Dublul limbaj, consecinţă a rezistenţei interne practicate de Biserica Ortodoxă Română în faţa regimului comunist
Dublul limbaj, consecinţă a rezistenţei interne
practicate de Biserica Ortodoxă Română
În faţa regimului comunist
Bogdan-Aurel Teleanu
Eficientizarea comunicării Bisericii Ortodoxe Române. Anumite subiecte de presă continuă să fie în mod obsedant readuse în discuţie după 1989, aşa cum este, spre exemplu, cazul atitudinii Bisericii Ortodoxe Române în faţa regimului comunist din România. Asemenea subiecte de presă, care nu dau semne de epuizare, ci, dimpotrivă, sunt considerate de strictă actualitate, au contribuit până acum la consolidarea anumitor prejudecăţi eronate în mintea oamenilor. Aceste idei preconcepute, care alterează progresiv imaginea Bisericii Ortodoxe Române, ridică problema eficientizării comunicării sociale instituţionale a Bisericii noastre.
Oficializarea miturilor care prejudiciază Biserica Ortodoxă Română. Din acest punct de vedere, cea mai puternică lovitură de imagine dată Bisericii Ortodoxe Române o reprezintă Raportul final al comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România (2006) care nu face altceva decât să amplifice această aură mitologică negativă. Elocventă, în acest sens, este concluzia fabuloasă a Raportului conform căruia „Biserica Ortodoxă Română a făcut pact cu diavolul" (Raport final, cap. II).
Evident, simpla condamanare a comunismului ateist de către Bisericia Ortodoxă Română nu a fost suficientă, chiar dacă a fost prima iniţiativă de acest gen din ţara noastră.1 Din nefericire, aşa cum a demonstrat expoziţia de fotografii şi documente CNSAS, intitulată „Biserica Ortodoxă Română în timpul Patriarhului Justinian (1948-1977)", vernisată la Palatul Patriarhiei în data de 26 martie a.c., notele şi rapoartele sinistrei securităţi demonstrează că asemenea mistificări, de genul celor cuprinse în Raportul final al comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, se datorează, printre altele, şi neînţelegerii strategiei de comunicare sociale instituţionale pe care Biserica a practicat-o în acea perioadă.
Biserica Ortodoxă Română a contribuit la procesul de descompunere a regimului comunist şi la eşecul politic al dictatorului Ceauşescu. Aşa cum Papa Ioan Paul al II-lea a fost considerat de ultimul preşedinte sovietic, Mihail Gorbaciov, drept „cel mai de stânga lider al lumii (...) care a contribuit la înţelegerea comunismului"2, tot aşa Patriarhul Justinian Marina s-a bucurat, la timpul lui, de o apreciere similară venită însă din partea lui Stalin. Într-o notă informativă (131/12 decembrie 1950) este menţionată discuţia Patriarhului Justinian cu prof. Nae Popescu, consilier tehnic la Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române în care se spun următoarele: „Cu prilejul unei vizite a Tov. Vasile Luca la Moscova, Generalissimul Stalin s`a întreţinut timp de 20 minute cu Tov. Luca numai asupra activităţii Patriarhului României. „Justinian - a spus Generalissimul Stalin - a reuşit cel mai bine să împletească concepţiile sociale ale creştinismului, cu tezele socialismului, fără a ştirbi nici învăţătura Bisericii lui, nici poziţiile doctrinare ale socialismului. Pe Justinian - i-a spus Tov. Luca - să-l ajutaţi întru toate căci e un om care merită să fie ajutat". Acest gen de aprecieri sunt explicabile în condiţiile în care, aşa cum aprecia Adam Michnik, scopul presiunii comuniste asupra Bisericii creştine, în general, nu era acela de a o distruge, ci de a o subordona pentru a controla o întreagă societate.3 În plus, după reforma rusă (perestroika), aşa cum precizează istoricul francez Jean-François Soulet, nu mai era nevoie ca Biserica să fie distrusă, ci trebuia utilizată pentru noua propagandă ideologică.4
Sub dictatorul Ceauşescu, în România nu a existat o contestare politică de nivelul celei cehoslovace sau poloneze. În contextul în care nu a existat o opoziţie în adevăratul sens al cuvântului împotriva regimului comunist, nici Biserica Ortodoxă Română, ca instituţie, nu s-a opus acestui regim. Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist a apreciat că aceasta a fost soluţia cea mai bună pe care Biserica a adoptat-o în acel moment: „În primul rând, el (Patriarhul Iustinian Marina, 1948-1977) împreună cu Sfântul Sinod au adoptat o strategie menită să evite cu tact şi răbdare toate provocările la adresa Bisericii, care ar fi putut să producă dezastrul şi suferinţa pe care Biserica din ţările vecine au trebuit să le îndure"5. O parte din lumea intelectuală, contrariată de faptul că Biserica nu s-a transformat într-un erou justiţiar, au criticat strategia de supravieţuire adoptată. În opinia acestor voci critice, întrucât „Biserica era singura instituţie românească obligată la martiriu"6, ea trebuia să intre în conflict cu regimul comunist, restabilind dreptatea socială.
