Documentele istorice şi vechimea

Manuscrisului de la Ieud

Aurelia Bălan-Mihailovici

Observaţiile noastre nu se vor o adăugire la lungile polemici purtate de lingvişti în jurul a ceea ce I. Bianu numea în 1925, Manuscrisul de la Ieud, păstrat, împreună cu alte texte vechi în limba slavonă şi română, la Biblioteca Academiei Române sub cota Ms. nr. 5032, ci o completare cu date exacte în ceea ce priveşte viaţa obştii, organizarea şi posesia pământului, dezvoltarea societăţii şi limba cuprinsă în documentele secolului al XIV-lea, documente scrise în limba latină şi maghiară, când regalitatea devine posesoare de proprietăţi.

Referinţele noastre se grupează în jurul atestării satului Ieud, cu variantele toponimului, atestate în cele două lucrări de marcă Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania¹ şi Ţara Maramureşului în vecul al XIV-lea², precum şi în jurul a câtorva notaţii asupra vocabularului de excepţie al textelor cuprinse în ceea ce specialiştii numesc Manuscrisul de la Ieud³, observaţii ce au la bază o analiză exhaustivă din punct de vedere filologic a Manuscrisului, ce stă în atenţia tuturor cercetătorilor preocupaţi de istoria culturii româneşti.

În ceea ce priveşte toponimul, numele Ieud ar putea fi interpretat ca rezultat al mai multor grafii atestate în sec. al XIV-lea, ce par să reprezinte numele posesorului de moşie care făcea parte din „cneazatele de vale ale Bogdăneştilor", sintagmă folosită de Radu Popa pentru gruparea mai multor sate aflate în posesia unui chinez⁴ sau termenii slavi cneaz, cnezatul în latină keneziatus, însemnând o formă de proprietate ce datează dinaintea venirii slavilor, făcând parte din forma de organizare străveche a obştii ţărăneşti: „Are acelaşi înţeles ca şi possessio cu deosebirea că specifică caracterul de - drept cnezial - al stăpânirii respective. Poate ... desemna un singur sat sau mai multe sate, dar spre seosebire de possessio, pare a nu fi folosit niciodată /pentru noţiunea de /stăpânire a unei jumătăţi sau a unei părţi dintr-un sat"⁵. Ieudul se afla printre satele stăpânite înainte de anul 1353 de Bogdan, căci este atestat în formula „terris seu possessionibus Bogdan woyvode" din hotărnicia părţii fiilor lui Iuga din 1353. În 1365 este înregistrat „villa Jood", adică satul aflat printre satele ce ţineau de Cuhea, confiscate de la Bogdan şi dăruite Drăgoşeştilor, ale căror documente de hotărnicie sunt semnate în anii 1373 şi 1384. După confiscarea lor şi din posesia Drăgoşeştilor, satul devine „domeniu regal", dar întărit în anul 1419 familiei de cnezi săteşti în frunte cu „Valentin, românul fiul lui Teodor din Ieud", cu o notă în care se arată clar că dania priveşte „Kenesiatum Valahorum nostrorum regalium in eadem possessione Iood in comitatu Maramarosiensi existente residencium", şi că hotărnicia întărită se face în hotarele adevărate ale moşiei Ieud, în limitele vechi în care satul a fost stăpânit de Valentin şi înaintaşii săi. Trebuie să urmărim în continuare actele de întărire ale proprietăţii familiei, în desfăşurarea succesivă în timp dar şi în spaţiu, pentru a vedea clar legăturile dintre ctitorii M-rei Peri, Balc şi Drag, dar şi proprietăţile din Ieud şi Iza. Revenind la Valentin românul, aflăm că familia lui era întărită în 1427 în stăpânirea satului, iar în 1435 este atestată o hotărnicie pentru „Bale de Iod" şi fiii săi, cu un teritoriu de cca 130 km², până în creasta munţilor, înspre Cuhea şi Dragomireşti. Dar sub numele de „possessio Iod" în 1451 sunt hotărnicite şi nouă locuri de stână, în munţii de la izvoarele Izei şi Vişeului. În ceea ce priveşte localitatea Iza, o găsim atestată, în forma „possessio Isaa" la 1387, când este dăruită Drăgoşeştilor şi hotărnicită în 1390 cu un teritoriu ce se întinde pe ambele părţi ale Neagovei, până în apropierea apei Hustiţa, de unde şi numele cetăţii Hust, notată cu sintagma „in pertinentiis castri Huszt", desemnând atât poziţia, cât şi statutul „possessiei Isaa". Beneficiarul acestei întăriri este Ioan Românul, „nepot de soră al comiţilor Balc şi Drag" care moştenesc satul în 1390, în urma morţii lui Ioan, care nu avea urmaşi⁶.

