Timpul Mineelor lui Chesarie
Timpul Mineelor lui Chesarie
Marius Vasileanu
În cartea sa dedicată îngerilor, Andrei Pleşu observă că se poate vorbi de un înger al „unui peisaj, al unei opere de artă, al unei simfonii", şi aceasta fiindcă pe lângă spiritele locului, există spirite ale timpului, ale elementelor; „tot ce există şi se întâmplă în natură îşi are îngerul său" - este rostit în credinţa iudaică; Heidegger de asemeni vorbeşte despre „îngerul limbii"...
În sensul celor de mai sus, ne-am întrebat la rândul nostru ce s-a putut întâmpla la nivelul „îngerului limbii" cu prilejul acelei extraordinare (trans)mutaţii care a însemnat începutul scrierii în limba română pe teritoriile ţărilor române. Fiindcă abia în acel moment fericit - putând fi evaluat din perspectiva noastră şi în planul fenomenologiei religiei - s-a reuşit la nivelul Bisericii a se ţine cont, în sfârşit, de avertismentul Sfântului Apostol Pavel: „De aceea, cel ce grăieşte într-o limbă să se roage ca să şi poată tălmăci. Că dacă mă rog într-o limbă, duhul meu se roagă, dar mintea e neroditoare. Atunci, ce-am să fac?: Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea. Astfel, dacă tu vei binecuvânta cu duhul, cum va zice Amin după mulţumirea ta cel ce stă-n locul omului de rând, de vreme ce el nu ştie ce zici? Căci tu, într-adevăr, tu mulţumeşti bine, dar celălalt nu se zideşte." (I Corinteni 14, 13-17)1.
Timpul repoziţionării
Ne-am oprit în cele ce urmează asupra unei ultime faze ale acestei fundamentale schimbări amintite mai sus, şi anume faza editării în limba română a Mineielor2 - operă monumentală şi izbândă aparţinând Episcopului Chesarie Râmniceanul. Chesarie nu a reuşit să termine decât şase din cele douăsprezece volume - fiecărui volum corespunzându-i câte o lună - dar urmaşul său, Episcopul Filaret, a dus până la capăt editarea celorlalte şase volume care erau pregătite deja. După ce vom încadra în timp evenimentul şi vom prezenta pe scurt personalitatea lui Chesarie, ne propunem să ne întoarcem doar către prefeţele scrise de acesta în fiecare volum din cele pe care a apucat să le tipărească. Domeniul nostru de studiu fiind istoria şi fenomenologia religiilor, vom face o schiţă a implicaţiilor simbolice ale timpului sacru văzut prin prisma reuşitei lui Chesarie, gest major al trecerii spaţiului românesc la epoca modernă.
Mineiele (la singular, minei din minei (slav.) şi min, minos (gr.) care înseamnă lună) sunt cărţi bisericeşti ortodoxe în care se regăsesc indicate pe luni şi pe zile toate slujbele religioase referitoare la evenimentele sărbătorite. Faptul că într-o carte, care se referă tocmai la împărţirea calendaristică, găsim (graţie inspiratelor prefeţe ale episcopului Chesarie) trimiteri clare către noul timp (modern) - ni se pare că este un act generos în semnificaţii. Dar, dincolo de implicaţiile spirituale, culturale şi politice, la fel de remarcabilă ni se pare vibraţia, intensitatea la care a trăit omul Chesarie - cel care prin tipărirea Mineielor avea să sfinţească fiecare loc unde se vorbea româneşte, indiferent de efemerele graniţe.
