Coincidentia oppositorum

Argetoianu şi Pandrea

Dan Ciachir

Iarna trecută, pentru a-mi rotunji veniturile de liber-profesionist, la sugestia redactorului-şef al ziarului „Ziua", Adrian Pătruşcă, am început să public un serial popular despre presa şi lumea românească interbelică. Cu acest prilej i-am recitit pe Constantin Argetoianu şi pe Petre Pandrea, scriitori cu operă memorialistică vastă, editată abia după prăbuşirea regimului comunist. Ei se înfăţişează astăzi ca doi memorialişti români de rangul întâi, cred că cei mai însemnaţi din secolul XX. Amândoi sunt olteni: unul născut la Breasta, la câţiva kilometri de Craiova (Argetoianu), celălalt - pe Valea Olteţului, în apropiere de Balş, adică la o distanţă de treizeci de kilometri de Breasta.

Argetoianu este autorul câtorva volume de memorii întinse pe durata unei jumătăţi de veac, completate, începând din 1935, cu o altă suită de volume, Însemnări zilnice. Între memoriile propriu-zise, intitulate Pentru cei de mâine, şi jurnal există o legătură organică la Argetoianu. Răbojul său intim este, de altfel, în curs de publicare. Ca şi amintirile - amestec de amintiri şi jurnal ale lui Pandrea, notele cotidiene ale lui Argetoianu dau seamă despre epoca interbelică, deşi se continuă şi pe durata războiului. Ambele au dimensiuni de frescă.

Ca memorialist şi ţiitor de jurnal, Argetoianu este un Saint-Simon român. Stilistic, amintirile sale sunt superioare celor lăsate de Pandrea, un erudit dezordonat şi coleric, ba chiar un polihistor umoral, dar şi o natură egotist-plebeiană, de oltean vanitos tipic, lipsit de complexe şi inhibiţii.

Argetoianu şi Pandrea reprezintă un fenomen de coincidentia oppositositorum, prin faptul că depăşesc ideologiile împărtăşite, abandonate ca nişte veşminte de recuzită sau ca nişte butaforii. Peste apartenenţa la Masonerie a lui Argetoianu, ca şi peste marxismul lui Pandrea, izbucneşte natura lor de români şi triumfă.

La Argetoianu lucrul acesta se produce încă din timpul vieţii. Mărturie stau în acest sens memoriile sale, dar mai ales jurnalul. Argetoianu este un mason care scrie negru pe alb despre confreria căreia îi aparţine că aceasta nu a prins în Ronânia. Trecut prin câteva partide, Argetoianu nici în ideologie nu crede: este un om politic deasupra „programelor" de partid şi-a aridităţilor teoretice. El face politică dintr-o chemare de boier, dintr-o „menire" care în condiţiile vremii sale trebuie să capete o coloratură partinică. Şi face politică, îndeosebi, în virtutea patimii. Pasiunea politică a lui Argetoianu are trăsăturile viciului şi ale artei. La Argetoianu patima politică e devoratoare ca la afemeiaţi sau ca la pocherişti, pentru care şederea la masa de joc este mai importantă decât câştigul. Argetoianu este un virtuoz al politicii, ca mulţi din generaţia sa. Patima aceasta l-a readus din Elveţia, în decembrie 1946 în ţară - când alţii nu ştiau cum s-o părăsească -, momit cu o vice-preşedinţie a Consiliului de Miniştri. În felul acesta, omul reputat a fi uns cu toate alifiile, care avea cu ce să trăiască în Exil, s-a întors la bordul motonavei Transilvania în România, a fost întemniţat la Sighet în 1950 şi a răposat acolo cinci ani mai târziu. Însă pentru sfârşitul său, am o explicaţie proprie. Argetoianu credea în Dumnezeu şi avea, oricât de paradoxal ar părea, smerenie: când îşi evocă o izbândă sau un succes în memorii, el adaugă: A vrut Dumnezeu, sau, Aşa a fost de la Dumnezeu ... Când, în vara anului 1936, apare fenomenul Petrache Lupu, Argetoianu constată cu satisfacţie că biserica de pe do­meniul său de la Breasta e plină, de unde până atunci nu se adunau acolo, duminica, decât patru-cinci femei... Intuiţia îmi spune că Dumnezeu a vrut să-l mântuiască pe acest om împodobit cu multe daruri, între care o cultură vastă şi un mare talent de scriitor, motiv pentru care i-a dat sfârşitul acela expiator. Pe când se afla în temniţa de la Sighet, nevasta sa a dat divorţ de el şi s-a căsătorit imediat apoi cu pictorul Henri Catargi.