Cu toate acestea, în România, credem, se poate vorbi de un fenomen care a implicat totuşi Biserica şi a determinat căderea regimului dictatorial comunist, cauzele sale putând fi observate, analizate şi explicate. Încercând să răspundă criticii că Biserica Ortodoxă Română nu s-a opus comunismului, mitropolitul Antonie Plămădeală avea să facă - într-un interviu realizat de politologul Dan Pavel - o afirmaţie univocă : „... am considerat că forma noastră fundamentală de rezistenţă a fost predica despre existenţa lui Dumnezeu. Noi ne-am străduit să păstrăm vie conştiinţa de neam şi să promovăm valorile lui nemuritoare. Nu am avut curajul să fim martiri. Nu puteai fi martir decât o singură dată, ceea ce era inutil, iar mulţimea credincioşilor avea nevoie tot timpul de apa cea vie a cuvântului lui Dumnezeu".7
Mitropolitul recomanda, în ultima parte a acestui interviu, lectura cărţii sale „Trei ceasuri în iad" (1969), considerată „primul roman despre obsedantul deceniu", un roman îndreptat împotriva opresiunii şi dictaturii. Citind această operă, se poate constata cu uşurinţă faptul că se poate face o analogie între felul de gândire al acestui înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române şi personajul cărţii sale, Heiler, un preot catolic care, într-o criză de conştiinţă, se răzvrăteşte împotriva sistemului politic totalitar ce-i înspăimânta pe compatrioţii săi. Heiler consideră că unica formă de luptă împotriva sistemului politic totalitar o reprezintă supunerea totală, făcută în mod conştient şi insistent până într-atât încât chiar guvernanţii, care-i torturaseră şi înspăimântaseră semenii, să-şi dorească să li se opună persoane demne şi curajoase. Sistemul propus de Heiler consta, însă, tocmai în sinuciderea societăţii: „Acesta va fi protestul nostru. Să golim totul de conţinut şi să le dăm doar forme goale. (...) N-avem voie să ne sinucidem. Dar avem voie să ne lăsăm ucişi de o moarte care să stoarcă eroismul din laşitate. (...) Forţând nota, degradându-ne peste orice limite, îi vom obliga să se sature de frica şi de supunerea noastră. Şi dacă nu se vor sătura ei, căci într-adevăr, nu sunt semne că s-ar putea sătura, poate că se va sătura măcar Dumnezeu. (...) Poate că ne vom pierde sufletele noastre, dar vom pune capăt nebuniei şi El (Dumnezeu - n.n.) îşi va întoarce din nou privirea spre oameni. Asta înseamnă a-şi pierde sufletul pentru fraţi".8 Această afirmaţie este foarte asemănătoare stării sufleteşti a celor care se aflau sub regimul comunist român.
