Cine a furat perucile?

Mircea Platon

Motto: „Eh bien! soyons brigands, soyons scélérats."

(Jean Baptiste Drouet (1763-1824), membru al Convenţiei, cel care l-a recunoscut pe rege la Varennes)

1. Întrebare

Diferenţa dintre S.U.A şi E.U. a rămas, pentru mine, imortalizată într-o imagine prinsă la un buletin de ştiri din timpul bătăliilor diplomatice privitoare la declanşarea războiului din Irak. E vorba de Joska Fischer şi Dominiăue de Villepin argumentând în prezenţa lui Donald Rumsfeld necesitatea continuării inspecţiilor O.N.U.. Fischer, cu piţigăieli de baricadă-caviar, şi Villepin, de o facondă auto-admirativă, erau studiaţi cu ochi mijiţi a dezgust şi neînţelegere de un Rumsfeld cu faţă de cinstit dar aprig negustor hanseatic care negociază preţul a două butoaie cu heringi afumaţi. Până şi cravata lui Rumsfeld, ţeapănă, demodată în textură şi model, şi cu un nod gigantic, părea cea a unui iscusit dar local om de afaceri dintr-un orăşel de provincie anglo-saxonă. Şi totuşi, el mi-a fost mai simpatic decât cei doi hârciogi europeni. Rumsfeld era autentic, ei nu. Rumsfeld ştia cine e şi nu era altceva decât fuseseră înaintaşii lui. Fischer şi Villepin erau nişte impostori; primul, pentru că era un anarhist de stânga pozând în onorabil şi raţional ministru de externe, cel de al doilea, pentru că alegea să se mintă pe sine şi pe alţii cu privire la adevărata importanţă politică, anvergură culturală, putere economică şi planuri de viitor ale Franţei. Era, la Villepin, un orgoliu fără acoperire şi de o eleganţă îndoielnică. La fel cum e şi în cazul altminteri suplului Chirac. E, în vorbele, faptele, politica, filmele şi cărţile Franţei - aşa cum ajung până la mine - un fel de spasmodică dilatare a pupilei, de epustuflare de „femeie în pragul unei crize de nervi". Şi noi, francofoni fiind, nu putem scăpa necontaminaţi.

Unul din lucrurile care m-au frapat la unii dintre compatrioţii noştri ajunşi în Franţa a fost dispariţia treptată a simţului umorului, înlocuit cu o febrilitate de cocoş galic la unii, şi cu un romantism de şansonetă la alţii. Puţini sunt cei, precum Cioran, care rămân la fel de tonici precum erau acasă. Cei mai mulţi încep să se mişte undeva între Eric Cantona şi Patrick Bruel, între răţoiala plină de importanţă - simpatică până la un punct - şi langoarea plină de milă de sine - întotdeauna falsă. Unde e celebra ironie franceză, unde sunt graţiosul persiflaj, fandarea şi eschiva elegante, cavalerismul, vorbele de duh, muschetarii şi capele, cine a furat perucile?

Nu ştiu. Dar ştiu, cu aproximaţie, când au dispărut: în timpul Revoluţiei Franceze.

2. Exemplu

Specifică tuturor celor care cred în nestrămutata evoluţie materialist-dialectică a istoriei, în inevitabilitatea luptei de clasă şi în logica de fier a suprimării e, paradoxal, mirarea. Mirarea că sunt şi ei epuraţi, suprimaţi sau traşi pe linie moartă. Adânc ascunsă în ridurile interioare ale fiinţei oricărui comunist e credinţa că el scapă cumva legilor de gravitaţie la care sunt supuse masele. Deşi profesează determinismul, rareori am văzut comunist fatalist. Sunt, dacă nu eroici, cel puţin machiavelici.¹ Şi, în orice caz, miraţi când intră în malaxorul pe care chiar ei l-au construit, pus în funcţiune şi alimentat cu voioşie până la un punct.

Acum, André Morellet (1727-1819) nu era un „comunist". Nu era nici măcar un filosof. Şi nici voltairian, deşi „solemna mumie" îl gratulase cu flatantul sobrichet de „Mords-les". Morellet era un om care voia să adune pensii. Era om al bisericii dar şi enciclopedist. Era cu toţi pe numele său adevărat şi împotriva tuturor sub pseudonim. Sau invers. Îl puteai închiria. Îl puteai invita la masă. Putea perora despre orice, oricând. Nu era incult, stupid sau bădăran. Ştia să asculte, să flateze, să conseieze, să se îmbrace. Din păcate s-a născut prea târziu, sau i-a luat prea mult ca să se ajungă². Cert este că abia la 62 de ani, după o viaţă de asiduă şi imparţială activitate, a ajuns să-şi vadă visul cu ochii: aproape 30.000 de livre în beneficii şi pensii şi o stăreţie³ cu toate drepturile senioriale. Membru al Academiei Franceze era deja, cu ajutorul academicienilor pe care-i avea la masă în fiecare duminică: Marmontel, Suard, La Harpe (pe care-l vom reîntâlni în acest articol), Delille, Saurin şi Chastellux. Era fericit şi complet preocupat de redecoraţiuni interioare şi de grădină: garduri vii, arteziene, flori. Dar era deja iunie 1788.

Un an mai târziu vine Revoluţia. Confruntat cu violenţa populară, Morellet se zăvorăşte în apartamentul său parizian pentru a scrie şi a visa urât. Din păcate, Revoluţia se va face simţită mai mult decât prin coşmaruri. Nefiind, aşa după cum am spus, un om lipsit de gust, Morellet îşi alesese drept model literar pe Swift. Cu anglomania în floare în epoca prerevoluţionară, Morellet nu ar fi putut să meargă împotriva curentului şi să îşi aleagă de model un scriitor italian, de exemplu. Şi lui i-a plăcut Swift, cu paradoxurile sale crude şi ironiile sale deprimate. Cândva, în 1775, printre multele şi măruntele sale scrieri polemice pro sau contra guvernului, Morellet a produs şi obligatoriul atac filosofic împotriva „despotismului". E vorba de lucrarea Théorie du paradoxe în care Morellet, în maniera lui Swift, îl proslăvea pe jurnalistul Simon Nicolas Henri Linguet (1736-1794) ca pe un stâlp al despotismului care prin politicile sale contraproductive şi incoerente va îmbunătăţi soarta poporului. Cartea era, evident, o extravaganţă mordantă. Şi oamenii de spirit, de salon şi de club au ştiut să o perceapă ca atare. Nu şi poporul însă, în apărarea căruia se tot ridicase Morellet pentru a-şi colecta pensiile.