S-a bătut multă monedă pe „cinismul" lui Argetoianu, respectiv, pe „amoralitatea" sa, însă eu îl socotesc mai „moral" decât pe mulţi moralişti fariseici. Pentru că activitatea moralizantă este una eminamente verbală. În realitate, Argetoianu înţelegea să facă politică boiereşte, de sus în jos, să guverneze pentru popor, nu prin popor (expresia îi aparţine lui Iorga). Sceptic, sub aspectul democraţiei, ca şi al Masoneriei, Argetoianu îi adoptă straiele dar procedează conform naturii sale. Însemnările sale diurne evocă pe cronicarii munteni. În plus, el este un om avizat, informat, cultivă ziariştii, are acces la ştiri importante mai devreme chiar decât presa. Iubeşte puterea ca violonistul partiturile preferate.

A fost un corespondent la Bucureşti al revistei „Life Magazin", pe nume Simon Burgin, care a rezistat în această calitate până în anul 1948. Întors în Statele-Unite, Burgin a povestit ceea ce i-a mărturisit un om politic român nenumit: „O să le pară rău până şi ruşilor, pentru că nici ei nu pot schimba România". Nu ştiu de ce, mă încăpăţânez să cred că acel om politic era Argetoianu. Care se întâlnea în afirmaţia aceasta cu o observaţie a lui Mircea Vulcănescu, formulată în 1943, în Dimensiunea românească a existenţei, unde spunea că dacă am fi cotropiţi, după o vreme, ocupantul s-ar da după români, s-ar „români", şi nu invers. Argetoianu, care, „boierise" sistemul parlamentar - ca mulţi alţi oameni politici români -, adaptându-l propriilor sale concepţii, putea să creadă acelaşi lucru despre ideologia şi sistemul comunist. Oricum, ideologia nu l-a sedus. Boierul şi românul din el au fost mai puternici.

Situaţia lui Pandrea este şi ea concludentă în materie de apostazie ideologică. Dacă Argetoianu era, structural, om de dreapta, Petre Pandrea fusese, încă din tinereţe, sedus de marxism, după ce subscrisese la Manifestul crinului alb, program baroc şi alambicat. Însă Pandrea fusese şi elevul lui Nae Ionescu, la Liceul „Nicolae Filipescu" de la Mânăstirea Dealu. Profesorul şi directorul său de studii îl marcase pe viaţă, aşa cum se va vedea din memoriile-jurnal ale lui Pandrea. Să-l ai ca mentor în adolescenţă pe Nae Ionescu şi cumnat, mai târziu, pe Lucreţiu Pătrăşcanu, nu e o situaţie comună.