Într-o conversaţie purtată cu pictorul Sorin Dumitrescu - care, în 1990, a făcut parte din grupul de reflexie pentru reînnoirea Bisericii -, acesta spunea că prin declaraţia „nu am avut curajul să fim martiri!", mitropolitul Antonie Plămădeală a spus „ceea ce trebuia!". Din nefericire - a completat Sorin Dumitrescu -, a fost spus într-un moment incomod pentru Biserică: „spuse într-un moment opozit sunt incendiare şi pot să se întoarcă ca un berbece drept în mutra ta".9 De altfel, strategia sugerată de mitropolit are acoperire scripturistică, întrucât a recomandat-o Însuşi Mântuitorul nostru Hristos: „Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două. Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta. Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este." (Mt. 5, 39-48)
Sorin Dumitrescu a completat cele spuse mai sus cu istorisirea unui episod la fel de elocvent din viaţa mitropolitului Antonie Plămădeală, petrecut într-un cerc restrâns de intelectuali, înainte de Revoluţia din 1989. Un scriitor i-ar fi reproşat mitropolitului faptul că Biserica Ortodoxă Română a practicat compromisul şi nu a reacţionat la demolarea bisericilor ei. După Sorin Dumitrescu, Antonie Plămădeală ar fi ripostat prin următoarele cuvinte: „Dumneavoastră aţi scos o carte de curând. (...) Este forma iniţială pe care aţi dat-o la tipografie? I s-a răspuns: Nu!. Păi, dacă dumneavoastră pentru o carte aţi făcut compromisuri, eu, care răspund de un teritoriu enorm din Transilvania, trebuia să fac compromisuri la fel de mari? Am schimbat eu ceva din doctrină? Am cedat eu ceva din dogmă? Am cedat eu ceva din dreptul canonic? Scriitorul a răspuns: Nu!".10
Există, în modul de gândire al mitropolitului, ideea că unica posibilitate de a învinge regimul politic totalitar îl constituie inactivitatea societăţii pe care acesta o domină, pornind de la premiza că lipsa de participare din partea acesteia ar fi trebuit să determine regimul însuşi să-şi dea seama că are nevoie de ea şi să înţeleagă necesitatea schimbării propriei sale politici. În România, în ultima parte a dictaturii ceauşiste, a existat o asemenea lipsă de implicare din partea majorităţii societăţi româneşti. Instituţiile statului nu mai funcţionau cum trebuie din cauza lipsei de interes a oamenilor. De fapt, tocmai acest fenomen a determinat falimentul regimului comunist. Considerând comunismul, în general, o societate „entropică", şi validând, astfel, indirect părerea mitropolitului, Doina Cornea constata în mod just că, din punct de vedere politic, Ceauşescu o apucase într-o direcţie greşită. Prin intermediul acestui principiu termodinamic - care se referă la epuizarea energiei într-un spaţiu închis11 -, dar adaptat sferei politice, ea explica diminuarea puterii şi, în final, falimentul regimului comunist: „Oriunde în lume, acolo unde se instalează, comunismul răstoarnă ordinea dată (clădită pe baza unor experienţe colective seculare), distrugându-i sistemul de valori, sistemul de concepte culturale şi religioase, structurile şi conceptele politice, sociale, economice. Conceptele propuse de comunism sunt întemeiate pe nişte vicii de principiu şi duc la impasuri de gândire şi de activitate insurmontabile în întreaga societate"12.
În mod suprinzător, printr-un efect de domino determinat de rezistenţa externă, regimurile dictatoriale comuniste din ţările est-europene s-au prăbuşit rapid unele după altele, fenomen care nu ar fi fost posibil dacă regimul comunist nu s-ar fi confruntat cu o rezistenţă din interior, inclusiv de natură social-instituţional bisericească13. Din acest punct de vedere, trebuie luată în consideraţie ipoteza conform căreia Biserica Ortodoxă Română a participat, fie şi doar indirect, la acest proces de descompunere a regimului comunist şi la eşecul politic al dictatorului Ceauşescu. Aceasta a fost marea lecţie politică ce decurge din insuccesul regimului comunist: obedienţa totală şi conştientă a societăţii poate deveni o armă mortală pentru o politică greşită, fie ea totalitară sau capitalistă.
Biserica are misiunea de a desfăşura o viaţă publică activă. Ca o consecinţă socială a injustiţiei practicate de nomenclatura comunistă, forma de a acţiona în spaţiul public s-a schimbat cu exilul în spaţiul privat, determinând fenomenul denumit de Daniel Barbu „diglossie" (dublul limbaj)14. Dublul limbaj, efect secundar negativ al rezistenţei pasive, semnifică comportamentul duplicitar practicat de acei oameni care în spaţiul privat se manifestă contra puterii politice a dictaturii, în timp ce în spaţiul public îşi exprimau verbal devotamentul sau indiferenţa lor faţă de acesta.