În septembrie 1793, pe data de 17, în timp ce încerca să obţină de la „Sfatul Popular" Paris obligatoriul „certificat de civism"⁴, un sanchilot îl denunţă pe Morellet ca susţinător al „despotismului" în Teoria paradoxului. Morellet protestează că el a sprijinit dintotdeauna libertatea cuvântului, a comerţului şi a religiei. Sanchilotul însă nu se lasă şi insistă că Morellet e reacţionar. Din nefericire Morellet fusese deja turnat ca „suspect" de către un plumitif care, din neisprăvit înainte de Revoluţie, ajunsese acum Secretar al Sfatului Popular Paris⁵ şi avea de plătit nişte poliţe autorului nostru. Prevenit astfel, preşedintele Consiliului General al Sfatului Popular, un fiu de măcelar pe nume Lubin, numeşte o comisie care să studieze scrierile numitului Morellet. Brigada hermeneutică era alcătuită din trei membri: un răspopit pe nume Bernard, prieten al lui Robespierre; un profesor universitar pe nume Pâris; şi sanchilotul cu pricina, care s-a dovedit a fi un coafor pe nume Vialard.

Primul la care s-a prezentat Morellet cu bibliografia în desagă a fost Viallard. Om, după cum am mai spus, nu lipsit de simţul situaţiei, Morellet s-a dus la sanchilot îmbrăcat, adecvat, în cea mai ponosită haină a sa. Confruntat cu un teanc de cărţi în care Morellet ataca Inchiziţia, iezuiţii, susţinea Protestanţii, pe Voltaire şi pe Turgot, Vialard a mormăit aprobator şi sever, după care i-a explicat autorului nostru că, pe vremea Vechiului regim, inventase şi el un nou tip de perucă pe care o prezentase Academiei de Ştiinţe. Dar nu obţinuse nici o recompensă. Mai spunea el şi că tot ce îi arăta Morellet era foarte bun, dar depăşit: „Ceea ce îmi arătaţi aici nu are nici o legătură cu ce ne interesează pe noi; trebuie să vă dovediţi civismul în zilele de 10 august şi de 31 mai, şi cărţile astea nu dovedesc nimic. Ştim cu toţii că sunt câţiva scriitori care au avut sentimente destul de bune pe vremuri; dar nici unul dintre ei nu şi le-a dovedit în ultima vreme şi toţi academicienii sunt inamici ai Republicii". Când Morellet i-a răspuns că e prea bătrân pentru a mai fi activ politic şi că Academia, prin La Harpe şi Chamfort, susţinuse Revoluţia, Vialard a replicat: „Dar trebuie să fiţi revoluţionar de 10 august şi de 31 mai. Nu putem da certificate decât celor care şi-au dovedit civismul prin acţiunile lor din acele zile; şi nici dumneavoastră nici academicienii dumneavoastră nu aţi făcut nimic." Cu alte cuvinte, Vialard ar fi vrut ca academicienii să se alieze cu drojdia Parisului şi să ia cu asalt Tuileriile pe 10 august 1792, după care să participe la răscoalele şi epurările anti-girondine care au început la 31 mai 1793. Redus la tăcere de asemenea argumente, Morellet şi-a încercat norocul, a doua zi, cu răspopitul Bernard. Singura deosebire a fost că răspopitul s-a dovedit şi mai exigent decât coafeurul. A răsfoit lipsit de interes cărţile, mormăind: „Bine, bine, vom vedea", după care i-a spus lui Morellet că „civismul" trebuia dovedit nu numai la 10 august 1792 şi la 31 mai 1793, ci şi la 2 septembrie 1792 (când rifraful parizian a început o baie de sânge în închisori, omorând după o judecată sumară aproape 2000 de deţinuţi politici). Degeaba scrisese Morellet împotriva despotismului şi pentru libertate dacă nu dăduse o mână de ajutor la patrioticele gâtuiri. Nu avea cu ce dovedi că e bun cetăţean.

Singurul care l-a înţeles pe bietul Morellet a fost Pâris, care-i ştia şi aprecia cărţile şi drept urmare i-a promis că îl va ajuta să obţină certificatul de civism. În cele din urmă, la şedinţa care trebuia să pecetluiască obţinerea acestui certificat, după cântecele patriotice de rigoare, după imprecaţii şi injurii cântate în cor de cei din sală, Vialard s-a sculat şi a denunţat indulgenţa cu care erau trataţi suspecţii, după care a cerut reverificarea tuturor certificatelor de civism deja eliberate. Morellet a fost deci amânat, pentru reverificări. Pe 15 iulie 1794, în urma denunţului cetăţenei Gattrey, Morellet a fost somat din nou în faţa tribunalului revoluţionar al secţiunii sale. Purtând în creştete boneta frigiană, membrii tribunalului i-au cerut din nou lui Morellet să-şi dovedească civismul. Morellet din nou a pomenit de scrierile lui. Neinteresaţi de ele, dispensatorii justiţiei populare i-au cerut să explice exact ce făcuse pe 10 august 1792 şi mai ales: „De ce până pe 10 august erai vesel şi după aceea ai fost trist?"⁶ Morellet a reuşit să-i aromească pe crunţii tribuni şi, cum după numai două săptămâni a căzut Robespierre, a scăpat să povestească posterităţii ce i s-a întâmplat.