În urma scurtei prezentări a proprietăţilor şi proprietarilor, ne putem opri asupra grafiei documentare a localităţii Ieud, după Dicţionarul lui C. Suciu: Jód, Jood, 1365; Jod 1385; „kenesiatus valahorum nostrorum regalium in possessione Jood", 1419; „possessio Yod" 1427; Jod 1451; Joodh, Jwdh 1469; Joód, Jend şi Ieud 1828, cea din urmă grafie redând pronunţarea şi scrierea românească, păstrată până astăzi.

Am zăbovit asupra acestor date istorice pentru a pune în valoare spaţiul de cultură latină şi a înţelege astfel demersul corect şi onest făcut de regretatul cercetător slavist, Pandele Olteanu, care cunoştea foarte bine literatura veche şi circulaţia modelelor, specifice literaturii apocrife, în tot spaţiul balcanic, precum şi izvoarele care au stat la baza unor traduceri ce au avut o influenţă în anumite spaţii de confluenţă culturală. Ideea unui puternic centru religios, ca acela al stavropighiei de la Peri, în care se copiau şi se făceau traduceri ale textelor religioase, necesare cultului, este avansată cu timiditate în 1958 de Maria Zdrenghea⁷. Această idee, neadâncită de autoare, o regăsim la Pandele Olteanu, de această dată bine argumentată lingvistic⁸ şi pusă în lumină şi de o paralelă pe care o face autorul, între cele două texte cu acelaşi conţinut, Învăţătura la cuminecătură, din Manuscrisul de la Ieud, şi Învăţătura de Preacinstita Taină ce se zice de Trupul şi de Sângele lu Hristos din Cazania a II-a a lui Coresi; e vorba de o cercetare paralelă a textelor, publicată cu titlul, Contribuţii la studiul unor omilii izolate, traduse în limba română⁹. Regretatul profesor Pandele Olteanu este primul care pune în lumină relaţia dintre cele două texte şi subliniază faptul foarte important că nu se cunoaşte nici o versiune slavonă a omiliei respective, afirmând că aceasta nu apare în Cazania de la Zabludov (1569), cea care stă la baza traducerii coresiene de la 1581. Cea mai uluitoare afirmaţie a autorului pentru epoca în care ne aflăm este aceea că „traducerea datează din epoca creştinismului latin"¹⁰, o traducere maramureşeană difuzată prin cópii succesive, dintre care cea care a ajuns la Braşov este şi cea mai veche, pe care a integrat-o marele cărturar Coresi în Cazanie, în timp ce o alta, mai nouă se află copiată în Manuscrisul de la Ieud. O altă observaţie legată de Cazania a II-a a lui Coresi şi de Manuscrisul de la Ieud are în vedere analiza textului Învăţătura la Paşti, comparat cu Codicele Teodorescu, analiză care pune în lumină, prin acribia comparaţiei, vechimea textului de la Ieud în raport cu cel coresian. Ideea potrivit căreia această „Învăţătură la Paşti" ar fi circulat în limba română în prima jumătate a sec. al XVI-lea¹¹ nu poate fi decât o supoziţie apropiată de realitate, dacă ne gândim la scopul acestei învăţături pe care o numim astăzi Pastorală, şi la mediul căruia îi era destinată, adică numărul mare de credincioşi în care trebuia să fie prezentă această învăţătură atât de importantă pentru credinţa creştinilor. Abundenţa termenilor de origine latină este cu adevărat surprinzătoare, în comparaţie cu alte texte, din epoca târzie, menţionată ca sfârşit de secol XVI şi început de secol XVII (cca 1621/1622/-1633), după datarea făcută manuscrisului de alţi autori¹². Această preferinţă pentru termenii latini în locul celor slavi nu poate avea altă explicaţie în afara celei date de cercetătorul Pandele Olteanu, iar propunerea de a muta analiza din perspectiva istoriei vocabularului în sfera „analizei semantico-stilistice"¹³ nu schimbă datele problemei, termenii având aceeaşi valoare în ambele cazuri.