Aproape în tot ce a scris Pandrea în evocările şi paginile sale de jurnal din anii `50-`60 ai secolului trecut, răzbate mândria, dusă până la vanitate, de a fi oltean, produs organic al „Valahiei Mici". Patriotismul acesta local hipertrofiat îl face, în cartea sa despre Brîncuşi, să-l „oltenizeze" şi pe sculptor excesiv, până într-acolo încât oltenitatea acestuia să-i întunece răsfrângerea universală. Aceasta şi pentru că Petre Pandrea are toate datele copilului de oltean plecat la pricopseală în lume, ajuns apoi, datorită tenacităţii şi cobiliţei, negustor cuprins sau chiar industriaş. Spre deosebire de tipologia clasi­că a băiatului plecat la pricopseală, Pandrea, pe lângă tenacitate, pe lângă vanitate, mai are o trăsătură definitorie: răzvrătirea. Om de stânga, se vrea haiduc ideologic. Întors de la studii din Germania, scrie la „Dimineaţa" şi „Adevărul", unde are, după propria-i mărturisire, salarii nespus de mari, ca şi la „Dreptatea". Ca avocat, apără în instanţă comunişti. Însă nu dispreţuieşte caviarul şi onorariul mănos, comerţul de idei corelat cu bodega, şederile prelungite în restaurante... Într-un fel, Pandrea anticipează pe intelectualul occidental de stânga din Franţa sau din Italia postbelice, pe care dragostea pentru mase nu-l împiedică să gus­te deliciile rafinate ale vieţii.

Sfârşitul războiului îi este prielnic lui Pandrea, ca tuturor puţinilor oamenilor de stânga din România. În plus, cumnatul său, Lucreţiu Pătrăşcanu, devine ministrul Justiţiei. Narcisismul lui Pandrea, altoit pe o natură de răzvrătit, se manifestă din plin. Scrie Pomul vieţii. Însă in­tervine în destinul său o lovitură de teatru: Lucreţiu Pătrăşcanu, din ideolog al partidului comunist local, devine duşmanul acestuia. Năpasta se abate şi asupra lui Pandrea şi a familiei sale. În închisoarea de la Ocnele Mari se reîntâlneşte cu Ţuţea, dar mai ales se întâlneşte cu foş­tii săi inamici ideologici, cu legionari, cu intelectuali şi oameni po­litici „burghezi". Are o comportare demnă, iar în răstimpul de patru ani (1954-1958) dintre cele două detenţii scrie o suită de cărţi. Lovitura primită de Pandrea de la soartă o trăiesc şi alţi oameni de stânga, precum N. Carandino, Tudor Teodorescu-Branişte sau Leon Kalustian. România interbelică şi mai ales epoca anilor `30, a domniei regelui Carol al II-lea, care li se păruse o mlaştină şi un viespar, pe care o înfieraseră, le apare acum, din închisoare, un paradis temporal. Ieşiţi cu amnistia din 1964, oameni ca Pandrea şi Carandino, oameni de stânga, configurează mitul acestei Românii mai mult decât cei cu perspective politice de dreapta.

Mulţi dintre cei trecuţi prin închisori îşi găsesc în credinţă liniştea sau limanul. Nu este şi situaţia lui Pandrea, ateu chinuit de crize religioase, trecut odinioară prin medii protestante nemţeşti. Ar vroi să creadă, însă asemeni unui... Cioran de stânga - nu poate: „Am vrut să cred, în tinereţe şi acum, după 50 de ani, sincer, lin şi plenitudinar, în dogmele bisericii mele şi n-am putut adera niciodată integral. Accept fragmente şi-mi scapă ansamblul." (Cf. Călugărul alb, p. 101). Întrezăreşte lucid motivul care îi barează accesul la credinţă: orgoliul: „Mie, mandarin valah, mi se refuză acest dar de către un creier patetic, mereu încăpăţânat." (Crugul mandarinului valah, p. 404). E conştient că nu-i rămâne decât surogatul protestant: „... succedaneul faptei caritabile, care nu te mântuieşte dar te linişteşte şi îţi alungă furtunile crizelor de conştiinţă şi te limpezeşte la suprafaţă". (Idem, pp. 404-405). Evocându-şi tatăl, scrie: „Credinţa lui era prea adâncă şi nestrămutată pentru a avea nevoie de dove­zi şi minuni". (Călugărul alb, p. 101).