3. Răspuns

De la François I la Louis XVI, de la Rabelais la Voltaire, din Renaştere⁷ până la orbirea Luminilor, Franţa şi-a răcorit patetismele unui Agrippa D`Aubigné, Corneille, Racine sau Pascal, cu graţiile, persiflajul, ironia, satira, aciditatea, libertinajul, mondenitatea şi umorul lui Scarron, Molière, La Fontaine, Boileau, Voltaire, Le Sage, Gresset, Marivaux şi, ultimul pe listă, Beaumarchais. Ca o ultimă izbucnire, post-revoluţionară, Dumas şi vaudevilurile lui Scribe şi Offenbach. Sigur, şi ceilalţi romantici sunt de multe ori irezistibili în pagini comice, precum Gautier, Musset, les bousingots. Uneori Balzac. Niciodată Chateaubriand, Stendhal, Lamartine - acolo unde Byron, de exemplu, musteşte de umor -, Michelet. Umorul lui Hugo se pierde în barbă şi în grija purtată întregii umanităţi. Apoi feluriţii damnaţi, grandilocvenţii Villiers de L`Isle Adam şi Barbey d`Aurevilly, pateticul Bloy şi încrustatul Huysmans, mizeria naturalistă, umorul de pâslă şi carton al lui Courtelline şi spiritul fad al lui Anatole France. Poate Alphonse Allais. Apoi grimasele avangardiste, existenţialismul, teatrul absurdului, noul roman. Cu acesta din urmă dispare nu numai umorul ci şi naraţiunea şi ne rămâne, ca la Butor de exemplu, un fel de nimic exprimat de o voce profesorală. Până şi Maigret e, comparat cu Holmes sau cu Poirot, un personaj mohorât. Mai rămâne Tintin. Asterix. Şi Pif. Benzi desenate transformate, de talentaţii animatori francezi, în trei dintre cele mai răsuflate desene animate existente vreodată.

Cred că această lipsă de umor e vinovată şi pentru abandonarea ţărilor din Estul Europei comunismului. Dacă intelectualii francezi ar fi avut umor şi graţie, nu s-ar fi putut îndrăgosti de Lenin şi Stalin, de realizările industriale ale Sovietelor, şi de trombonistica lor artă cinematografică. Şi, cu Parisul de partea noastră, am fi avut o şansă măcar precum cea pe care am avut-o în secolul paşoptismelor. După cum spuneam, nu ştiu când a început acest proces, ştiu numai când a devenit evident. Poate că de vină e Voltaire, cel care a transformat ironia în sarcasm dogmatic, în râs ideologic. La urma urmelor, filosofii au fost un fel de brigadă artistică pusă pe satirizat moravurile „vechiului regim". Poate că de vină e Rousseau, care a injectat Franţei o doză de tulbureală helveto-germanică a cărei drojdie fierbe şi astăzi mânios în cândva cartezianul claret franţuzesc. Cert este că Revoluţia Franceză ne oferă spectacolul unei lipse de umor generalizate. Ironia franceză se exilează cu Rivarol, moare cu Mirabeau şi se sinucide cu Chamfort⁸. Pe scenă rămân Marat, Robespierre, Collot d`Herbois şi alţi sanguinari mediocri. În toiul violenţelor, al asasinatelor legale sau nu, al iconoclasmelor şi al micimii de spirit alimentând crime enorme supravieţuieşte un singur lucru moştenit de la filosofii pentru care Enciclopedia era demiurgie, proiect al unui nou real: logomachia, reformularea ca reformare a lumii. De aceea proiectul politic/debandada politică a Revoluţiei se manifestă şi la nivelul cuvintelor.

Voltaire avea măcar şi nişte raţiuni tactice pentru folosirea de eufemisme agravante precum „fanatism" în loc de „religie", sau „superstiţie" în loc de „catolicism" - ideea lui era şi să nu poată fi acuzat că atacă Romano-Catolicismul, ci numai devierile lui fanatice şi superstiţioase, dar şi să inducă o asimilare a oricărei biserici creştine cu „fanatismul"⁹. Revoluţionarii însă atentează lingvistic la realitate în deplină libertate fiind. Ei încearcă să forţeze o nouă stare de lucruri prin intermediul nu numai al ghilotinei şi tunului, dar şi al vocabularului. În 1791, gramaticul patriot¹⁰ Urbain Domergue înfiinţează o Societate de Prieteni ai Limbii Franceze care are drept scop supravegherea corectitudinii politice a limbajului. Henri Gregoire publică, în 1794, un Raport asupra necesităţii şi mijloacelor de a desfiinţa regionalismele şi de a universaliza limba franceză. Se merge chiar până la a se cere eliminarea totală a limbii franceze, prea legată de vechiul regim. E ceea ce se întâmplă sistemului de măsuri şi unităţi, şi calendarului, cu săptâmâna înmulţită în decadă. Zilele decadei erau primidi, duodi, tridi, quartidi, quintidi, sextidi, septidi, octidi, nonidi, décadi. Ţăranii care se duceau cu marfa la târg după vechiul lor calendar erau arestaţi pentru contra-revoluţie. Lunile anului, deşi rămâneau tot douăsprezece, erau rebotezate în spirit naturist. Anul I al Revoluţiei şi al noii lumi republicane a fost fixat la 22 septembrie 1792. Existenţa „Fiinţei Supreme" a fost decretată doi ani mai târziu. Delirul nominalist stăpânea Franţa. Astfel, toate cuvintele capătă o nuanţă conjunctural-politică. Dacă Dicţionarul Academiei Franceze definea aristocraţia drept „sistemul de guvernare în care puterea suverană e posedată şi exercitată de un anumit număr de persoane cu greutate", Suplimentul revoluţionar scrie că aristocraţia e, „odată cu Revoluţia, casta foştilor nobili şi privilegiaţi, şi în general inamicii noului guvern". Justificarea acestei politizări a sensului e de natură revoluţionară, după cum glăsuieşte presa vremii: „Ştim că sensul primar al acestei expresii e cel de «guvernământ al câtorva». Dar poporului, care a făcut revoluţia, i-a plăcut să-i ataşeze o altă idee; şi poporul e suveran, după cum toată lumea o ştie." Astfel, cuvântul nu mai spune nimic în sine, e doar o lozincă. Elisabeth Bourguinat găseşte chiar, analizând textele Revoluţionare, că termenul „persiflaj", atât de comun literaturii Luminilor, dispare în timpul Revoluţiei. Persiflajul ca ton şi cuvânt dispare, fiind socotit suspect, contrarevoluţionar, apanajul lui Rivarol şi al altor „ci-devants"/„moşieri" emigraţi¹¹. Nu mai e permis decât râsul „sănătos" revoluţionar, nu şi cel aristocratic.