Din punct de vedere cultural, recomandarea mitropolitului Antonie Plămădeală îşi găseşte explicaţia şi printr-un curent specific perioadei în care a scris romanul „Trei ceasuri în iad" (1969). Primul semn de saturaţie şi refulare al intelectualilor faţă de propaganda şi ideologia comunistă sub regimul dictatorial al lui Ceauşescu l-a constituit estetismul. Această formă de manifestare a început în anii `60, formând o nouă generaţie de oameni de cultură şi influenţând tinerii care au demonstrat voinţa de schimbare prin Revoluţie a regimului comunist al lui Ceauşescu. "Generaţia anilor `60 a încercat să salveze prin „diglossie" adevărata artă şi cultură românească de doctrina social-comunistă, producând însă o ruptură între spaţiul public şi cel privat: „... pentru că ei au puterea, ne-am zis, vom scrie, la nevoie, în ziarele lor politice, dar în opera noastră vom rămâne curaţi, vom sluji doar arta pură, curată! Acesta a fost estetismul nostru..."15. Astfel, putem spune că şi estetismul, la rândul său, a oferit o soluţie intelectuală, dar nu şi morală.
Criteriul de evaluare al eficienţei comunicării social-instituţionale a Bisericii îl constituie valoarea moral-creştină, şi nu valoarea sa estetică. Spre exemplu, papa Ioan Paul al II-lea, cu toate că era convins că „motorul istoriei" îl constituie fenomenul cultural, a considerat că unica formă de câştigare a „dreptăţii sociale" nu o reprezintă violenţa sau valoarea estetică, ci manifestarea rezistenţei morale. Pr. prof. dr. Teodor Tarnavschi, subliniind superioritatea credinţei faţă de valoarea estetică, considera că slujitorii Bisericii trebuie să urmărească, în primul rând, propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu şi nu câştigarea gloriei sau a prestigiului literar: „Preoţii au chemarea cea înaltă a vesti cuvântul lui Dumnezeu. Ei sunt învăţătorii cei adevăraţi, chiemaţi nu de lume, ci din lume şi pentru lume, nu de a lăţi şciinţi omenesci nesigure, ci şciinţa lui Dumnezeu prea`naltă şi nepătrunsă de mintea omenească..."16. Pe lângă constatarea inferiorităţii valorii estetice faţă de cea a credinţei religioase, Pr. Ştefan Slevoacă era de părere că valoarea estetică - în ciuda faptului că, în general, o considera bună şi folositoare - nu poate pătrunde şi reforma conştiinţa omului17. Această idee, altfel formulată, a fost susţinută şi de Pr. prof. Grigore Cristescu. Din punctul lui de vedere, „Calokagathia antichităţii e un ideal plăpând care ne-a dat o artă, o mitologie şi o filozofie - fără să ne fi putut da şi o conştiinţă activă în domeniul eternului, universalului şi valabilului uman, dincolo de utilităţile, de subiectivismul şi relativismul social. (...) Idealismul cultural al veacurilor trăieşte din clasicismul crucii"18.
Adoptând o atitudine pasivă faţă de regimul comunist, întemeiată scripturistic, după cum am văzut, pe citatul de la Mt. 5, 39-48, Biserica s-a confruntat, inevitabil, cu problema morală a dublului limbaj. În 1950, Patriarhul Justinian, făcea următoarea recomandare: „Ascultă de ei, dar fă ce ştii, aşa cum fac eu". Autorităţile comuniste, conştiente încă de la început de faptul că Biserica Ortodoxă Română practică acest tip de limbaj, l-au denumit „justinianism". „Justinianismul - se explică într-o notă informativă din 3 martie 1949 - înseamnă sentimente democratice în vorbe şi discursuri, şi de întărire continuă a poziţiilor reacţionare în rândurile clerului". Recunoscând că a practicat această strategie de comunicare, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi-a cerut iertare în Cuvântul său pastoral către cler, mânăstiri şi toţi binecredincioşii creştini români din 3-4 ianuarie 1990: „Cu toate că, în particular, ierarhii şi-au exprimat adesea în faţa autorităţilor de stat locale şi centrale, prin nenumărate demersuri, problemele cu care erau confruntaţi şi s-au plâns de multele îngrădiri şi abuzuri pe care trebuiau să le suporte din partea statului, public însă, Biserica nu a avut nici măcar libertatea de a-şi arăta lacrimile sale. De aceea, toate declaraţiile oficiale publice ale ierarhilor, trebuiau să fie nu numai pozitive, ci chiar pozitive la superlativ!".
