Volumul vede lumina tiparului cu prilejul centenarului alegerii lui Giuseppe Sarto pe tronul pontifilor romani (întâmplată în 4 august 1903) şi întruneşte comunicările prezentate în cadrul simpozionului internaţional de la Treviso, desfăşurat în zilele de 22 - 24 noiembrie 2000. Un volum aşadar cu anvergură comemorativă, care este dublată în conţinut de o substanţă ştiinţifică de cea mai bună factură. Figura lui Pius al X-lea, primul papă ales în secolul XX, a suscitat în rândul istoricilor evaluări şi aprecieri dintre cele mai diferite, divergente chiar: pentru unii acest papă reprezintă figura apărătorului credinţei adevărate şi a drepturilor Bisericii în faţa adversarilor acesteia, un papă „păstor" şi nu un papă „politic". Pentru alţi analişti, pontificatul lui Pius al X-lea constituie o perioadă de închidere radicală la nivel cultural, politic şi în interiorul Bisericii catolice însăşi, un pontificat aparţinător mai degrabă secolului XIX decât secolului XX. În istoriografia italiană, de-a lungul mai multor generaţii, de la Arturo Carlo Jemolo la Luigi Salvatorelli, la Pietro Scoppola, Giacomo Martina sau Giovanni Miccoli, Pius al X-lea a fost apreciat cu precădere ca un papă al antimodernismului.

Dificultatea depăşirii unei atât de radicale contrapoziţii interpretative a istoriei acestui pontificat, precum şi a personalităţii deosebit de complexe a papei, este exprimată sugestiv în titlul unuia din cele mai faimoase texte dedicate subiectului, scris de Roger Aubert şi apărut în 1990: Pio X tra restaurazione e riforma. Plasat în cronologia succesiunii pontifilor romani din a doua jumătate a secolului XIX şi din primele decenii ale secolului XX, acest pontificat are specificul său, pentru că, afirmă La Bella în prefaţa cărţii: „Sfâşiat între şarmul şi fascinaţia intelectuală a lui Leon al XIII-lea şi grandoarea politico-diplomatică a lui Benedict al XV-lea, pontificatul lui Pius al X-lea apare inevitabil ca o fază de tranziţie mai curând modestă, un moment de tip „basso impero" în ambientul marilor evenimente şi a profundelor transformări ale Bisericii din acel secol" (pag. 12).

Decizia personală a lui Pius al XII-lea de a-l canoniza (în 1954), în urma unei proceduri foarte rapide, pe predecesorul său Pius X, la mai puţin de 40 de ani de la moartea acestuia, în pofida a nu puţine opoziţii şi perplexităţi (a se vedea, bunăoară mărturia critică a cardinalului Pietro Gaspari), a servit ca un fel de „perdea de protecţie" asupra evenimentelor acestui pontificat, sustrăgându-le analizei istorice.

Contribuţiile publicate în volumul de faţă, fără a avea pretenţia că tratează exhaustiv perioada 1903 - 1914, încearcă în baza a numeroase informaţii de arhivă, cele mai multe inedite, şi a unei pluralităţi de lecturi şi interpretări, să elibereze istoria acestui pontificat de „marginalizarea" la care a fost supusă pentru un timp. Volumul este împărţit în patru secţiuni, fiecare axată pe o latură majoră a istoriei pontificatului lui Pius al X-lea: Il Papa pastore, Il Papa riformatore, Pio X e il sistema delle potenze, Pio X e il mondo moderno.

Primul grup de texte, construit în bună măsură pe baza unei vaste documentaţii inedite, conservate în diverse fonduri de la Arhiva Secretă a Vaticanului, scoate în evidenţă diverse aspecte referitoare la personalitatea pontifului, raporturile sale cu Curia romană, modul de exercitare al colegialităţii şi al ministerului petrin, poziţia sa faţă de evrei, diverse personaje sau întâmplări din Biserica italiană ş.a.; toate acestea în cuprinsul a cinci studii: Papato, chiesa e società dalla caduta di Bismarck alla fine dell`età giolittiana (1890-1914) (semnat de Danilo Veneruso), La corrispondenza tra Pio X e monsignor Andrea Giacinto Longhin (semnat: Paolo Magnani), Il modello di Pio X nella produzione pastorale dell`episcopato veneto (1903-1962) (Marcello Malpensa), L`archivio particolare di Pio X all`Archivio Segreto Vaticano (Sergio Pagano), Le conferenze episcopali regionali in Italia durante il pontificato di Pio X (1903-1908) (Alessandra Marani).