Dacă Rivarol numai a persiflat clişeele verbale ale Revoluţiei, primul care a teoretizat abuzurile ei conceptuale a fost criticul literar La Harpe (1739-1803). Deşi în vremea juneţilor sale îi fusese drag lui Voltaire, care a tras toate sforile păpuşeriei sale filosofice ca să-l introducă în Academie şi tuturor capetelor încoronate, La Harpe se distanţează mai târziu de filosofi deşi rămâne pe direcţie progresistă. La declanşarea Revoluţiei devine un înfocat academician Jacobin. În 1793 Academia e desfiinţată însă. Considerat „suspect" de Comitetul Siguranţei Publice, La Harpe e arestat la 16 martie 1794. Eliberat, fără proces, în iulie, după moartea lui Robespierre, La Harpe devine un aprig apologet al catolicismului la care se convertise în închisoare. Din şirul lucrărior sale contrarevoluţionare, Du Fanatisme dans la langue revolutionnaire (Paris, 1797) ocupă un loc special ca prima lucrare de analiză a limbajului revoluţionar. La Harpe porneşte de la ideea că însăşi denumirea de „filosofi" pe care şi-o dau membrii coteriei Voltairiene şi D`Holbachice e abuzivă, identificând iubirea de înţelepciune cu predicarea ateismului şi disoluţiei sociale. Conform lui La Harpe, revoluţia nu e altceva decât „o conspiraţie publică" a „monştrilor" împotriva naturii umane: „Cuvintele, ca şi faptele, le-au fost monstruoase. Numesc monstruos tot ce nu are nici un precedent în istoria de până acum". Astfel, Revoluţia îşi ascunde crimele sub lozinca unui „război împotriva fanatismului". Cei care se opun samavolniciilor revoluţionare sunt acuzaţi că „agită torţele discordiei şi fanatismului", că „otrăvesc spiritele", sau că „incită la război civil". Toţi preoţii sunt consideraţi drept „conspiratori", opuşi Revoluţiei ameninţate de un „vast complot ale cărui ramificaţii se întind în toată Franţa". Formulele de adresare Monsieur sau Madame sunt înlocuiţi cu citoyen şi citoyenne. La fel se întâmplă şi cu pronumele de politeţe vous, înlocuit cu tu. Sunt schimbate nume de străzi şi de localităţi. Francezii sunt împărţiţi în „patrioţi" favorabili Revoluţiei, şi în „bandiţi", aceştia din urmă fiind oricine îşi apăra biserica satului, casa, sau proprietăţile de devastările „agenţilor revoluţionari". De cele mai multe ori se adăuga că „bandiţii" erau „în solda lui Pitt", fiind deci agenţi ai imperialismului britanic. Danton predica despre „legitima calomnie împotriva inamicilor libertăţii", adică a oricărui cetăţean „suspect". Uneori minciuna devenea sfruntată absurditate precum atunci când guvernul revoluţionar a pretins că „les sections"/„sfaturile populare de cartier" ale Parisului încearcă să înfometeze Parisul pentru a sabota republica, evident. Când cineva a obiectat că e imposibil ca parizienii să conspire pentru a se înfometa pe ei înşişi, i s-a răspuns că: „Poate că într-adevăr nu e adevărat, dar sună bine de la tribună". O altă acuzaţie împotriva celor din afara haitei revoluţionare era că, dacă cereau respectarea constituţiei şi a legilor date de înşişi revoluţionarii, „vor să ucidă constituţia prin însăşi constituţia". Astfel, dacă respingeai constituţia erai „monarhist", „şuan", „conspirator", iar dacă pretindeai să fie respectată, erai aşijderea.

Adversarii sau persecutaţii revoluţiei erau acuzaţi că posedă „o memorie nemiloasă" care cloceşte „răzbunarea"¹². Nu conta că revoluţionarii erau cei care tăiau şi spânzurau implacabil. Principiul de bază, spune La Harpe, e să acuzi pe celălalt exact de ceea ce faci de fapt tu. Ucizi, şi spui că ceilalţi plănuiesc să te ucidă; epurezi, şi pretinzi că ceilalţi nutresc planuri de epurare: „De opt ani, facţiunea revoluţionară se distinge prin aceea că învinuieşte de gânduri asasine pe toţi cei pe care-i asasinează de fapt. De opt ani ucide nobili, preoţi, magistraţi, oameni cu stare, negustori, oameni ai legii, oameni de litere, artişti etc. etc. etc.; şi asta pentru că acei oameni vor să asasineze Franţa, vor să asasineze libertatea, vor să asasineze republica; de unde înţelegem că singură Facţiunea [jacobină] e Franţa, libertatea, republica. Jacobinii, spune La Harpe, sunt singurii care „într-un nou regim, nu-i iartă nimănui faptul că a fost ce era normal să fie în vechiul regim, îţi fac o crimă din faptul că nu ai fost republican într-o monarhie, că ai făcut ce era de datoria ta să faci, că te-ai bucurat de drepturi care ţi se cuveneau, de bunuri care îţi aparţineau, de consideraţia pe care o meritai". Jacobinii sunt, în fine, cei care „au proscris pe oricine fusese ceva în vechiul regim din cauză că ei înşişi nu puteau fi nimic sub nici unul, şi că pentru a avea şi ei o existenţă le-a trebuit nici mai mult nici mai puţin decât o revoluţie atât de potrivit numită de ei înşişi «domnia sanchiloţilor»". Când un membru al Convenţiei a cerut ca Fenelon să fie mutat în Panteon alături de Marat, un montagnard a replicat că „Fenelon, care a scris pe vremea unei monarhii, avusese principii monarhiste" astfel încât nu e vrednic să stea alături de bravul Marat. Răspunzând acuzaţiei de memorie neîndurătoare, La Harpe spune că Jacobinii „găsesc că memoria noastră e implacabilă din cauză că [...] nu pot suporta să rememorăm cu oroare crimele pe care ei le-au făcut pentru profit [...] Dar spuneţi: v-aţi căit pentru păcatele pe care ne ordonaţi să le uităm? S-au închis, s-au cicatrizat rănile încă sângerânde şi pe care aveţi laşitatea să le mai şi înveninaţi? Aţi renunţat la duhul revoluţionar¹³ care ne-a adus toate nenorocirile?"

