TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

Predica: prospeţime vie a Evangheliei sau bâjbâială nevertebrată?


 

Predica: prospeţime vie a Evangheliei sau

bâjbâială nevertebrată?

 

 

 

 

Ilie Trif

 

 

 

Nu este o simplă şi ridicolă constatare faptul că cei de la care te aştepţi să aibă vocaţia cuvântului bine gândit şi rostit au o extrem de crudă neglijenţă şi lipsă de consistenţă faţă de acesta. Paradoxal, cuvântul nu mai este o „curea de transmisie" a unei energii binefăcătoare şi restauratoare. Devine un simplu zgomot sau un sunet frumos, desigur, dacă este acompaniat de un timbru vocal pe măsură. Ne-grija faţă de rostirea şi gândirea cuvântului pare să ne cotropească de la o zi la alta. E atâta neglijenţă pentru cuvântul gândit şi rostit, încât ajungi să spui că orice cuvânt rostit, aşa cum nu trebuie, rămâne, de fapt, nerostit. Ne-grija aceasta nu e altceva decât netocmirea cuvintelor pronunţate oricum, oriunde, oricât.

Rostirea trebuie să fie înveşmântată într-o haină vie şi cât mai frumos „mirositoare". Veşmântul cuvântului e cel care dă vigoare şi prospeţime. Te face să te îndrăgosteşti de el sau îţi provoacă o lehamite cumplită. Şi aici, nu avem în vedere neapărat cuvintele rostite din răutate sau ca efect al micimii de suflet, ci, mai ales, pe cele „bune" şi despuiate de orice umbră de răutate, dar rostite total inadecvat. Deci, pot fi şi cuvinte bune, dar rostite total inadecvat. Cuvinte bune, dar îmbrăcate în haine nespus de ponosite. Acesta e unul din paradoxurile cuvintelor bune. Sunt aşa de „bune" că te uimeşte ponoseala în care sunt înfăşurate.

Dar oare ce înseamnă „veşmântul" cuvântului? E puterea, prospeţimea şi darul lui de a pătrunde exact acolo unde se cere a fi împropriat, însuşit. Cuvântul celuilalt capătă viaţă numai atunci când e încorporat în universul meu lăuntric, când această „încorporare" devine o stringenţă firească pentru mine. În caz contrar, rămâne o simplă înşirare de litere sau cifre. Dar ca să mi-l însuşesc, celălalt trebuie să mi-l rostească şi cu o forţă - nu neapărat decibelică, ci spirituală -, cu o prospeţime care să fie în stare să doboare toate cuvintele „vechi" din mine, să mă supună unui catharsis al înţelegerii. Vechiul trebuie dărâmat sau încorporat de tot ceea ce e nou. Un cuvânt „nou" (citeşte „proaspăt") atunci reuşeşte să-l destrame pe cel vechi, când se dovedeşte a fi un cuvânt extrem de seducător prin constelaţia de sensuri pe care o poate declanşa în mine.

Validitatea cuvântului gândit şi rostit frumos se verifică şi se autentifică prin puterea sensului pe care o descoperă în şi pentru mine. E cuvântul viu, cuvânt care ia viaţă în mine şi e în stare să mă re/clădească sau să mă plaseze într-o lume de sensuri nebănuite de mine. Să vuiască numai sens din orice cuvânt rostit... E cuvântul pe care-l simt ca fiind „contemporan" cu mine, inaugurând orizonturi şi idealuri, negândite vreodată de mine.

Să facem un simplu recurs la cuvintele puternice, fondatoare de sensuri vii, oricând capabile să ne arunce într-un alt mod de viaţă, mai bun, mai aşezat, mai frumos. Şi asta depinde de cât de mult le luăm în serios. Tot cuvântul spus de Domnul Hristos dă viaţă şi sens existenţei firave a umanităţii. Fiecare cuvânt rostit de către El şi surprins de Evanghelie are darul de a inaugura ceva absolut nou, inedit şi întotdeauna iradiant: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri" (Mt. 5, 44); „Ci căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga vouă" (Mt. 6, 33); „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie" (Mc. 8, 34); „Eu sunt Pâinea cea vie" (In. 6, 51); „Eu sunt Lumina lumii" (In. 8, 12); „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii" (In. 13, 35); „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (In. 14, 6); „Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi" (In. 15, 13). Şi aşa, am putea cita întreaga Evanghelie. Fiecare cuvânt al Domnului ne plasează într-o împărăţie de sensuri de la care viaţa nu poate să aibă decât o singură alternativă: să se conecteze ca la o sursă de îmbogăţire şi permanentă împlinire. Nu se poate sustrage. De ce? Sunt atât de adevărate şi de vii, încât orice umbră de ignorare te sorteşte la minciună şi moarte faţă de tot ceea ce dă cu adevărat bogăţie şi consistenţă existenţei noastre. Hristos este „profet puternic în faptă şi`n cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor" (Lc. 24, 19).