În ceea ce priveşte paralelismul făcut de mai mulţi cercetători asupra textelor maramureşene şi coresiene, a ariei nordice şi a celei sudice, trebuie să adăugăm ca un argument în plus în favoarea poziţiei exprimate cu claritate de Pandele Olteanu, şi pe acela exprimat de regretatul profesor şi lingvist George Ivănescu¹⁴, cel care stabileşte o mulţime de elemente „maramureşene" în textele coresiene, o dovadă a circulaţiei acestor texte în mai multe cópii ce ajung în sudul Transilvaniei.

Un ultim aspect, mai mult decât evident, în ceea ce priveşte vechimea şi provenienţa Manuscrisului de la Ieud, două coordonate puse în valoare de numeroşi cercetători care au avut la bază fie metoda comparatistă a variantelor, fie contextul istorico-cultural, îl constituie componenţa vocabularului. Timpul şi locul nu ne permite o analiză a termenilor, de aceea ne rezumăm să aducem în atenţia celor interesaţi doar cuvintele grupate la litera A, de către cercetătoarea Mirela Teodorescu în studiul filologic amintit, pentru a vedea structura şi acurateţa limbii, în ceea ce priveşte lexicul: ac, acela, acesta, acmu, acolo, (a)coperi, adauge, adăpa, adevăr, adevăra, adeveri, adeverit, adeveritor, adecă, adânc, aduce, afla, aiurea, ajunge, ajuta, alalt, alege, amar, amărî, amin, aminte, amu, an, apă, apoi, apostol, aprinde, apropia, arăta, arde, argint, arhanghel, aripă, arunca, asculta, astăzi, aşa, atinge, atunci, au, auzi, avea, avuţie cu sensul de „avere". Termenii latini cu sensuri primare, păstrate regional şi în mod constant în colinde şi lirica populară, sunt prezenţi şi în cele trei texte ale manuscrisului, din care am reţinut : a cura < lat. currere „ a fugi"; învesti (înveaşte) < lat. investire „ a se îmbrăca"; measer, measeră „neavut", ce defineşte o categorie socială modestă, intermediară între cei bogaţi şi foarte săraci" : „Bogaţii, measerii, robii, slobodzii, toţi să proslăviţ Hristos"; prier < lat. aprilis, rost < lat rostrum „gură", păstrat în expresia „pe de rost"; viá < lat. vivere „a trăi" ca şi cuget şi cugeta şi mulţi alţii, puşi în valoare de studiul Mirelei Teodorescu.

Interesant de semnalat este studiul lui B. P. Hasdeu cu privire la circulaţia în lumea bizantină a textului Legendei Duminicii, care ar fi fost semnalată încă din sec. al VI-lea, pe la anul 584, după mărturia lui Fabricius¹⁵. Mulţimea variantelor în timp şi spaţiu îl situează alături de alte texte de mare circulaţie cum ar fi „Călătoria Maicii Domnului la iad" sau „Visul Maicii Domnului" dinn rândul scrierilor apocrife cu cea mai mare răspândire, traduse în toate limbile vorbite în Imperiu, de aceea nu este exclus ca ea să fi circulat în sec. al VIII-lea şi al IX-lea, în limba latină sau greacă, după cum o atestă textul grecesc, consemnat de Fabricius şi comentat de B. P. Hasdeu, savantul care nu ignoră nici cele patru exemplare ale manuscriselor latine medievale, aflate la Biblioteca Imperială din Viena, un text care a circulat în spaţiul românesc şi care a putut fi tradus în română într-o perioadă în care nu se statornicise liturghia în limba slavonă. „Răspândirea cea mare a Legendei Duminicii, începe, după opinia lui Hasdeu, în secolul al XIV-lea¹⁶, înainte de căderea Constantinopolului, când viaţa Bisericii ca instituţie, era strâns legată de Patriarhia din capitala Bizanţului, şi cu mult înainte, în secolul al IV-lea, în relaţie cu Patriarhia din Capadocia¹⁷.