În epurările făcute, revoluţionarii par a fi conduşi de un singur principiu, după cum observă La Harpe: „Tot ceea ce avea oarecare merit în vechiul regim trebuie înlăturat de cel nou care nu are nevoie de oameni de merit, atât e de bun prin el însuşi". Fiul lui Buffon, de exemplu, e ucis fără altă vină decât pe aceea că purta un nume ilustru. Drept urmare, oamenii Convenţiei, ai Jacobinilor şi ai cluburilor şi societăţilor populare rămân să fie „lacheii, escrocii, faliţii, ocnaşii". Principiul ideologic trece înaintea raţiunii, sau chiar a eficienţei economice, după cum o dovedeşte şi operaţiunea de distrugere a bisericilor şi monumentelor istorice care ar putea prelungi în utopie amintirea lumii reale: „Se încăpăţânează mai ales să nu lase nici cea mai mică urmă care ar putea reaminti oamenilor de cultul religios; în toate bisericile se înalţă schele şi sunt aduşi muncitori bine plătiţi care să distrugă sculpturile şi frescele. Clopotele sunt coborâte şi transformate în monezi, şi această patriotică fabricare costă statul (după propria mărturisire) 20 de milioane. Într-un cuvânt, pentru prima dată de la naşterea lumii, se pune în distrugere atât de multă perseverenţă şi grijă, atât de multă muncă şi cheltuială, cât se pusese până acum în edificarea celor mai frumoase monumente artistice."

Bisericile sunt înlocuite de temple ale raţiunii, şi Dumnezeu, de Fiinţa Supremă. Dar această Fiinţă nu era chiar Dumnezeu: „În puţinele şcoli care mai rămăseseră era interzis, sub ameninţarea de a deveni suspect, adică sub ameninţarea cu moartea, să le vorbeşti de Dumnezeu copiilor, până când i-a fost pe plac lui Robespierre să proclame Fiinţa Supremă a republicii franceze, care desigur că nu avea nimic în comun cu bunul Dumnezeu al poporului francez". Ţăranii care încă mai ţineau duminica şi nu sărbătoreau decada erau acuzaţi că se „înduminicesc" (s`endimancher) şi că sunt fanatici: „Dacă aceşti plaţi tirani ar fi avut cea mai mică urmă de bun simţ sau de bună-credinţă, şi-ar fi dat seama că ei erau cei fanatici după decada lor, a cărei celebrare voiau să o impună cu forţa", comentează La Harpe. Cât despre serbările Raţiunii, care luaseră locul messei, oficialităţile nu numai că puneau prostituate să defileze cu crucea sub picioare în chip de Raţiune triumfătoare asupra superstiţiei, dar erau prilej de idolatrii deloc raţionale: „La aceste serbări ale raţiunii se aşeza bustul lui Marat pe un altar şi cei bănuiţi de fanatism (adică de a crede în Dumnezeu) erau forţaţi să îngenuncheze în faţa lui Marat". În departamentele vecine Vendeii, mai ales în Auvergne unde comanda „proconsulul" Couthon, „se mergea la vânătoare de preoţi ca la vânătoarea de lupi". Dar nu erau preoţi, ci „fanatici". Cei înecaţi de Carrier în faimoasele noyades de Nantes erau desemnaţi drept „fanaticii înghiţiţi de fericitele vârtejuri revoluţionare". Lucrurile furate din biserici şi aduse Convenţiei ca ofrandă republicană erau denumite „rămăşiţele fanatismului" şi cetăţeanul care le aducea primea o „menţiune omorabilă". În luna frimaire a anului 4, nişte Instrucţiuni adresate de Directoratul executiv Comisarilor naţionali arăta cum trebuie prelucraţi fanaticii: „Demoralizaţi-i; ţineţi-i sub o supraveghere strânsă, care să-i neliniştească ziua şi să-i tulbure noaptea, nu le daţi nici un moment de răgaz, să nu vă vadă, dar să vă simtă pretutindeni în fiece clipă."

Deşi cele trei constituţii din primii şase ani de revoluţie stipulau că „naţiunea franceză onorează bătrâneţea şi nefericirea", bătrâneţea unui preot sau a altui fanatic nu a constituit niciodată un motiv pentru a scăpa de la moarte. Din contră: „Tocmai aceste capete încărunţite erau cele mai periculoase, pentru că îi impresionau pe oamenii simpli şi fanatizau poporul". Pomana dată în parohii a fost înlocuită de cea dispensată prin „comitete de binefacere", şi în general întreaga viaţă a francezului a ajuns să fie regulată de felurite societăţi, comitete, tribunale, administraţii şi comisii. Care toate te puteau bănui de fanatism, sau de faptul că vezi, adăposteşti sau frecventezi preoţi. Când judecăm aceste samavolnicii trebuie să ţinem cont de faptul că, deşi şi istoria vechiului Regim cunoaşte acte de mare cruzime¹⁴, ele nu erau sistematice şi în masă. Louis XIV însuşi, acel simbol al „monarhiei absolute", nu a putut, de exemplu, să smulgă de la judecători condamnarea la moarte a lui Fouquet, dizgraţiatul său ministru de finanţe. Există vreun caz în care Stalin sau alt despot comunist să fi ratat o condamnare din cauză că s-au opus judecătorii? Omul zilelor noastre, obişnuit să trăiască sub ochiul unui stat atotputernic şi sub constrângerea unui uriaş aparat de supraveghere şi represiune, va fi mirat poate să afle că, în 1715, Franţa avea un corp poliţienesc de 2000 de oameni la puţin peste 20.000.000 de locuitori. Atât. Vechea Europă era un continent care stătea pe propriile sale picioare, unde morala şi solidaritatea erau internalizate, nu trebuiau impuse cu forţa din afară. Din această cauză se cheamă că era o societate organică. Imaginaţi-vă ce ar fi Europa de astăzi - sau România, a cărei populaţie e comparabilă cu cea a Franţei din 1715 -, fără poliţie, armată, camere de luat vederi instalate în toate locurile publice etc. Ce ţinea Europa tradiţională laolaltă? Ce ne ţine pe noi acum? Asta e întrebarea la care trebuie să dăm răspuns dacă vrem să avem un viitor. Restul e doar erudită căutare a nodului în papură, aflare în treabă prin note de subsol care nu duc nicăieri.