Să ne amintim de cuvintele inauguratoare de viaţă plenară din istoria Sfinţilor. Observăm că în jurul unui cuvânt sau al unei fraze s-a brodat întreaga lor viaţă. Am putea spune, fără nici o tăgadă, că aceste cuvinte au devenit atât de „proprii" lor, încât fiecare dintre ele cuprinde în inerenţa, interioritatea lor „datele", „ADN-ul" biografiei spirituale a acestora. E cuvântul care a fost în stare să vireze într-o cu totul altă direcţie viaţa lor decât era până atunci. În acest fel, cuvântul devine de-o-fiinţă cu numele. Sfântul Serafim de Sarov îşi declina viaţa în jurul cuvântului: „Hristos a înviat! Bucuria mea!"; Sfântul Siluan Athonitul şi-a ţesut toată viaţa duhovnicească pe enigmaticul, puternicul, luminatul cuvânt al lui Hristos: „Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui!"1. Sunt doar două exemple în care cuvântul rostit frumos, proaspăt şi viu se cere a fi inserat în viaţă, cuvânt care se extinde, se îmbogăţeşte şi se umple de sens tocmai pe temeiul acestuia. Cuvântul ca „efect" direct al unei vieţi adâncite în experienţa faptei bune învăluie existenţa şi o face mai vibrantă.

 

 

Predica - Emausul duhovnicesc, iradiat de punctele de foc: prooroc, puternic, faptă şi cuvânt

 

Vom lua ca punct de pornire în analiza noastră pericopa evanghelică a călătoriei înspre Emaus a celor doi ucenici, Luca şi Cleopa. Prinşi în zălogul întristării şi al deznădejdii, Luca şi Cleopa, trăiesc experienţa întâlnirii cu Hristos Cel Înviat. În timp ce privirile lor, poate, se amestecau cu pulberea pământului şi doborâţi de faptul că toate nădejdile lor au fost frânte în ceea ce priveşte învierea Celui pe care L-au slujit, dintr-o dată se simt acompaniaţi de un „străin". Acest „străin" îndrăzneşte să le „tulbure" tulburarea lor, întrebându-i - parcă de prisos, ar spune ucenicii - : „Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi între voi mergând?" (Lc. 24, 17). Întrebarea aceasta, a „străinului", Care-i va însoţi în tot drumul lor înspre Emaus, amplifică şi mai mult întristarea lor: „Oare numai tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmplat în el zilele acestea?" (Lc. 24, 18). Acesta e momentul în care se înfiripă dialogul dintre Străinul-Iisus şi ucenicii Lui. Iisus din Nazaret „era prooroc puternic în fapta şi-n cuvânt" (Lc. 24, 19), a fost dat la moarte, a fost răstignit şi noi, spun ucenicii, nădăjduiam că ne va izbăvi. Ba mai mult, şi nişte femei de-ale noastre ne-au înspăimântat, spunându-ne „că trupul Lui nu este în mormânt", cu toate că au primit încredinţarea că este viu, că este printre noi.

E un dialog fascinant. Ucenicii vorbesc Străinului despre „străin", dar fără să ştie acest lucru („ochii lor erau ţinuţi ca să nu-l cunoască"). Se pare că vorbeau bine şi la măsura Străinului cu care dialogau. Discuţia e preluată de Străin, Care-i admonestează, spunându-le: „O, nepricepuţilor, şi cu inima zăbavnici a crede`n toate câte-au spus profeţii!" (Lc. 24, 25), tâlcuindu-le toate Scripturile cele despre El. Acest Străin-Hristos nu numai că-i admonestează, dar le şi mistuie „nepriceperea şi zăbăvnicia inimii", împotmolită în deznădejde şi supărare, cu focul cuvintelor pe care le rostea: „Oare nu ardea`ntru noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi`n timp ce ne tâlcuia Scripturile?" (Lc.24, 32). Focul cuvintelor lui Hristos a mistuit tot ceea ce era „supărător" din inima lor şi i-a aprins, i-a înflăcărat cu vâlvătaia certitudinii, a credinţei, a sensului că El este viu, este printre ei. Până la Hristos nimeni nu a îndrăznit să gândească vreodată că prin cuvânt inima poate să ia foc, să se aprindă. E cuvântul unui „prooroc". Ce fel de prooroc? „Puternic". În ce se vede şi în ce stă această puternicie? „În faptă şi în cuvânt". Unde se verifică/vede fapta şi cuvântul? „Înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor".