Dublul-limbaj nu se poate practica decât minimizând funcţia credinţei, punând în pericol însuşi fundamentul Bisericii. Conform principiilor creştine, oamenii depind de adevărul Bisericii pentru că, aşa cum preciza foarte clar Sf. Irineu de Lion, „nu Dumnezeu depinde de lucrurile create, ci lucrurile create depind de Dumnezeu".19 Astfel, după exemplul lui Dumnezeu, şi omul se cuvine să se manifeste faţă de lucrurile create liber şi independent, mişcat de propriile virtuţi, iar nu de interese sau necesităţi conjuncturale. În acest sens, relevant este modul în care filozoful german Hannah Arendt descrie comportamentul lui homo faber sau al artizanului (the craftsman): „Opera artizanului era ghidată de idee, de modelul pe care l-a contemplat mai înainte ca procesul de fabricare să fi început sau să se fi terminat; în primul rând, pentru a avea indicaţii despre ceea ce urma să se facă şi, apoi, pentru a verifica produsul finit"20. Hannah Arendt consideră că artizanul (homo faber), spre deosebire de animal laborans, a cărui grijă este de a se „adapta" la condiţiile lumii21, este cel care stabileşte sau, mai bine zis, creează condiţiile în care vieţuieşte, fiind „constructorul lumii (the builder of the world) şi producătorul de lucruri (the producer of things)"22.
Din acest punct de vedere, rezistenţa morală, în condiţiile în care viaţa publică era controlată politic de regimul dictatorial comunist, însemna ca Biserica să-şi făurească propria sferă publică. Limitele unei forţe politice care controlează şi monopolizează întreaga societate nu se sfârşesc cu spaţiul public. Cedându-se spaţiul public în favoarea unei forţe politice, aceasta corupe şi calitatea celui privat, ameninţând cu declinul societatea în ansamblul ei; în timp ce în spaţiul privat persoana umană se manifestă în mod sincer, în cel public se comportă cu o docilitate afectată, demonstrând un comportament fals. Chiar dacă resursele sale se concentrează asupra spaţiului privat, determinată de instinctul de conservare, rezistenţa pasivă se referă la o supravieţuire temporară, istorică, dar nu şi morală. Prin urmare, întrucât calitatea sferei publice o determină pe cea a vieţii private, Biserica are misiunea de a desfăşura, indiferent de condiţiile socio-politice, o viaţă publică activă.23 În acest sens, prof. Norberto González Gaitano afirma că „raportul dintre viaţa privată şi viaţa publică este variabil, atât din punct de vedere istoric, cât şi cultural. Mai mult, ceea ce defineşte o cultură este tocmai acest raport. Într-o astfel de relaţie, public-privat, demnitatea superioară corespunde, fără nici o îndoială, vieţii publice. De fapt, termenul privat are o conotaţie negativă, însemnând şi a fi privat de ceva, cum ar fi recunoaşterea publică a demnităţii"24.
1 Printre motivele invocate în comunicatul Biroului de Presă al Patriarhiei Române din 21 noiembrie 1990 care exprimă poziţia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române faţă de acest subiect, se face referire la faptul că „experienţa amară şi tragică a ţării noastre, a ţărilor Europei răsăritene şi a altor ţări din lume care au cunoscut comunismul, rănile adânci din suflete şi conştiinţe, precum şi dezastrul social şi economic pe care l-a creat comunismul ateu timp de mai multe decenii, au arătat clar că ideologia şi sistemul comunist au fost deodată împotriva credinţei în Dumnezeu şi împotriva demnităţii umane"; vezi Vestitorul Ortodoxiei, periodic al Patriarhiei Române, anul II, nr. 21-22, noiembrie 1990, p. 1.
2 Jonathan Luxmoore & Jolanta Babiuch, Il vaticano e la bandiera rossa. Storia e segreti dei rapporti tra la Chiesa Cattolica e i regimi comunisti, Newton&Compton editori, Roma, 2001, p. 291.
3 Adam Michnik, Biserica şi forţele de stânga, în „22", 26 (6 iulie 1990), p. 7.
4 Jean-François Soulet, o.c., p. 292: „În aceeaşi perspectivă de aderare la cauza perestroikăi, Gorbaciov a adoptat o tactică mult mai suplă în materie religioasă (...), şi-a sporit acţiunile de deschidere faţă de înalţi responsabili ai cultelor, în special faţă de demnitarii Bisericii Ortodoxe. Aceasta proclamându-şi fără rezerve adeziunea la perestroika (...). Biserica nu mai reprezenta nici un fel de pericol pentru ateismul oficial. De acum înainte, obiectivul nu mai era împiedicarea comuniştilor de a fi credincioşi, ci a face în aşa fel încât credincioşii să devină adepţi ai «perestroikăi»".