Aşa după cum am menţionat, nici La Harpe, nici Morellet nu făceau parte din tabăra conservatoare înainte de revoluţie. Erau liberali. Dar ororile Revoluţiei i-au trezit la realitate. Pentru La Harpe revoluţia nu e decât „sentimentul milei stins cu desăvârşire, timp de mai mulţi ani, în trei sute de mii de asupritori ai douăzeci şi cinci de milioane de concetăţeni de-ai lor supuşi şi dezarmaţi". Cât despre Morellet, în 1759 el tradusese şi adaptase Manualul inchizitorului¹⁵, codul procedural folosit de Inchiziţie. Cartea, care i-a adus aprecierea lui Voltaire, a fost una dintre cele mai eficiente arme ale enciclopediştilor în lupta lor împotriva Bisericii. Şi totuşi, comentând Legea Suspecţilor, promulgată în 17 septembrie 1793, Morellet scrie¹⁶ că legea revoluţionară e mai dură decât cea inchizitorială. Acolo unde inchiziţia vorbea de „reputaţia de eretic", adică de un zvon public, ca motiv pentru aducerea cuiva în faţa Tribunalului Sfântului Oficiu, legea revoluţionară vorbeşte de a fi „suspect" ca motiv de arestare. Suspect oricum, oricui, oricând. Acolo unde erezia e definită în raport cu dogma catolică, caracterul „suspect" al unui cetăţean nu e definit în raport cu nimic. Şi Morellet ne oferă, printre altele, această mostră de procedură revoluţionară: „Herman, profesor de clavecin care i-a dat câteva lecţii şi reginei, asista la o şedinţă a tribunalului revoluţionar. Unul din juraţi, văzându-l, îl apostrofează cu glas tare: Ce faci aici, sceleratule. Scelerat, răspunde Herman puţin tulburat de neprevăzutul atac, de ce mă numiţi astfel? Da, răspunde juratul, eşti un scelerat. Ai fost lacheul credincios al Mariei Antoaneta. Şi pe baza acestui denunţ acuzatorul public [procurorul] ordonă arestarea lui Herman [...] Barère, membru al Comitetului Salvării Publice care se dă de amator de artă, îl protejează din fericire pe acest Herman şi poate îl va scăpa de necaz. El mi-a şi spus toată povestea." Cum se desfăşura un asemenea proces? Juraţii nu erau ţinuţi să ia în considerare dovezile, ci presupusa intenţie a inculpatului: „A existat, întreabă preşedintele pe juraţi, un complot contra republicii? Pe onoarea şi pe conştiinţa noastră declarăm că a existat, declară juraţii. Inculpatul aici de faţă e complice în acest complot? Pe onoarea şi pe conştiinţa noastră că e complice, declară juraţii. Şi asta e tot. S-au văzut chiar şi juraţi ai tribunalului revoluţionar care întrerupeau apărarea acuzaţilor şi cereau preşedintelui să-l facă pe apărătorul din oficiu să tacă din cauză că «dezorientează tribunalul»." Şi să nu uităm că, din zecile de mii de ghilotinaţi şi Terorii, doar 7 procente erau preoţi şi 9 procente nobili, restul, burghezi şi oameni „din popor".

Nimic din toate acestea nu e străin de ce a trăit România între 1944-1992. De la „cetăţenii" cu „origine sănătoasă" la „oamenii de bine" am avut şi noi 50 de ani de „vigilenţă revoluţionară" şi „mânie proletară", de „demascări", „înfierări", „microfoane sub sutană", „legionari", „comploturi", „sabotaj", „subminare a ordinii de stat", de „drogaţii lui Raţiu" şi de „securişti" jurând că l-au văzut pe „Coposu bătându-i cu lanţurile pe cei din Piaţa Universităţii" sau „trăgând cu mitraliera în ţăranii de la ‘907". Am avut şi noi „obsedantul deceniu". Am avut şi avem şi noi tot felul de comitete şi comisii de la Moscova sau Bruxelles, care ne „monitorizează" şi ne dau „ratinguri de ţară". Am avut şi noi avocaţi arestaţi şi condamnaţi pentru vina de a-şi fi apărat clienţii „burghezo-moşieri" condamnaţi pentru vini imaginare. Esenţial retoricii Jacobine e, după cum menţiona La Harpe, de a folosi cuvinte obişnuite în înţelesuri distorsionate. Astfel, în comunism un avocat trebuie să-şi apere clientul fără de fapt să-l apere¹⁷. E ca şi cum, disperaţi că realitatea nu le confirmă fanteziile, stângiştii se refugiază pe tărâmul limbajului. Oricine reafirmă ancorarea cuvintelor în realitate le zădărniceşte dorita îmbarcare şi derivă către friguroasa Cytheră proletară unde fiecăruia i se ia după posibilităţi şi i se dă după bască.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu stângista, euro-socialista/comunista, politic-corecta, spuneţi-i cum vreţi, că e acelaşi, de fapt, „duh pitonicesc" la lucru, „poliţie a limbajului/gândirii" de astăzi. Nu numai că un adversar de idei e redus la tăcere cu etichete de genul „fascist", „homofob", „antisemit", „naşionalist", „extremist", sau „islamofob"¹⁸, dar se lucrează, deocamdată mai vizibil în Occident, în curând şi la noi, la epurarea limbajului. Iată nişte exemple din normele de care trebuie să ţină seama cei care alcătuiesc manuale şcolare şi formulare de examen în S.U.A.¹⁹. „Adam şi Eva" sunt înlocuiţi de „Eva şi Adam", în spirit feminist. „Dogmă", considerat etnocentric, trebuie înlocuit cu „doctrină" sau „convingere". „Dracu", „Dumnezeu", „Iad" şi „eretic" sunt concediate delaolaltă. „Mama Rusia", formulare sexistă, se va înlocui cu „Rusia, vast ţinut al recoltelor mănoase". „Polo" şi „regată" sunt excluse ca preocupări elitiste. „Şoarece de bibliotecă", ofensator, e de înlocuit cu „intelectual". Sunt interzise, de asemenea, următoarele imagini: femeile ca profesoare, mame, infirmiere sau secretare; femeile ca fiind mai ocrotitoare decât bărbaţii; bărbaţii care rezolvă problema, bărbaţi sau băieţi mai mari şi mai puternici decât femeile sau fetele; tatăl relaxat sau imperturbabil în situaţii dificile; femeile ca fiind mai preocupate de înfăţişarea lor decât bărbaţii, fetele ca paşnice, emotive, calde şi băieţii ca puternici şi competitivi, logici, buni la matematică sau ştiinţe exacte. Asiaticii nu trebuie înfăţişaţi ca inteligenţi, sârguincioşi, ambiţioşi, competitivi şi buni familişti. Latino-americanii nu trebuie înfăţişaţi ca exuberanţi, emotivi, viu coloraţi. Bătrânii nu trebuie arătaţi în aziluri, sau cu bastoane, cărucioare cu rotile, ochelari, slăbiţi fizic, distraţi, mofturoşi, şarmanţi, cu migrene, dormind după-amiaza, trăind cu rudele, pescuind, gătind, împletind, amintindu-şi, legănându-se în scaun. Adică nimeni nu trebuie să fie reprezentat aşa cum este de fapt, sau cum istoria tuturor popoarelor din toate timpurile a arătat că e de dorit să fie. Sigur că au existat, există şi vor exista şi excepţii. Dar asta nu e decât dinamica viului pe care nu o putem stimula mortificându-ne. După cum cuvintele au o istorie, uneori capricioasă, alteori statornică, a sensului lor, aşa s-a întâmplat şi cu oamenii, cu naţiile şi cu societăţile. Cu toţii avem un etimon pe care nu-l putem ignora sau distruge pentru a ne plânge apoi de „lipsa de sens" a „existenţei". Metonimia societală sau politică nu e cu nimic mai justificată decât metonimia stilistică: e un trop de care nu trebuie abuzat şi care nu dovedeşte nimic. Partea nu poate fi întregul. O putem „lua" drept întreg, pentru anumite scopuri artistice sau umanitare, dar nu e întregul. Şi asta pentru că, după cum se ştie, nici întregul nu e suma părţilor. Or, ideologia postmodernă ne impune o aritmetică a aşchiilor, a minorităţilor. Dar aritmetica minorităţilor nu poate suplini respiraţia, duhul întregului. Parte din om sunt originea şi consecinţele sale. Pe care trebuie să le asumăm dacă vrem să nu fim informi sau neterminaţi. Poate putem refuza Istoria, dar nu putem să ne disociem de propriile noastre consecinţe. Odată cu dispariţia timpului liturgic, al ascezei şi sărbătorii, nu a rămas decât timpul Taylorist, al ciclului de producţie, şi cel subiectiv, interior. Amândouă tind să fie un prezent etern: primul prin mecanicism, al doilea prin narcisism. Din viaţa omului dispare astfel durata, înrădăcinarea, responsabilitatea. Şi urmele asasinării trecutului şi eternităţii responsabile a sufletului sunt şterse cu ajutorul cuvintelor.

