", şi de aceea e şi imaginea oricui, a neamului omenesc înstrăinat de iubirea lui Dumnezeu.(p. 21) Istoria convertirilor acestora este uimitoare şi se adresează mângâietor întregului neam omenesc, este de fapt povestea noastră, povestea întoarcerii acasă, o poveste menită să aducă speranţa mântuirii tuturor păcătoşilor, indiferent ce formă ar fi luat înstrăinarea lor de Dumnezeu; dacă aceste femei s-au putut mântui, se poate mântui oricine. (p. 100) Relatările acestea nu sunt niciodată simple biografii ci au menirea de prezenta adevăruri fundamentale într-o formă narativă vie şi accesibilă. (p. 101) În altă parte (p. 151) maica Benedicta afirmă că sensul literar al unui text era mult prea firav pentru a putea menţine interesul unui cititor în lumea antică; sensul superficial al unei opere, atât în lumea clasică cât şi în lumea creştină era vestibul prin care cititorul putea trece în multe şi felurite lumi. Pentru monahi înţelegerea alegorică a Scripturii şi a textelor aghiografice era esenţială.

În viaţa Sfintei Pelaghia apare un element care, în lipsa unei înţelegeri corespunzătoare, ar putea pricinui tulburare; este vorba de faptul că o după convertire fosta desfrânată se nevoieşte ca pustnic în haine bărbăteşti şi asta în pofida interdicţiei exprese exprimate în Deuteronom „Femeia să nu poarte veşmânt bărbătesc, nici bărbatul să nu îmbrace haine femeieşti, că tot cel ce face aceasta urâciune este înaintea Domnului Dumnezeu" (22, 5). Explicaţia pe care o dă maica Benedicta acestui fapt este una ce depăşeşte pragmatismul fără însă a-l ignora, căci purtarea de haine bărbăteşti în deşert trăda nevoia de a se proteja a unei femei care trăia singură. Mai mult decât atât, pentru a avea loc în lumea monahismului timpuriu, trebuiau depăşite diferenţele dintre sexe. Acest lucru se putea face fie vieţuind într-o comunitate de un singur sex, fie adoptând un mod de viaţă solitar. Fiecare din aceste căi deschidea pentru bărbaţi şi pentru femei calea reîntoarcerii la starea paradisiacă a lui Adam cel nou în care „nu mai este nici parte femeiască, nici parte bărbătească" (Gal 3,28). Această practică nu era însă una universală, şi în acest sens este adus exemplul ammei Sara care a vieţuit singură lângă Nil timp de şaizeci de ani, fără a purta haine bărbăteşti sau a se alătura unei comunităţi de călugăriţe. Unele remarci pe care această maică le face trădează egalitatea pe care ea o simte în faţa bărbaţilor „Potrivit firii mele sunt femeie, nu însă potrivit gândurilor mele". Faptul că unele monahii au avut grijă să nu se prezinte sub nici un chip ca femei nu are nimic de-a face cu respingerea feminităţii ci dimpotrivă, afirmă maica Benedicta, era o afirmare a unei feminităţi integrate atât de femeile cât şi de bărbaţii pustiei. (p. 108-110)

În relatarea Vieţii Sfintei Pelaghia prostituata, trebuie remarcat modul în care Pelaghia se raportează la Sfântul Nonnus episcopul: dacă într-adevăr eşti ucenic adevărat al acelui Hristos, să nu mă respingi pe mine cea care doresc să văd prin tine pe Mântuitorul şi să fiu vrednică prin tine să văd faţa lui. (p. 119) Această afirmaţie poate părea exagerată pentru noi cei care ne imaginăm posibilitatea unei relaţii directe, nemediate de nimeni şi de nimic cu Dumnezeu (o gândire de tip protestant). Iată însă ce spune în acest sens arhim. Emilianos în comentariile pe care le face la avva Isaia, vorbind despre relaţia dintre stareţ şi ucenic: Dumnezeu deocamdată este de nepipăit pentru ucenici... este Cineva la care s-au gândit dar pe care nu-l cunosc...legătura ucenicului cu Stareţul este chipul legăturii cu Nevăzutul şi Nepipăitul Dumnezeu². Aşadar putem vedea cum de la bun început, călăuzită de o fină intuiţie duhovnicească, Sfânta Pelaghia surprinde necesitatea unui mediator în persoana unui om duhovnicesc, în relaţia incipientă cu Dumnezeu.

Maica Benedicta dovedeşte o ascuţită înţelegere a realităţilor duhovniceşti când afirmă, vorbind despre vieţile prostituatelor de dinainte de convertire sau despre căderile care adesea au survenit, că ceea se găseşte în afara vieţii ascetice nu este plăcerea în sine ci disperarea, atitudine de mândrie care neagă posibilitatea iertării.(p. 148) Tema deznădejdii este reluată apoi şi în capitolul final al lucrării, unde se spune că acesta este adevăratul păcat al umanităţii (p. 171), iar un pas către tratarea acestei maladii ar putea fi lucrarea Vieţile sfintelor care mai înainte au fost desfrânate, care spune mereu şi mereu că încă este loc de pocăinţă.

1  Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996, p. 41.

2 Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvinte ascetice, tâlcuire la avva Isaia, trad. rom. ierom. Agapie Corbu, Ed. Sf. Nectarie, Arad, 2006, p. 11-12.

PAUL SILADI