Editura Deisis propune o carte cu un autor exotic şi cu un titlu pe măsură: Rubem A. Alves - Cartea cuvintelor bune de mâncat sau Bucătăria ca parabolă teologică. Autorul este numit de pr. Ioan Ică jr. în prefaţă „un Steinhardt brazilian". Într-adevăr, mai multe elemente permit această apropiere: Rubem Alves este un evreu brazilian convertit la creştinism, este un foarte fin cunoscător al literaturii mondiale şi mai ales braziliene, şi este el însuşi scriitor. Un scriitor cu posibilităţi lirice, o anumită sensibilitate poetică răzbătând cu forţă din spatele prozei eseurilor care compun acest volum. Lucru care invită şi el la a-l compara pe autor cu N. Steinhardt. Titlul cărţii mai mult interpretează decât traduce titlul original, care fusese The Poet, the Warrior, the Prophet. (Philadelphia, 1990). Este vorba, cum aflăm din prefaţă, despre „un ciclu de conferinţe ţinute în Statele Unite" (p. 6). Titlul versiunii româneşti are însă meritul de a rezuma mai bine conţinutul acestor eseuri.

Am spus rezuma pentru că temele eseurilor (devenite capitole) sunt foarte variate şi nu par a fi destinate să compună o lucrare cu un mesaj unitar. Câteva idei dau totuşi coerenţă cărţii. Aş începe cu o alta decât cea care leagă cuvântul de mâncare. E vorba de ideea că realitatea propune celui care o priveşte sau gândeşte o mulţime de sensuri. Idolatria raţiunii ne-a obişnuit de câteva secole încoace să acordăm tuturor lucrurilor un sens precis şi univoc şi să evităm pluralitatea interpretărilor, ca pe un semn de nesiguranţă şi până la urmă de ignoranţă. Fără să ne dăm seama că în felul acesta pierdem o enormă bogăţie de înţelesuri care ni se oferă. O scurtă povestire a scriitorului columbian Gabriel Garcia Marquez îi serveşte autorului ca ilustraţie: într-un sat de pescari, intrat în rutina unei vieţi repetitive, marea aruncă pe ţărm într-o zi trupul unui bărbat înecat. Sătenii îl găsesc şi se pregătesc să îl îngroape. Până aici evenimentul nu are în sine nimic spectaculos şi nu reuşeşte să scuture monotonia vieţii satului. Numai că, în timp ce îl aşează în sicriu, femeile încep să îşi imagineze care trebuie să fi fost viaţa acestui necunoscut, pe care nici una nu-l văzuse înainte şi despre care nimeni nu ştia nimic. Un om mort devine astfel pretextul unei avalanşe a imaginaţiei: „Mâinile acestea... Ce mari sunt! Ce-au făcut oare? S-au jucat cu copiii? Au navigat pe mări? Au luptat în multe bătălii? Au construit case? Ştiau cum să mângâie şi să îmbrăţişeze o femeie?" (p. 53). Fiecare întrebare, şi altele care s-au pus, trebuie să fi primit un belşug de răspunsuri. Iar „satul n-a mai fost niciodată acelaşi", spune, în încheiere, G. G. Marquez. Un trup mort, prin mulţimea de interpretări pe care le-a făcut dintr-o dată posibile, a dat viaţă unui sat întreg. Aluzii la această poveste revin mereu, în mai toate capitolele cărţii, iar tâlcul ei - sau mai degrabă unul dintre ele - ar putea fi acesta: lucrurile vorbesc mai mult prin ceea ce nu spun decât prin ceea ce spun. „Golul" lor este de fapt mai plin decât plinul propriu-zis. „Lutul dă chipul unui vas; dar golul dinăuntru îl face folositor", ar fi spus Tao Te Ching (p. 57). Iar Rubem Alves adaugă: „Gândul cere Golul pentru ca să intre ceea ce nu poate fi prezis... Un lucru pe care-l ştiau cei care au construit catedralele gotice: zidurile, basoreliefurile, sculpturile - toate erau construite pentru a aduce la fiinţă un spaţiu gol." (p. 58).