5 Teoctist Arăpaşu, Confession of the Gospel Values in the context of the totalitarian system in Romania, în „News Bulletin", 5-6 (2000), p. 12.
6 Petru Creţia, Unde aţi fost în ceasul greu al ţării?, în „22", 2 (27 ianuarie 1990), p. 4.
7 Antonie Plămădeală, Nu am avut curajul să fim martiri, interviu realizat de Dan Pavel, în „22", 1 (20 ianuarie 1990), p. 14.
8 Antonie Plămădeală, Trei ceasuri în iad, Junior Club, Bucureşti, 1993, pp. 136-137.
9 Sorin Dumitrescu, declaraţie înregistrată (28 martie 2002).
10 Ibidem.
11 Antony Flew, Dicţionar de filozofie şi logică, Humanitas, Bucureşti, 1996.
12 Doina Cornea, Conformism şi ideologie, în „22", 34, (7 septembrie 1990), p. 15.
13 Patriarhul Teoctist Arăpaşu, Singur cu Dumnezeu, interviu realizat de Marius Tucă şi Daniela Şontică, în „Jurnalul Naţional", 17 noiembrie 2007, p. 10: „Păi, cum să nu existe (confruntare până în 1989 - n.n.) , de vreme ce Biserica a reuşit să străbată perioada comunistă graţie geniului Patriarhului Justinian, care împreună cu toată Biserica au ales rezistenţa din interior".
14 Daniel Barbu, Introducere, în Bogdan Ficeac, Cenzura comunistă şi formarea omului nou, Nemira, Bucureşti, 1999, p. 8.
15 Nicolae Breban, Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Editura Alfa, Bucureşti, 2000, p. 158.
16 Pr. prof. dr. Teodor Tarnavschi, E. Voiutschi, Predici pentru toate duminicele anului bisericesc, tomul I, Partea I, Editura Administraţiunii „Candela", Cernăuţi, 1896, p. 295.
17 Pr. dr. Ştefan Slevoacă, Raze din lumina lui Hristos (Predici), Editura Episcopiei Buzăului, 1996, p.123.
18 Pr. prof. dr. Grigore Cristescu, Vino şi vezi! (Meditaţii), Sibiu, 1929, pp. 174-175.
19 Sf. Irineu de Lion, Contra le eresie, Editore E. Bellini-G. Maschio, Jacca Book, Milano, 1997, p. 183.
20 Hannah Arendt, The Human Condition, The University of Chicago Press, United States of America, 1958, p. 275.
21 Ibidem, p. 104.
22 Ibidem, p. 141.
23 Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, în comunicarea transmisă în scris Senatului Universităţii cu ocazia decernării titlului de „Doctor honoris causa" al Universităţii Catolice din Lublin în data de 7 noiembrie 2000, făcea următoarea constatare: „În România se aude vocea multora care solicită o prezenţă mai vie a Bisericii în viaţa publică. Biserica nu va înceta însă să afirme că lucrarea ei fundamentală este aceea de sfinţire a omului şi a întregii creaţii. Avem convingerea că aducându-l mai aproape de Dumnezeu pe om, acesta va dobândi pacea lăuntrică şi va sfinţi pe mulţi în jurul Său. Din această lucrare sfinţitoare va izvorî apoi grija pentru semeni, pentru viaţa cetăţii. Biserica nu abandonează istoria în concreteţea ei, nu neglijează omul în nevoile sale naturale. Biserica le priveşte însă în perspectiva veşniciei, chemând omul să redescopere ierarhia firească a căutărilor fiinţei umane. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă (Matei 6,33)"; vezi Misiunea Bisericii Ortodoxe la cumpăna dintre milenii. Experienţa Bisericii Ortodoxe în România, în Vestitorul Ortodoxiei, periodic al Patriarhiei Române, anul XII, nr. 257-258, 1 decembrie 2000, p. 2.
24 Prof. Norberto González Gaitano, cursul „Etica informativa e legislazione di stampa" ţinut în cadrul Facultăţii de Comunicare Socială Instituţională a Universităţii Pontificale Santa Croce din Roma, 2001/2002, f.p. BOGDAN-AUREL TELEANU |