În partea a doua a volumului, intervenţiile autorilor şi-au focalizat atenţia, în lumina unor studii recente şi a unor noi investigaţii arhivistice, asupra reformei Bisericii, care a făcut din Pius al X-lea „cel mai mare reformator al vieţii interne a Bisericii, după conciliul de la Trento". Axată pe o atare problematică, această secţiune propune spre lectură următoarele texte: Dal pontificato alla canonizzazione: problemi e questioni aperte (Gianpaolo Romanato), La riforma della curia (Giovanbattista Varnier), Il codice di diritto canonico (Giuseppe Dalla Torre), La crisi e la riforma dei seminari nelle relazioni dei visitatori apostolici. Prima fase: 1905-1908 (Mario Casella), Liturgia e società nel pontificato di Pio X (Maria Paiano), Il papa dell`Azione cattolica (Francesco Malgeri), Convergenze e divergenze nella curia romana di Pio X (Giovanni Vian).

Studiile din cea de a treia secţiune, dedicată interferenţelor dintre pontificatul aflat în discuţie şi sistemul relaţiilor internaţionale, şi-au centrat investigaţia pe dimensiunea politică şi strategia diplomatică adoptată de Scaunul apostolic în perioada lui Pius al X-lea, faţă de naţiunile europene şi extraeuropene: La Santa Sede, il mondo cattolico italiano e l`Austria degli Asburgo (Giorgio Rumi), La Germania al tempo di Pio X (Stefano Trinchese), Il pontificato di Pio X e il Belgio cattolico (Andrea Ciampani), Pio X e la Gran Bretania (Tiziana di Maio), Pio X e l`America latina (Gianni La Bella), Pio X e la Francia (Jean-Dominique Durand), Pio X e l`apostolato culturale in Giappone (Annibale Zambarbieri), La diplomazia vaticana e la "guerra di Libia" (Gabrielle Giusti), La politica missionaria del pontificato (Giampaolo Malgeri).

Ultima parte a lucrării se ocupă de unul din aspectele cele mai controversate din istoria acestui pontificat: raporturile lui Pius al X-lea cu cultura şi cu valorile lumii moderne în general. Prin cele patru studii ale acestei secţiuni, se încearcă lămurirea atitudinii pontifului faţă de toate aşa-zisele „res novae" ale epocii sale, atitudine care-l racordează până la un punct, la politica predecesorului său, Pius al IX-lea: Retaggi impropri di un pontificato (Lorenzo Bedeschi), La „questione meridionale" ecclesiale nel pontificato do Pio X (Pietro Borzomati), Fogazzaro e la crisi degli intellettuali cattolici italiani (Paolo Marangon), La politica culturale di „Civiltà Cattolica" (Francesco Dante).

Acest volum nu pretinde că elucidează toate necunoscutele şi toate aspectele controversate ale figurii lui Pius al X-lea (Sfântul Pius al X-lea, aşa cum e menţionat oficial azi în nomenclatorul catolic!) şi a anilor săi de pontificat. Investigaţiile finalizate în forma acestor studii, eliberate de constrângerile unor scheme de abordare rigide sau a unor judecăţi prea ideologizate, restituie însă mai nuanţat şi în dimensiuni mai autentice atât personalitatea papei, cât şi intervalul 1903 - 1914. Lucrarea reprezintă, în ansamblul ei, o contribuţie de istorie ecleziastică dintre cele mai serioase şi mai profesioniste. Ca probă însă pentru faptul că lucrarea nu are un caracter exhaustiv este, de pildă, absenţa din cuprinsul ei a unui studiu despre politica Sfântului Scaun faţă de Bisericile catolice de rit oriental în perioada lui Pius al X-lea. În fine, într-o cu totul altă ordine de idei, amintindu-ne că ultimii ani ai acestui pontificat au o relevanţă particulară pentru români, datorită înfiinţării episcopiei greco-catolice maghiare de la Hajdudorogh (1912) şi a repercusiunilor sale asupra Bisericii Române Unite, am dori să semnalăm nu ca pe o carenţă a volumului, ci ca pe un deziderat al istoriografiei ecleziastice româneşti, necesitatea unei cercetări care să aibă în prim plan raporturile românilor cu papa Pius al X-lea.

ION CÂRJA