Există în carte şi o altă idee cu la fel de numeroase ocurenţe. Iat-o exprimată sub forma unei mărturisiri: „Iubesc ceaţa care acoperă munţii şi abisurile şi-mi pare rău atunci când soarele o împrăştie, pentru că imaginaţia mea, cu drăcuşorii şi spiriduşii ei, e lipsită de atmosfera ceţoasă fără de care nu poate respira. Iubesc de asemenea întunericul ce sălăşluieşte în adâncuri... şi atmosfera stranie a catedralelor gotice care îmi aminteşte de măruntaiele chitului din mare: o catedrală scufundată... Întreaga mea Fiinţă reverberează, iar eu ştiu că ea aparţine întunericului pădurilor, adâncului mării şi tainei catedralei... Dar dacă se aprind luminile, nu mai am casă..." (p. 30-31). Cu un adaos câteva pagini mai încolo: „Arta chinezească: aţi observat că peisajele ei sunt întotdeauna acoperite de nori şi ceaţă? Ele există pentru că sufletul are nevoie de ele... În timpul «revoluţiei culturale» comuniste însă, ceţurile erau interzise. Revoluţiile erau timpuri ale certitudinilor." (p.63). Ceaţa este un fenomen care nu lasă să se vadă clar lucrurile aflate la distanţă. În acelaşi timp, nu le ascunde complet. În picturile chinezeşti ia adesea forma unor dungi fine şi lunguieţe, creând o intermitenţă în perceperea peisajelor. Toate acestea le face conferind o senzaţie de mister. Cu existenţa în ansamblu e la fel ca şi cu peisajele, iar R. Alves preferă să o privească acoperită de un strat fin de ceaţă. Avem de-a face însă cu o mărturisire-pledoarie. Toată cartea se vrea un demers de restaurare a demnităţii impreciziei, pe nedrept combătută ca un simptom al imaturităţii cunoaşterii omeneşti. „Bănuiesc că nu vreau să descifrez taina. Vreau întrebări, iar nu răspunsuri. Vreau marea, nu portul, limanul" (p. 31), spune autorul, aducându-ne aminte de Lucian Blaga.

Unul dintre capitole se numeşte Cuvinte bune de mâncat, acesta inspirând şi titlul versiunii româneşti. Nu e singurul care conţine reflecţii asupra cuvântului ca nutrient. Dar nu doar atât, ci şi asupra naturii festive, a naturii de ospăţ a Împărăţiei lui Dumnezeu, prezente sau viitoare. Mai rar se vorbeşte despre aceste lucruri, deşi nu o dată Hristos şi-a comparat împărăţia cu o nuntă la care se mănâncă şi se bea, sau cu un banchet la care se stă la masă, alături de Avraam, de Isaac şi de Iacov. Psalmistul îndemna şi el: „Gustaţi şi vedeţi că este bun Domnul" (Ps. 33,8). Cuvântul este şi el de mâncare, înţelegem din episodul ispitirii din Carantania. Acolo, Hristos îi răspunde diavolului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu". Cuvântul deci nu este doar spre auzire ci şi spre mâncare. Îngerul, în Apocalipsă, îi spune şi el Sfântului Ioan nu să citească, nu să înţelegă, ci să mănânce sulul (p. 130). În latină sapientia (ştiinţă, înţelepciune), era din aceeaşi familie cu sapor (gust), lucru care s-s păstrat şi în limba portugheză.

Reiterând aceste cunoscute locuri scripturistice, R. Alves face figură de obseravor îndrăzneţ şi temerar, într-o vreme în care actul de a mânca, cel mai firesc poate dintre toate, a devenit suspect, dacă nu chiar jenant în ochii multora. Spiritualizarea la care cheamă creştinismul e adesea înţeleasă nu ca o resemnificare sau o transfigurare, ci ca o negare a materiei. În numele unui purism prost înţeles, orice referire la mâncare se crede că trebuie eludată când se vorbeşte de cele duhovniceşti. Singura care scapă oarecum este Euharistia. Dacă nu cumva şi materialitatea ei e înţeleasă ca o simplă concesie făcută naturii noastre trupeşti. Dar şi despre Euharistie autorul spune câteva lucruri care de asemenea se spun mai rar. Am reţinut două: „Euharistia: dacă trupul şi sângele ar fi asimilate în trupurile noastre, ele ar deveni ceea ce suntem noi. Dar Euharistia e inversul normalităţii: mâncăm şi bem pâinea şi vinul, dar pâinea şi vinul sunt cele care ne mănâncă pe noi. Urmează să devenim ceea ce sunt ele: Trupul şi Sângele lui Hristos." (p. 41). Şi: „Timp de secole această poveste a fost folosită pentru a explica modul prezenţei lui Hristos. Dar Euharistia nu explică o prezenţă: ea deschide rana unei Absenţe. «Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea...» Victima e încă prezentă. Curând nu va mai fi" (p. 221). În aceeaşi măsură în care Euharistia îl aduce pe Hristos între noi, ea ne semnalează că Hristos S-a luat de la noi, aşa cum s-a luat de la apostoli în seara Cinei. Desigur totul „până la o vreme". Prezenţa şi absenţa lui Hristos nu se contrazic, în contextul Euharistiei.