Pe de altă parte, un fapt care ar trebui să nuanţeze afirmaţia referitoare la lipsa de apetit a clerului ortodox pentru implicarea în politic este şi cel survenit după războiul ruso - turc din 1768, care a avut drept consecinţă pentru români ocuparea între anii 1769 -1774 a Moldovei şi Ţării Româneşti. Ambele provincii îşi vor trimite la Petersburg (spre a fi primite de Ecaterina a II-a) delegaţii formate din boieri şi ierarhi care să-şi precizeze poziţiile. Din trimişii Ţării Româneşti, alături de mitropolitul Grigorie, va mai face parte, printre alţii, şi arhimandritul Chesarie, cel care va fi mai apoi episcop de Râmnic. Cu alte cuvinte prezent în istoria ţării în cele mai aspre şi vii momente ale sale, clerul ortodox are un rol cu totul aparte. Aceasta se întâmplă însă cu o anumită discreţie, smerenia fiind una din dimensiunile parcă insuficient cercetate vizavi de o istorie care ne-a pus mai totdeauna la grele încercări.
* * *
În Istoria literaturii române... George Călinescu intitulează „Descoperirea occidentului" capitolul care se ocupă de epoca situată între anii 1779-1826, grăbindu-se să adauge din start că această „descoperire" se petrece treptat începând cu 1700, dar şi că este „vorba, bineînţeles, de Occidentul cultural. Ţările române n-au fost niciodată în afara Europei" - iată o manifestare a bunului simţ călinescian, remarcă de o actualitate crudă, înainte de orice, în chiar planul religiosului. Fiindcă religia creştină a însemnat factorul coagulant al civilizaţiei europene, indiferent de distanţarea care s-a produs încet între Est şi Vest.
Teologic vorbind, avantajul Orientului este indiscutabil în materie de păstrare a legăturii cu izvoarele, cele mai însemnate fiind reprezentate de opera Sfinţilor Părinţi (aceiaşi de care Occidentul se îndepărtase încet pentru a-i redescoperi fulminant abia în secolul XX prin marii teologi ruşi). Fie şi pe filieră greacă, operele Sfinţilor Părinţi au fost continuu folosite drept surse de inspiraţie şi model. Treptat, ele vor fi traduse şi în româneşte.
Traducerile ca formă de rugăciune
Pentru a rămâne la epoca de care vorbim, ne referim la un contemporan al lui Chesarie, ieromonahul Macarie care traduce şi tipăreşte în 1775 Omiliile Sfântului Macarie Egipteanul, de pildă. Dar şi Chesarie însuşi (încă arhimandrit în 1765) traduce o impresionantă lucrare atât prin importanţă cât şi ca amplitudine (570 de pagini) aparţinând Sfântului Simion al Tesalonicului, intitulată Voroavă de întrebări şi răspunsuri. Toate aceste isprăvi se petrec sub păstorirea aceluiaşi mitropolit Grigore al II-lea (1760 - 1787) când se tipăresc în jurul a 40 de titluri3 în limba română, printre care: Evanghelia (1760, 1775), Antologhionul (1762, 1766, 1777, 1786), Ceaslovul (1767 plus alte cinci ediţii), Moliftelnicul (1764), Penticostarul (1768, 1782), Triodul (1768), Octoihul (1774), Apostolul (1774, 1784), Psaltirea (1775), Liturghierul (1780), Catavasierul (1781) sau Slujba Cuviosului Dimitrie Basarabov (1779).
Chiar dacă ne referim numai la Ţara Românească nu putem ignora uriaşa influenţă a contemporanului Paisie Velicicovschi (1722 - 1794) care după 1763 se stabileşte la Mănăstirea Dragomirna. Ocuparea Bucovinei de austrieci îl obligă să coboare spre sud, oprindu-se întâi la Mănăstirea Secu (1775) iar mai târziu la Neamţ (1779). Traducerile în slavonă şi româneşte, ale scrierilor Sfinţilor Părinţi în special, marea comunitate de la Mănăstirea Neamţ care ajunsese la aproape 1000 de suflete - componenţa etnică adunând dimpreună pe lângă români din toate provinciile şi ruşi, ucrainieni, greci, bulgari... având însemnătatea ei de reală comuniune întru Hristos - singulara personalitate a lui Paisie, cel care a dat un nou suflu ortodoxiei sub această parte de cer, toate acestea au făcut ca întreaga viaţă teologică să fie fundamental înviorată. Ascetica isihastă avea să fie mai apoi răspândită de cei mai destoinici ucenici ai lui Paisie departe, până la Mănăstirea Optina (Rusia), dar şi, mult mai aproape, în Muntenia, prin cunoscutul Gheorghe, stareţul de la Cernica, ori Gherontie de la Căldăruşani.