Inima acestor ucenici s-a aprins iarăşi de sens. Cum va fi arătând o inimă cu luminile stinse de întunecimea lipsei de sens? Sensul, lumina, viaţa, focul sunt cele care întreţin sau readuc inima omului la împlinirea şi înţelegerea existenţei lui efemere. Sunt combustibilul vieţii lui. Hristos, prin cuvântul Lui „puternic în faptă", a reuşit să re-aprindă felinarul sensului stins în inima ucenicilor. S-a dovedit a fi „proorocul proorocilor", pentru că totul era o expresie fidelă a ascultării şi a împlinirii cuvântului Tatălui: „Pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M`a trimis" (In. 5, 30; 6, 38); „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M`a trimis şi să-I împlinesc lucrarea" (In. 4, 34).

Imaginea Emausului poate fi uşor transpusă şi-n realitatea concretă a predicii. Predica - cuvântul omului despre Cuvântul lui Dumnezeu - (îngăduită să-mi fie această tautologie) ar trebui să aibă exact „efectul" pe care l-a avut şi cuvântul-predică al Domnului Hristos pentru cei doi ucenici. Cuvântul-predică care nu e în stare să ne aprindă şi să ne angajeze la o altă viaţă, mai bună, mai adevărată, mai plenară, se dovedeşte a fi un conglomerat de idei, înzestrat cel mult cu „darul" de a obosi şi de a plictisi. În „Emausul vieţii" (V. Voiculescu) noastre cotidiene, preotul este cel care, în virtutea mandatului de la Hristos şi pe temeiul harului preoţiei primit în dar de la episcop, trebuie să aprindă inimile oamenilor de adevărul unic şi veşnic al Învierii Lui. Trebuie să fie, asemeni lui Hristos, un „prooroc puternic în faptă şi-n cuvânt, înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor". Să-şi reconsidere/redescopere vocaţia de profet. Cuvintele pe care le rosteşte de pe amvon trebuie să ni-l dezvăluie ca „prooroc", adjectivat de puternicie. Substantivul „prooroc" e despuiat de orice sens dacă nu e adjectivat de viguroasa slovă „puternic".

Proorocul adevărat nu va avea niciodată cutezanţa de a articula vreun cuvânt în faţa oamenilor fără să-i fie descoperit de Sus. În cazul în care vorbeşte conform inimii lui, divorţat de puterea Celui de Sus, fără sinergia şi racordarea la voia dumnezeiască, cuvântul lui devine o icoană a pustiirii, a nerodirii: „Nu ascultaţi la vorbele profeţilor, că`n zadar îşi închipuie loruşi vedenii; din propria lor inimă vorbesc, iar nu din gura Domnului" (Ier. 23, 16).

Cuvântul predicii trebuie să radiografieze perfect sufletul auditoriului, aşa cum a făcut şi Iisus cu ucenicii Lui în drum spre Emaus. Nu are voie să meargă pe dibuite sau bâjbâite. „Puternicia" preotului-prooroc se vădeşte în iscusinţa lui de a depista şi vindeca toate bubele hidoase de pe harta lăuntrică a poporului. Poporul să simtă atât de aproape şi de adevărat diagnosticul „prescris" prin cuvântul rostit, încât să nu mai aibă puterea de a-l contesta, impunându-i-se ca un adevăr, nu implacabil, ci indubitabil, extrem de „real" pentru configuraţia lui psiho-somatică.

Preotul-prooroc poate fi „puternic" în cuvânt, doar dacă este îndestulător de „puternic" şi-n faptă. Şi succesiunea biblică („puternic în 1. faptă şi-n 2. cuvânt") ne obligă şi ne atrage atenţia la aşa ceva. Cuvântul trebuie neapărat prefaţat de faptă; trebuie născut în faptă, să fie un „efect" al experienţei faptei. „Aşadar, cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, şi astfel îi va învăţa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; dimpotrivă, cel ce le va face şi astfel va învăţa, acela mare se va chema în împărăţia cerurilor" (Mt. 5, 19). Fapta e cea care naşte, în lumea duhului, cuvântul, şi nu invers. Praxis-ul generează logos-ul, el este interfaţa, preludiul adevărat şi autentic al acestuia. Numai în felul acesta cuvântul va izbuti să fie un bisturiu al evidenţei, care să facă incizie exact acolo unde e nevoie de aşa ceva. Să fie ca un sfredel care să sfredelească sufletul auditoriului şi să-l pună în faţa evidenţelor „tari", capabile de schimbare şi purificare a vieţii.