Nominalismul nu e o soluţie²⁰. Realitatea de fapt nu se schimbă, dar se crează generaţii neadecvate conceptual la real, incapabile să cuprindă şi să înţeleagă ceea ce li se întâmplă. Neadaptaţii existenţialişti sunt, de fapt, victimele logomahiei care i-a lăsat fără instrumente de orientare în spaţiul fiinţei. Acest patinaj noţional, această confuzie epistemologică are drept cauză/efect nivelarea ontologică, unde totul intră sub zodia relativizării absolute, a omogenului. Omul nu mai e frumos sau urât, bun sau rău, meşter sau ucenic, profesionist sau amator: toţi sunt „oameni". Şi „oamenii" ăştia nu se deosebesc decât prin etichetele ideologice aplicate lor din afară. Astfel, dacă eşti declarat „bandit", nu poţi face altceva decât să „recunoşti" şi mai ales să dezvălui cine-ţi sunt „complicii". Nu poţi nega că eşti bandit pentru că tu nu mai ai decât identitatea pe care ţi-o construieşte discursul revoluţionar. La urma urmelor, după cum spune Derrida, realitatea e „alteritatea absolută" şi eul nu e decât un „construct lingvistic", noi, identitatea noastră, fiinţa noastră, nu suntem decât un miraj conceptual care poate fi deconstruit şi reconstruit printr-o diferită aşezare a oglinzilor textuale. Cine stăpâneşte discursul public, stăpâneşte aşadar realitatea. Sau „realitatea", ghilimelele postmoderne fiind semnul obligatoriu al febleţii realului, al precarităţii lui substanţiale.

E interesant cum dinamica ideologică a academismului postmodern şi corect-politic de astăzi e similară cu cea a sofiştilor greci. Conform lui Karl Reinhardt, în clarvăzătoarea carte Miturile lui Platon (1926) (trad. Christian Schuster, Cluj, Ed. Dacia, 2002), sofistica e „invazia unei mici armate de capete luminate şi instruite, de existenţe dezrădăcinate, de învăţători profesionişti ai înţelepciunii asupra generaţiei mai tinere a straturilor sociale superioare [...] Se educă şi se joacă. Obiecte de joacă se găsesc multe: joaca cu discursuri, fabule, rime, parabole, comentarii, alegorii. Însă se joacă cu mare plăcere, în primul rând, cu îndoieli, scepticisme, lipsă de scrupule." Această educaţie, continuă Reinhardt, promite ucenicului izbăvirea de real cu ajutorul lui „techne", sau „episteme", care e „un sistem de intervenţii artificiale ale raţiunii care vrea să desăvârşească, să creeze sau să depăşească ceea ce a fost până acum fructul lăudat al unei evoluţii organice". Prin această „intervenţie artificială" se urmăreşte obţinerea unui om „dezirabil": „Spiritul superior are puterea de a controla reprezentarea şi, prin aceasta, de a modela în acelaşi timp realitatea vieţii şi a statului. Căci nu există altă realitate în afara reprezentărilor [...] Din punct de vedere etic sofistica este indiferentă, în măsura în care nici nu produce idealuri şi nici nu le respinge." Sofistica e preocupată doar de „raţionalizarea viului": „Totul este organizat în vederea intervenţiei raţiunii: în privinţa oricărui lucru există un «dublu discurs», pretutindeni se află un pro şi un contra [...] Dacă ar exista doar un singur discurs despre fiecare lucru, atunci intervenţia artificială a raţiunii ar fi de prisos." Sofistica „trăieşte pe cheltuiala altora şi se dezvoltă doar acolo unde forţele care până atunci erau părţi constitutive ale întregului încep să se îndrepte împotriva întregului". În fine, sofistica susţine „posibilitatea predării virtuţii şi caracterul întâmplător al oricărei erori". Nu ştiu cât de bine descriu aceste fraze sofiştii Greciei vechi, dar ştiu că îi descriu exact pe cei ai Academiei noi. Derrida, Baudrillard şi ceilalţi sunt aici, în analiza acestui profesor neamţ. Neserioasele baricade ale lui `68, hibriditatea postmodernă, cultul tehnocraţiei postulate de mitul lui „big government", raţiunea care se consumă apoteotic în nebunie, totul e aici.