Mai găsiţi în carte şi două apendice, care consună cu restul tocmai în reafirmarea unei ortodoxii ce asumă fără pudiciţie condiţia materială a omului, fără a face din ea un subiect ruşinos sau de evitat. Primul e din Vladimir Soloviov, se numeşte „Israel şi materialismul religios" şi este extras din lucrarea Evreitatea şi problema creştină (1884, ed. rom. Humanitas, 1992). Al doilea cuprinde două texte semnate N. Steinhardt şi extrase din volumul Cartea împărtăşirii (Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995). Vladimir Soloviov spune la un moment dat: „Idea sfintei corporalităţi şi grija pentru realizarea acestei idei ocupă în viaţa lui Israel un loc important decât în cazul oricărui alt popor. De aceasta se leagă cea mai mare parte a legiuirilor lui Moise privind distincţia dintre curat şi necurat şi regulile curăţirii. Se poate spune că întreaga istorie religioasă a evreilor a fost axată pe pregătirea nu numai a unor suflete sfinte, dar şi a unor trupuri sfinte, pentru Dumnezeul Israelului." (p. 238). Iar la N. Steinhardt găsim un pasaj ca acesta: „Unde înfiinţează Hristos Taina supremă a creştinismului? La o cină! Şi în ce constă ea? În mâncare (pâine) şi băutură (vin)! Şi care-i menirea ei, ce urmăreşte printr-însa Cel ce a întemeiat-o? A Se da pe Sine a fi mâncat şi băut, în vederea dobândirii dreptului de intrarea la Nunta împărătească, la Cina cerească, acolo unde aleşii se vor împărtăşi din belşug, dar peste dar, din bucatele şi băuturile Ierusalimului celui atotfrumos" (p. 259).

Despre ansamblul format din eseurile lui R. Alves şi din cele două apendice, Pr. Ioan Ică jr. scrie admirabil în încheierea prefeţei: „Religie a învierii şi a transfigurării trupurilor (nu doar a nemuririi sufletelor), Ortodoxia adevărată e o implicită contestare a «falselor idealisme» (părintele Nicolae Steinhardt) şi o restaurare a «corporalităţii sfinte» (Vladimir Soloviov) - iată mesajul esenţial, profund actual pe care ni-l aduce aminte, de peste oceane şi dintr-un univers cultural fascinant, acest veritabil Steinhardt brazilian care este teologul, psihanalistul şi scriitorul Rubem Alves, fratele nostru" (p. 16)

Prefaţatorul îl felicită pe autor şi pentru maniera stilistică fericită pe care a găsit-o. Şi care a reuşit să surprindă o „teo-poetică a misterului, simbolului, poeziei şi iubirii", distinctă de „teo-logia ideilor, care reduce misterul şi poezia la concepte, proză şi cunoaştere" (p. 8). Obseravaţia este foarte corectă. Deşi cartea este inegală stilistic, în ansamblu ea a găsit un limbaj proaspăt, vioi, tonic, evitând cu grijă ariditatea şi livrescul. Un limbaj apt să redea partea de taină a lucrurilor.

Cartea lui R. Alves poate fi de asemenea şi o scurtă introducere în literatura latino-americană şi mai ales braziliană. Carlos Drummond Andrade („cel mai mare dintre poeţii brazilieni" - p. 62) sau João Guimarães Rosa („supremul magician al literaturii braziliene" - p. 57) sunt doar doi dintre numeroşii autori în privinţa cărora R. Alves ne face cel puţin curioşi. În epoca în care s-a alcătuit această carte nu începuse încă fulguranta epopee mondială a lui Paulo Coelho. Ar fi fost interesant să aflăm o apreciere şi asupra celebrului, astăzi, prozator brazilian. O sensibilitate certă pentru mister, precum şi anumite asemănări stilistice ar putea lăsa chiar posibilitatea unei comparaţii între Paulo Coelho şi Rubem Alves. De asemenea, titlul original al acestei colecţii de eseuri (The Poet, the Worrior, the Prophet) pare să prefigureze viitoare personaje coelhiene.

Pr. Ioan Ică jr. mai scrie în introducere că i-a cerut autorului o fotografie, pe care nu a obţinut-o însă, refuzul fiind motivat de dorinţa „ca oamenii să-şi închipuie cum arată din ceea ce vor citi în cartea sa". Mi-l închipui un bătrân gurmand, jovial şi bonom.

CIPRIAN VIDICAN