Puterea cuvântului rezidă şi în capacitatea preotului-proroc de a activa „sentimentul" de sete neostoită după realităţi complet nedorite de el până atunci. Profetul Amos spunea: „Iată, vin zile - zice Domnul - când voi trimite foame pe pământ: nu foamete de pâine, nici sete după apă, ci foamea de a auzi cuvântul Domnului" (8, 11). Setea neostoită de auzit cuvintele Domnului e înrădăcinată în fiecare făptură de pe faţa pământului: „Şi a fost că pe când mulţimea Îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu" (Lc. 5, 1). E nevoie doar de activarea şi conştientizarea de către sacerdot ca slujitor al cuvântului, a acestei dorinţe de sete, atât de inerentă firii noastre.

Cuvântul-predică îşi împlineşte menirea („...aşa va fi cuvântul Meu - oricare va ieşi din gura Mea -: el nicicum nu se va întoarce până când se vor plini toate câte Eu am vrut" (Is. 55, 11]) numai atunci când reuşeşte „să up-dateze" realităţi existente în noi, să le racordeze la dumnezeiesc. Se impune a fi cerut fermentul „răscolirii". Un cuvânt care nu ne răscoleşte, nu ne provoacă ameţeli sufleteşti, insomnii duhovniceşti, rămâne un simplu bruiaj fonic.

Predica îşi verifică autenticitatea şi prin puterea ei de a răscoli, de a ne întoarce sufletul pe „dos", ca să simţim nevoia de a-l întoarce şi pe „faţă", de a aduce clocot şi nelinişte liniştită în firava noastră existenţă: „Iată, oare nu sunt cuvintele Mele ca focul - zice Domnul - şi ca un ciocan care taie piatra?" (Ierem. 23, 29). De reţinut! Un ciocan care sfărâmă „stânca" şi nu „nisipul". Cuvântul preotului pare a fi dur tocmai atunci când trebuie să oblojească şi foarte dulceag atunci când ar trebui să mai sfărâme ceva din stâncile indolenţei, insuficienţei şi ale indiferenţei. Desigur, cu condiţia ca tot acest demers să fie expresia puternică a dragostei şi a gingăşiei faţă de popor. Vreme e să mustri, dar, mai ales, vreme e să şi mângâi prin cuvânt. Predica nu are dreptul să-şi aroge statutul de ciomag sau bocanc la adresa sufletului ascultător. Gingăşie şi mustrare, leac şi rană, condescendenţă şi sfat constituie ingredientele unei predici reuşite. Altfel, vom fi vrednici de mustrarea profetului: „Pe [oaia] cea slabă n`aţi întărit-o, pe cea bolnavă n`aţi vindecat-o, pe cea zdrobită n`aţi legat-o`n feşi, pe cea rătăcită n`aţi întors-o, pe cea pierdută n`aţi căutat-o, iar pe cea tare aţi slăbit-o prin osteneală" ( Iez. 34, 4).

 

 

Predica între „abia viu" şi „abia mort"

 

Din păcate, predica zilelor noastre se zbate între „stingere" şi „licărire", în ceea ce priveşte învelişul şi modul în care este transmisă (nu ne permitem luxul de a face o facilă şi păgubitoare generalizare; suntem „contemporani" şi ai unor excepţii fericite şi dătătoare de nădejdi luminoase). Are un chip de muribund, care tânjeşte în zadar după viaţă. Această pseudo-predică nu mai contaminează pe nimeni cu viaţă, râvnă şi dor de a urca cât mai sus treptele cuminţi ale vieţuirii în Duh. Face o contra-misiune. Se loveşte doar de zidurile reci ale bisericii, fără să penetreze, să plonjeze în adâncul inimii omului. Are un chip şi o configuraţie dezgustătoare. Se „îmbracă" în expresii „inexpresive", în cuvinte „necioplite", în morală „demoralizatoare" şi în gânduri „negândite" vreodată de Duhul Sfânt. Cancerul limbajului de lemn şi mort, deprins prin seminarii sau facultăţi, e modul ei de viaţă. Mai pe scurt, e o predică „ne-predică". Aşa se face că, atunci când cineva ajunge în situaţia de a se sătura de tine pentru că-i dai poveţe, ţi se trânteşte în gură căluşul expresiei „hai, lasă-mă, scuteşte-mă de predici; iar îmi ţii predici?".