Ca orice memorialist sau evocator, Pandrea este interesant, adesea strălucit, când vorbeşte despre alţii, fără paranteze, trimiteri şi digresiuni legate de sine şi de meritele sale. Omul acesta care îşi arogă atâtea calităţi - în parte reale -, care se laudă şi se bate necontenit cu pumnul în piept, e un neîmpăcat. Orgoliul şi vanitatea îl împiedică să distingă limpede. Pătimaş şi tezist, se raportează la maica Veronica de la Vladimireşti în registrul prosternării. Îi descoperă acesteia până şi o „inteligenţă rafinată". În schimb, Patriarhul Justinian este categorisit, deopotrivă cu alţi ierarhi, între „porcii cu mitră". Părintele Cleopa şi toţi ceilalţi duhovnici care au combătut abaterile canonice intolerabile de la Vladimireşti sunt descrişi ca nişte năimiţi ordinari. Groza, care nu ezită să-l primească pe uşa din faţă pe fostul deţinut întemniţat de comunişti, este şi el lapidat pentru conivenţa cu Patriarhul în problema Vladimireştilor. Pandrea ajunge să dea tot felul de „tălmăciri" fenomenului Vladimireşti, ajungând până acolo încât „profeţeşte" că viitorul patriarh al României va fi duhovnicul acelei mânăstiri, părintele Ioan, care o numeşte pe stareţă, potrivit aceluiaşi Pandrea, „moaşte vii". Structural răzvrătit, Pandrea este un maniac al protestului. Va sfârşi, potrivit mărturiei fiului său, strivind în pumn lumânarea care îi fusese pusă în mână pe patul de moarte, nu în sensul unui refuz, ci al neîmpăcării.

Pandrea nu ajunge la limanul credinţei, respectiv la împlinirea cererii pe care i-o adresăm lui Dumnezeu la fiece Liturghie la care luăm parte: „Sfârşit creştinesc, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşata Judecată a lui Hristos..." Însă marxismul a fost înlocuit la el cu elogiul a ceea ce numea el „stoicism ţărănesc". La Argetoianu, ideologia de partid, apartenenţa formală la Masonerie nu erau decât măşti. „Cinicul" Argetoianu era un realist echilibrat, iar credinţa îşi spunea un cuvânt decisiv în acest sens. Pandrea, în care, de asemeni, românitatea lui arţăgoasă şi narcisistă a biruit ideologia pe fondul unei pustiitoare dezamăgiri biografice, s-a întors la obârşii, la înţelepciunea oltenească şi la filozofia practică rurală. Concluzia: e mai bine, dacă împrejurările ţi-o impun, să mimezi ideologia, s-o persiflezi, cum a făcut Argetoianu. Iar exemplul său îl regăsim multiplicat aproape la scara întregului popor român.

Pandrea şi Cioran constituie un Janus brifons: ambii militanţi politici în tinereţe, unul la stânga, celălalt la dreapta, au căutat să îşi sublimeze - ierte-mi-se limbajul psihanalist - răzvrătirile şi orgoliul în surogate ontologice, adică în ideologii. Românitatea lor puternică le-a refuzat succedaneul, dizolvându-le o iluzie. Una care a înflorit la alte popoare, mult mai apte pentru himere ca noi. Cioran s-a plâns în lungi eremiade că Occidentul nu mai are apetit pentru utopii tocmai pentru că eşuase el însuşi pe acest drum pe care s-a întâlnit cu Pandrea. Cei doi, de altfel, se cunoşteau bine. Iar Pandrea evocă în Memoriile mandarinului valah un chef straşnic în grădina restaurantului Bordei, la care au luat amândoi parte, când viitorul moralist de limbă franceză s-a îmbătat şi s-a aruncat în apă. Cine nu ţine la băutură, nu rezistă nici ispitelor ideologice şi utopiilor.

DAN CIACHIR