Suntem convinşi că odată cu deschiderile făcute spre cercetarea interdisciplinară, în care istoria creştinismului românesc, a Bisericii Ortodoxe Române ca instituţie bizantină centrală, permanentă în spaţiul romanic creştin oriental, o instituţie pe care istoricul dreptului românesc, regretatul Valentin Alexandru Georgescu a numit-o drept „pârghie" a legislaţiei instituţionale bizantine în spaţiul românesc, se vor reconsidera multe din tezele privitoare la istoria limbii şi culturii româneşti. „Legătura Bisericii cu dreptul bizantin avea de la început un statut instituţionalist, sub forma unei jurisdicţii recunoscute Bisericii de către stat"¹⁸. Actele de înfiinţare a mitropoliilor şi episcopiilor sunt grăitoare în această privinţă, fiind supus atenţiei cercetătorilor şi actul de posesie al satului Peri împreună cu mănăstirea, devenită stavropighie, deci depinzând direct de patriarhia din Constantinopol. Documentul despre ctitoria Drăgoşeştilor din satul Peri are în vedere asocierea unui sat „villa Kriva", care trece după anul 1389 în posesia mănăstirii, sat ce va fi întărit mănăstirii printr-un alt document din 1404¹⁹.

Toate datele istorice şi lingvistice par a confirma ipoteza potrivit căreia Manuscrisul de la Ieud ar fi fost copiat în cadrul mănăstirii din Ieud, atestată în sec. al XI-lea, demolată în 1889, mănăstire care a avut un scriptorium, un atelier de copiere şi traducere, în care ar fi fost printre monahii români şi câţiva greci sau ucrainieni, şi unde să se fi aflat spre copiere textele apocrife, în variantele din limba latină şi greacă medievală, traduse şi în limba română sau slavonă. Pentru această afirmaţie avem două argumente, unul de natură lingvistică, ce are în vedere uluitoarea tradiţie a formelor, şi altul de natură religioasă. Primul se referă la păstrarea unui termen grecesc în desfăşurarea tipicului slujbei ce se face înainte de Sf. Liturghie, redat prin lat. matutina, atestat în sec. al XII-lea, înlocuit mai târziu cu slavonul utrenie, dar care în Ieud a rămas până astăzi, ítros, cu varianta mai veche írtros, din gr. orqroV. Al doilea argument constă în faptul că la Biserica din Ieud, construită în 1364, în pronaos, pe peretele din dreapta uşii de la intrare, pe prima treaptă a fericiţilor slujitori ai lui Dumnezeu, se află pictate două grupe de călugări deasupra cărora stă scrisă cu caractere chirilice identitatea lor, „ceata călugărilor", pictură ce pune în lumină faptele deosebite ale monahilor aflaţi în permanentă legătură cu Biserica din Ieud şi din alte localităţi, furnizându-le cărţile de care aveau nevoie. Circulaţia cărţii de la o biserică sau mănăstire la alta se păstrează în toată perioada medievală, căci aşa ne explicăm faptul că un exemplar princeps al Bibliei de la Bucureşti, 1688, a fost dăruit de Biserica din Săpânţa, Bisericii din Ieud. În această perspectivă nu pare de loc hazardată²⁰, căci aşa a fost etichetată, concluzia cercetătorului slavist Pandele Olteanu, ale cărui lucrări pe această temă, s-ar cuveni să fie reanalizate în concordanţă cu descoperirile din ultimii treizeci de ani.

Credem că în cercetarea oricărui fenomen cultural, dar mai ales al aceluia legat de spirit şi credinţă, de limbă şi tradiţie, trebuie să avem deschiderea spre universal, aşa cum a avut-o unul din cei mai mari lingvişti români, B. P. Hasdeu, alături de istoricul N. Iorga, doi titani care au dedus, prin analiză şi comparaţie, particularitatea spaţiului românesc, şi au încercat să o explice prin analogii şi referinţe ce vizau integrarea ei în spiritul european şi universal. In această perspectivă Manuscrisul de la Ieud reprezintă o copie a unuia mai vechi, care a circulat în toată Transilvania, avându-se în vedere importanţa celor trei texte pentru viaţa creştinului de rând. Cuvântul de învăţătură, adresat creştinilor, trebuia să fie tradus în faptă, în viaţa creştină de zi cu zi, de aceea a fost cunoscut şi reţinut de Coresi, în alcătuirea Cazaniei a II-a, aşa cum a demonstrat deja Pandele Olteanu, scoţând în evidenţă caracterul special al Legendei Duminicii. Nu trebuie avute în vedere numai izvoarele slavone²¹, o limbă care în sec. al XIV-lea nu avea un vocabular eclesial pe deplin format, preluând din greacă şi chiar din latină corespondenţele lexicale pentru care nu aveau termenul respectiv, un fenomen găsit cu prisosinţă şi în documentele medievale ale cancelariilor româneşti²², ci trebuie să se ţină seama de variantele în greacă şi latină care au circulat în Imperiu, fiind cunoscute şi în cultura Ţărilor Române, în care se scria în latină căci până la limba slavonă, care s-a impus târziu ca limbă de cult şi de cultură religioasă, a exiatat un cult şi o cultură bisericească autohtonă.