Motivele care brodează, care urzesc această imagine a predicii zilelor noastre sunt multiple şi diverse, ca să nu zic „împestriţate". Preotul care nu mai face nici un fel de pact cu meditaţia, cu rumegarea noetică şi „cardiacă" a cuvântului Scripturii şi al Părinţilor, nu face decât să invoce permanent eşecul unei propovăduiri lipsite de duh şi viaţă, de har şi bucurie. Cuvântul lui nu mai este plămădit de rugăciune, meditaţie şi studiu, ci de efectul divorţului faţă de acestea. În multe cazuri se întâmplă un fapt inedit şi, în acelaşi timp, hazliu: primul contact cu pericopa, rânduită spre citire, are loc exact în momentul în care preotul cu Evanghelia în mână vesteşte cuvântul biblic neotestamentar. Nu e precedat de dese „vizitări", de neîncetate interpelări a cuvântului biblic. E întâlnire la prima vedere cu acest text. Trist că nu se dovedeşte a fi şi dragoste la prima vedere. Rămâne un accident, o întâlnire pasageră, care trebuie „executată" doar în virtutea existenţei ei în cultul Bisericii.

Predica neprefaţată de o meditaţie truditoare pe marginea cuvântului Scripturii riscă să devină un puternic atentator la exigenţele poruncii a III-a din Decalog: „Să nu iei numele Domnului, Dumnezeului tău, în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui" (Ieş. 20,7); sau cade sub incidenţa cuvântului lui Hristos: „După gura ta te voi judeca, slugă vicleană!" (Lc. 19, 22). Preotul „certat" cu elementele ce stau la baza predicii (rugăciune, meditaţie şi studiu, inclusiv al ştiinţelor „profane", mai ales poezia şi literatura) nu va putea niciodată să detecteze nucleul, să extragă miezul din cuvântul dumnezeiesc, care să constituie mesajul viu, contemporan, al lui Hristos pentru oameni. Din această neglijenţă, parcă înadins alimentată de lene intelectuală şi duhovnicească, se naşte şi odrasla nefericită a lipsei de putere a cuvântului rostit. Energia cu care este înzestrat orice cuvânt este asasinată de criminalul apatiei totale faţă de aceste elemente-pietre („Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului" [Ps. 117, 22]).

Actualizarea cuvântului Domnului, prin predică, e declinată de rugăciune, meditaţie şi studiu. Numai acestea pot asigura prospeţimea vie, actualitatea verbului divin, îndreptat către oameni. Nu în sensul că acest verb şi-a pierdut actualitatea şi noi trebuie, din răsputeri, să-l scoatem ca fiind actual. El este actual şi dacă noi nu punem în evidenţă acest adevăr. Hristos ne dă mărturie: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Mt. 24, 35). Cuvântul lui Hristos e veşnic. Trist e că noi îl efemerizăm, îl plasăm, prin tipul nostru de propovăduire, la capitolul „cuvinte spuse cândva, şi peste care s-a aşezat praful istoriei şi al muzealităţii". Îl arheologizăm, îl punem la „naftalină", scoţându-l, când şi când, ca pe un exponat - ce bine ar fi să fie măcar şi aşa - de mare preţ.

Rămânem încremeniţi în faţa înţelepciunii, cu care este înfăşurat cuvântul, dar nu catadicsim să-i mişcăm „nici cel puţin cu un deget" (Lc. 11,46) viaţa, lumina, sensul şi focul de care e învăluit. Aşa se întâmplă că e mult mai comod să deschizi o carte de predici - vai, poate redactată şi asta în cabinetul de studiu, când ar trebui să fie un ecou al propovăduirii de pe amvon, adevăratul „birou" de redactare al acesteia! - şi să-ţi însuşeşti „la minut" nişte idei ca mai apoi să le livrezi credincioşilor. Dacă cineva ar fi înzestrat cu atributul omniprezenţei şi ar face un tur ca puterea gândului pe la toate bisericile, în duminici şi sărbători, ar rămâne profund, poate năuc de „mişcat" de simfonia, de puterea de clonare a temelor dezbătute. Nici să se fi înţeles, în prealabil, nu puteau să fie aşa de „identici" în abordarea temelor de predică.