De aceea, poate, stânga occidentală s-a insinuat în universităţi, nu ca să stăpânească realitatea prin cuvinte, ci ca să moşească prin cuvinte o nouă realitate. Numai că, cel puţin în America, odată ce stânga a reuşit să pună mâna pe discursul universitar, acesta a fost relegat la statutul de discurs de uz intern. Nimeni nu mai ia în seamă „intelectualii" pentru că nici ei nu mai iau în seamă realitatea. Astfel încât, fac revoluţii în retortă şi îndoctrinează cât pot minţile studenţilor²¹. Poate că America ar fi fost „mai bună şi mai dreaptă" astăzi dacă ar fi avut o mai mare infuzie intelectuală la nivelele înalte ale politicii, dar cu siguranţă că ar fi fost distrusă dacă ar asculta ceea ce spun universitarii troţkişti, de extremă stânga, multi-culti şi politic corecţi de astăzi (după cum se întâmplă în U.E., cea tot mai Leviathanică).

1 Mai degrabă creştinii şi reacţionarii, deşi profesând ideea de libertate şi un aferent cult al eroismului sau martirajului semnificativ, sunt, la ore de cumpănă, de un fatalism cu adevărat dialectic.

2 Vezi Robert Darnton, „An Exemplary Literary Career" şi „A Philosophe Confronts the Terror", în André Morellet (1729-1819) in the Republic of Letters and the French Revolution, ed. Jeffrey Merrick şi Dorothy Medlin, New York, Peter Lang, 1995, pp. 5-38.

3 Traduc astfel „prieuré", fără să mai intru acum în detaliile organizării ecleziastice a Franţei.

4 Certificatul de civism, eliberat se comitetele de supraveghere de „sector" ale Parisului, era un fel de buletin de identitate şi certificat de bună-purtare în acelaşi timp. Pe baza lui, de exemplu, ţi se elibera paşaportul cu ajutorul căruia aveai dreptul să părăseşti Parisul. Fără el, erai arestat. Oricine nu avea un certificat de civism era considerat suspect. Şi asta era în sine o acuzaţie cât o sentinţă.

5 Îmi asum anacronismul acestei traduceri care, deşi inexactă în literă, e exactă în spirit.

6 G. Călinescu, şi a sa „Cronică a pesimistului", înlocuită după 23 august cu „Cronica optimistului", nu e departe.

7 Şi chiar mult mai devreme, de la medievalele fabliaux şi iscusitul Renard.

8 Pentru întreaga poveste a morţii sale vezi studiul pe care l-am publicat în Literatură cu blazon, Iaşi, Ed. Timpul, 1999, pp. 63-83.

9 Poate că tot din raţiuni tactice Voltaire a fost primul anti-creştin dar promusulman intelectual progresist.

10 Începând de aici voi indica prin italice expresiile tipic revoluţionare.

11 Le Siècle du persiflage, 1734-1789, Paris, P.U.F., 1998, pp. 186-189.

12 Exact cum, după 1989, partidele istorice au fost acuzate de „oamenii de bine" ai lui Iliescu.

13 Comunist, securist... Discuţiile din jurul punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara ne-au făcut şi pe noi să trăim confruntarea cu nesimţirea perfidă a propriilor noştri călăi.

14 Precum celebra şi revoltătoarea afacere La Barre, din care Voltaire a făcut un puternic argument propagandistic.

15 O adaptare a lui Directorium inquisitorum, a Marelui Inchizitor Nicolas Eymeric.

16 În nişte „Materiaux pour servir a l`histoire de la Revolution" (publicate în Merrick şi Medlin, ed., op. cit., pp. 115-184) pe care, de câte ori trebuia să compară în faţa „justiţiei populare", le ascundea.

17 Vezi, pentru universalitatea comunistă a practicii, Roger Scruton, „Man`s Second Disobedience: a Vindication of Burke", The French Revolution and the British Culture, ed. Ceri Crossley şi Ian Small, Oxford, Oxford University Press, 1989, pp. 187-222.

18 Actuala stângă multiculturală urmează astfel litera şi spiritul unei directive din 1943 a Comitetului Central al P.C.U.S.: „Membrii de partid şi organizaţiile comuniste trebuie să-i pună în încurcătură, să-i discrediteze şi să-i calomnieze continuu pe cei care ne critică. Când obstrucţioniştii devin prea sâcâitori, etichetaţi-i drept fascişti, nazişti sau antisemiţi [...] Aceste etichete vor deveni, după suficientă repetare, un «fapt» în mintea publicului."

19 Citez din Diane Ravitch, The Language Police, New York, Knopf, 2003.

20 De exemplu, schimbarea numelui unei etnii pe motiv că vechiul nume e asociat cu criminalitatea. Dar dacă nu-şi schimbă năravurile, şi noua denumire va deveni la fel de ruşinoasă. Şi nu poţi să fugi la infinit în cuvinte de câte ori ai dificultăţi cu realitatea.

21 Am stat de vorbă cu studenţi graduaţi nord-americani, extrem de inteligenţi şi de citiţi care îmi mărturiseau că în timpul facultăţii primiseră o educaţie cu desăvârşire marxistă şi că, drept urmare, erau membri cu carnet ai partidului comunist. Dar erau deja în convalescenţă: nu-şi mai plătiseră de mult cotizaţia.

MIRCEA PLATON