Nu putem încheia fără îndemnul făcut cercetării umaniste, de recuperare a istoriei, în general, şi a istoriei culturii vechi româneşti, în special, un deziderat exprimat şi de Mircea Eliade, cel care nota: Cândva se va scrie istoria culturii româneşti altfel decât a putut fi scrisă ea până acum... Se va scrie, într-o zi, istoria culturii române integrale, adică a instituţiilor şi credinţelor, a creaţiilor lingvistice şi folclorice"²³.

1 Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol. I, Ed. Academiei RSR, 1967, s. v. Ieud.

2 Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997.

3 Mirela Teodorescu şi Ion Gheţie, Manuscrisul de la Ieud, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1977.

4 Termenul arhaic, chinez este preluat după o formă gotică kunja, cu varianta kynja „moştenitor", „proprietar ereditar", termen atestat în variantele Codicelui Argenteus, după textul Bibliei lui Wulfila, traducere din limba greacă, făcută în sec. al IV-lea, în spaţiul latin dunărean, numit atunci Goţia, după cancelaria goţilor.

5 Radu Popa, op. cit., p. 59.

6 ibidem, p. 85.

7 Maria Zdrenghea, „Slavona «Legendei duminicii» din Codicele de la Ieud", în Cercetări de Lingvistică, III, 1958, p. 116.

8 Pandele Olteanu, „Contribuţii la studiul elementelor slave din cele mai vechi traduceri româneşti. II. Verbe, adjective, adverbe, prepoziţii, particule", în Limbă şi Literatură, VI, 1962.

9 idem, „Contribuţii la studiul unor omilii izolate, traduse în limba română", în Analele Universităţii Bucureşti, limbi slave, XVIII, 1969, p. 9-22.

10 ibidem, p. 21.

11 idem, „Cea mai veche omilie în limba română", în Romanoslavica, XVII, 1969, p. 246.

12 Al. Mareş, Datarea Manuscrisului de la Ieud, p. 311.

13 Mirela Teodorescu şi Ion Gheţie, Manuscrisul de la Ieud, p. 26.

14 George Ivănescu, „Elemente maramureşene în limba tipăriturilor lui Coresi", în SCªt., Filologie, X, 1959, nr. 1-2, p. 24 şi Problemele capitale ale vechii române literare, Iaşi, 1947, p. 337-339.

15 Fabricius, Codex apocryphus Novi testamenti, tom III, Hamburg, 1743, p. 511-512, în opera lui B. P. Hasdeu, Cuvente den bătrâni, Ediţia G. Mihăilă, Bucureşti, 1984, tom II, p. 47.

16 ibidem, p. 48.

17 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 1978, p. 24-25.

18 V. Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul sec. al XVIII-lea, Ed. Academiei RSR, 1980, p. 95-96.

19 Radu Popa, op. cit. p. 75.

20 „Concluzia lui P. Olteanu ni se pare a fi în toate privinţele hazardată", Mirela Teodorescu, op. cit., p. 26.

21 ibidem, p. 56 (Concluzii)

22 Lucia Djamo-Diaconiţă, Limba documentelor slavo-române, emise în Ţara Românească în sec. XIV şi XV, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1978, capitolul referitor la lexic.

23 George Racoveanu, Omenia şi frumuseţea cea dintâi, cu o prefaţă semnată de Mircea Eliade, p. 6.

AURELIA BĂLAN-MIHAILOVICI