De ce această consubstanţialitate negativă? Aproape toţi au drept sursă de inspiraţie aceeaşi carte de predici (altfel excepţional de bună). Şi uite aşa, an de an creştinii sunt supuşi unei torturi predicatoriale de către slujitorii „neslujiţi" de cuvântul Domnului (atenţie! să nu cădem în păcatul cumplit al generalizării!). Dorim să nu fim interpretaţi greşit! Cărţile de predici îşi au rostul lor bine definit în activitatea preotului. Şi anume, de a te scoate dintr-un impas, care ne mai poate da şi târcoale. Dar acest „impas" să nu fie o concretizare a acţiunii de xeroxare a ideilor din tratatul omiletic consultat, ci zămislirea altora, noi, proaspete, pline de viaţă, mereu capabile să hrănească sufletul celui flămând după orizonturile pe care le poate deschide cuvântul Domnului. Ne-a fost dat să auzim, de nenumărate ori, din partea preoţilor: „Sunt în pană de idei, nu am ce să spun la predică, trebuie să scotocesc ceva...". „Pana" asta de idei mai are în spatele ei şi alte „pene", penele lipsei de rugăciune, meditaţie şi studiu. O „pană" atrage altă „pană". Parcă ne vine să parafrazăm cuvintele Psalmistului: „Adânc pe adânc se cheamă" ( 41, 9), „pană pe pană cheamă" (iertată fie-ne această asociere!).

„Pana" la care nu prea am făcut referire e şi cea a lipsei de preocupare cum expunem cuvântul, cum îl îmbrăcăm. Aici e nevoie de puţină zăbavă, de puţină nuanţă. Există un război surdo-mut între cei care pledează pentru conservatorism şi cei care sunt pentru o emancipare fără margini a limbajului predicatorului, a veşmântului în care e îmbrăcat cuvântul dumnezeiesc. Adevărul e undeva pe la mijloc. Sinteza dintre cele vechi şi cele noi, dintre conservatorism şi emancipare, dintre parfumul limbii arhaice şi prospeţimea limbii moderne. Parfumul şi prospeţimea fac casă nespus de bună împreună. Trist e că în vremurile noastre nu mai detectăm preocuparea nici pentru varianta arhaică, nici pentru cea modernă. Găsim, în schimb, la tot pasul o inexplicabilă şi intensă preocupare „nepreocupată" pentru limbajul de lemn, exprimarea adevărurilor frumoase şi adânci într-o manieră dezgustător de dezgustătoare. Lipseşte aproape cu desăvârşire grija sfântă pentru cuvântul rostit frumos, elegant, bine şi contemporan. E ameţitor lucru să-ţi fie dat să auzi un adevăr evanghelic înfăşurat într-o exprimare şi rostire năucitor de schimonosită. Nu mai amintim cazurile pe profundă letargie faţă de normele gramaticale.

Paradoxul stă în faptul că se plâng şi intelectualii şi oamenii simpli. Intelectualii (desigur, atunci când nu e vorba de mofturi lingvistice) se plâng de modul cum este rostit cuvântul Domnului, că se vorbeşte aşa de inadecvat, neîngrijit, fără consistenţă, iar creştinii simpli (de fapt, şi intelectualii sunt nişte simpli creştini, în sens de simplitate, înţelegând prin aceasta promovarea, cel puţin, a examenului la capitolul „bunul simţ") de faptul că predica e „prea grea", prea sofisticată, prea filosofică. Cum se explică acest fenomen de nemulţumire? În cazul descris, preotul folosind un limbaj pretenţios, adică inaccesibil publicului larg (foarte teologizat - un fel de „clericalizare" a limbajului - , crezând că în faţa lui are studenţi de la Teologie, sau foarte împopoţonat de neologisme, multe, poate, create de el) şi neposedând proprietatea cuvintelor, atrage cu brio confuzia şi indignarea şi-a unuia, şi-a altuia. Predica ajunge să fie spânzurată undeva între limbajul academic, pretenţios şi lipsa de proprietate a cuvintelor. În cazul din urmă, cuvintele sunt cele care îl posedă pe preot şi nu preotul cuvintele. În acest fel, se declanşează babilonia cuvintelor şi a sensurilor, care face ca slova dumnezeiască să-şi „piardă" (mai exact să-i fie pierdută) din savoare şi prospeţime, din actualitate şi frumuseţe. Lipsa de proprietate semantică a cuvintelor te aruncă, încet, dar sigur, în sterilitatea gândirii şi a inimii, uşor transmisibilă şi auditoriului.

Bineînţeles, nimeni nu se aşteaptă ca toţi predicatorii să fie nişte virtuozi ai cuvântului, care să electrizeze pe cei care-i ascultă prin ceea ce le spun. Fiecare cu darul primit. Totuşi, noi considerăm că există un dar „minim", care ar trebui să fie prezent în/la toţi: conştiinţă responsabilă faţă de cum rosteşti cuvântul sau faţă de cum te rosteşti în faţa celuilalt. Nimeni nu ne împiedică de la o pregătire prealabilă a cuvântului de învăţătură. De exemplu, ne putem redacta predica - născută din rugă şi truda studiului - acasă (bineînţeles, fără intenţia de a o citi în faţa creştinilor, ceea ce ar asigura o transmitere perfect mecanică a conţinutului), pentru a evita spargerea, curgerea ei prin dizgraţioasele pauze fonice ale lui „ăăăă...", „îîî..." ş.a.m.d. De asemenea, putem medita şi la modul cum îmbrăcăm o idee care ne vine în cap şi pe care am vrea să o transmitem. Tema să fie proaspătă şi nu râncedă, vie şi nu moartă, puternică şi nu anemică în conţinut, grevată întotdeauna pe Scriptură, Sfinţii Părinţi şi de ce nu şi pe literatură, poezie, istorie etc. În caz contrar, riscăm să transmitem doar idei moarte, fără nici un corespondent cu realitatea, cu ceea ce avem sub nasul nostru, fără nici un ecou în sufletele celor care ne ascultă. Sau se poate ivi situaţia hazlie ca prin conţinutul predicii să ne plasăm undeva în secolul XIX (am vrut să spun Evul Mediu, având în vedere predicile apocaliptice şi teroarea religioasă care domnea atunci), uitând că trăim în secolul XXI, un secol al consumismului, al tehnocraţiei şi al imaginii.

Glasul celui ce strigă: în pustie..."

 

„Glas al lui Dumnezeu-Cuvântul, care strigă de la început în pustie, adică în firea oamenilor sau în lumea aceasta este, desigur, orice sfânt (citeşte preot n.n.), fie că se închină lui Dumnezeu cu sinceritate ca Abel [Facere 4, 4], cele dintâi mişcări ale contemplaţiei sufletului, îngrăşate prin virtuţi; fie că se prinde cu nădejdea neclintită a credinţei, asemenea lui Enos [Facere 4, 26], de bunurile viitoare, dobândind prin nădejdea în ele puterea să le cheme cu tărie; fie că, încercat în toată virtutea, şi-a ridicat, ca Enos [Facere 5, 33], mintea cu totul din legătura şi din cunoştinţa lucrurilor, şi a mutat-o, deplin eliberată, la însăşi cauza cea mai presus de înţelegere; fie că, asemenea lui Noe [Facere 6, 8], privind prin credinţă chipurile viitoare ale judecăţii dumnezeieşti, şi-a întocmit, ca pe o corabie, o vieţuire şi o deprindere care să-l scape de mânia viitoare, întărită din toate părţile cu frica de Dumnezeu; fie că, asemenea lui Avraam, văzând cu ochiul curat al credinţei frumuseţea bunurilor viitoare, a ascultat să iasă cu dragă inimă din pământul, din rudenia şi din casa părintească, părăsind legătura şi afecţiunea faţă de trup, faţă de simţuri şi faţă de cele supuse simţurilor şi, aflându-se în timpul încercărilor şi al luptelor mai presus de fire, a preferat în locul firii pe Acela care e cauza firii, precum marele Avraam a preferat pe Dumnezeu lui Isaac [Facere 12, 1; 22, 2]; fie că, asemenea lui Isaac [Facere 26, 1], ajuns la vârful nepătimirii şi la o foame nesăturată după contemplaţie, a câştigat o atât de fermă deprindere întru virtute şi cunoştinţă, încât nu a putut fi clintit de la adevăr chiar când era războit de duhurile viclene; fie că, asemenea lui Iacov, curăţindu-şi mintea de desişul celor materiale şi de confuzia lor, şi-a făcut-o netedă şi, îmbrăcându-şi trupul în piei de ied, adică petrecerea trupească în asprimea vieţii după Dumnezeu, a primit de la Dumnezeu puterea împotriva cugetului trupesc; apoi, tot asemenea lui Iacov, de teama răscoalei patimilor şi de dorul unei învăţături mai înalte prin experienţă s-a mutat în Haran, adică la contemplarea naturii, de la care luând prin ostenelile cu fapta toată ştiinţa duhovnicească a lumii văzute, adunată în diferite cugetări şi în înţelesuri, s-a întors în pământul părintesc şi propriu, adică la cunoştinţa celor inteligibile, aducându-şi, ca pe nişte femei şi slujnice, deprinderile şi lucrările ferme ale activităţii şi ale contemplaţiei, pe care le-a dobândit. Şi pe fiii născuţi lui din ele, care sunt aceştia [Facere 33, 5]. Şi, simplu vorbind, ca să nu mai lungesc vorba peste ceea ce trebuie, înfăţişând viaţa fiecăruia, fiecare sfânt (citeşte preot n.n.) este, în chip vădit, prin viaţa lui, ca unul ce are în sine pe Cuvântul care-şi strigă voia Sa către ceilalţi oameni, un glas al Cuvântului şi un înainte-mergător pe măsura şi după chipul dreptăţii şi al credinţei din el."2

 


Unii laudă pe un predicator, alţii pe altul;

şi ascultă pre­dicile lor cu dragoste sau cu ură"

 

„Cea mai mare parte dintre credincioşi nu vor să socotească pe predicatori ca învăţători ai lor, ci părăsesc rolul de ucenici şi-l iau pe acela de spectatori de la întrecerile atletice. Şi după cum acolo mulţimea spectatorilor se împarte, unii ţin cu un atlet, alţii cu al­tul, tot aşa şi în biserică, credincioşii se împart şi ei: unii laudă pe un predicator, alţii pe altul; şi ascultă pre­dicile lor cu dragoste sau cu indiferenţă.

Dar nu-i numai asta greutatea, ci şi alta, nu mai mică decât asta. Dacă se întâmplă ca un predicator să ţeasă în predicile lui ideile şi cuvintele altor predicatori, atunci este ocărât mai rău decât borfaşii. Adeseori, pe simplă bănuială, fără să fi luat ceva de la cineva, este osândit ca şi cum ar fi fost prins asupra faptului. Dar pentru ce vorbesc de ideile şi cuvintele luate de la alţi predica­tori? Nu-i este îngăduit să se slujească des nici de pro­priile lui cuvinte, pentru că mulţimea obişnuieşte să as­culte predicile nu pentru a se folosi, ci pentru a-şi des­făta auzul. Stă la predică aşa cum stau criticii la specta­colele de teatru sau la concerte. Şi arta oratorică, pe care am osândit-o adineauri este atât de dorită de pre­dicatori, cât n-o doresc nici sofiştii, când sunt siliţi să se ia la întrecere în cuvânt unii cu alţii.

Viteaz suflet trebuie să aibă în această privinţă pre­dicatorul - care să depăşească cu mult puţinătatea mea -, ca să înfrâneze această plăcere nesocotită şi nefolo­sitoare a credincioşilor şi să poată îndrepta atenţia as­cultătorilor spre ceea ce le este de folos, încât poporul să-i urmeze şi să i se supună, iar nu să fie condus el de dorinţele ascultătorilor săi."3

 

 

Pe cei care din pricina ne-ştiinţei nu-i pot judeca cum trebuie predicile, să-i ierte; pe cei care din pricina invidiei îi critică predicile, să-i plângă..."

 

„Un predicator mare însă n-are de luptat numai cu in­vidioşii, ci adeseori şi cu nepriceperea tuturor credin­cioşilor săi. Nu-i cu putinţă ca toţi credincioşii care vin la biserică să fie oameni învăţaţi; cea mai mare parte a credincioşilor din biserică e alcătuită din oameni simpli şi neînvăţaţi; unii dintre ei sunt mai pricepuţi, dar şi aceştia pot judeca o predică tot atât de puţin cât o pot judeca şi toţi ceilalţi, aşa că abia de se găsesc unul sau doi credincioşi care să fie în stare să judece cum trebuie o predică. Din pricina asta un mare predicator se vede silit să culeagă mai puţine aplauze, ba sunt şi cazuri când se dă jos de pe amvon fără să fie lăudat.

Predicatorul trebuie să fie pregătit să întâmpine cu curaj toate aceste greutăţi; pe cei care din pricina ne-ştiinţei nu-i pot judeca cum trebuie predicile, să-i ierte; pe cei care din pricina invidiei îi critică predicile, să-i plângă ca pe nişte ticăloşi şi ca pe nişte oameni vred­nici de milă; iar pe el, nici neştiinţa unora, nici invidia altora, să nu-1 facă să creadă că a pierdut ceva din ta­lentul său oratoric. Un pictor celebru, care întrece pe toţi ceilalţi pictori prin arta sa, nu trebuie să se descu­rajeze când vede că un tablou al său, pictat cu mult ta­lent, este batjocorit de nişte oameni care nu se pricep la pictură şi nu trebuie să socotească proastă pictura lui, din pricină că o critică nişte necunoscători; după cum, iarăşi, nu trebuie să socotească minunată şi fermecătoa­re o pictură cu adevărat proastă, din pricină că o admiră nişte nepricepuţi în artă."4

 

1 Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, ediţia a IV-a revăzută, studiu introductiv şi traducere: diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 213.

2Filocalia Sfintelor Nevoinţe ale Desăvârşirii 3, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Răspuns la întrebarea 152, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, pp.153-154.

3 Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, Cartea a V-a, cap. 1, traducere de Dumitru Fecioru, Editura Sophia, Bucuresti, 2004, pp. 149-150.

4Ibidem, cap. 5, pp.157-158


 

IGNATIE TRIF