Grigorie avea să ajungă mitropolit al Ungrovlahiei în 1760, după ce a fost iniţial mitropolit pe scaunul din Mira Lichiei. Transferul pe scaunul mitropoliei Ungrovlahiei a fost posibil graţie legăturii sale speciale cu Constantin Mavrocordat, fiindu-i duhovnic. Eveniment de adâncă semnificaţie pentru viaţa spirituală a Ţării Româneşti, tot mitropolitul Grigorie al II-lea, va primi de la generalul rus Petru Saltîcov moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov - cel care avea să ocrotească de atunci încoace Bucureştiul - moaştele fiind aşezate în catedrala mitropolitană (azi patriarhală) în 13 iulie 1774. Finis coronat opus, Grigorie dobândeşte în 1776 de la Patriarhul Ecumenic Sofronie titlul de „locţiitor al scaunului de Cezareea Capadochiei" - pentru el şi pentru urmaşii săi - ceea ce însemna practic situarea sa în sinodul patriarhal din Constantinopol pe locul al doilea după Patriarh...
Iată aşadar o epocă de adevărată efervescenţă teologică, mozaic în care Chesarie avea să-şi găsească un loc aparte.
Cadrul mai larg cultural şi politic ar putea fi punctat prin doar câteva însemne pline de tâlc. Pierderea de influenţă asupra Principatelor pe care o suferă Poarta o dată cu pacea din 1774 determină schimbări lente dar ferme. Dacă într-o întâlnire cu cancelarul vienez (1781), acesta rămâne impresionat de cunoştinţele lui Ienăchiţă Văcărescu, nu mică este „senzaţia" costumului oriental pe care cel din urmă îl poartă încă. Nu mult mai târziu, un „ultim mohican" al unei astfel de mode deja intrată în desuet avea să fie Al. Lahovari... Introducerea limbii române în şcoli (Caragea), a determinat ducerea până capăt a unui lung travaliu, început cu logosul teologal slavon până la fanarioţi, continuat apoi cu cel grec şi transformat treptat într-unul românesc. Toate aceste metamorfoze au operat evidente modificări ale metabolismului şi perceperii spaţiului politic, social, cultural şi spiritual.
Dar epoca modernă înseamnă fatalmente şi laicizare. Ei bine, aceasta este realizată, paradoxal, cu concursul sau măcar cu acordul Bisericii. Dacă, din fericire, Poarta nu a impus niciodată islamizarea forţată (sperând mai degrabă într-o convertire treptată), Biserica îşi va reduce treptat din puterea economică şi administrativă tocmai prin apariţia noii epoci la care singură consimte să se racordeze. „Insula" creată temporar în timpul scurtei ocupaţii a Olteniei de către austrieci (1718 - 1739) a determinat nu numai o altă reducere a influenţei Porţii ci, mai mult, o temă de meditaţie asupra mesajului laic al cărţilor religioase, (poate ca o reacţie de apărare camuflată faţă de pericolului catolic). De altfel, imediat în 1719 Carol al VI-lea va decreta deplina libertate a Bisericii Ortodoxe pentru Oltenia. Mentalul catolic se simţea însă...
Iluminismul era la porţile timpului istoric românesc.
* * *
În aceste condiţii, ne-am apropiat de Râmnic, devenit în secolul al XVIII-lea cel mai important centru cultural al Ţării Româneşti. Păstorind în timpul mitropolitului Grigore al II-lea, episcopul Chesarie s-a dovedit a fi (în doar şase ani cât a mai trăit de la ungerea în înalta funcţie) „unul din cei mai străluciţi vlădici români din trecutul Bisericii noastre" (Păcurariu, p. 419).
Ceasul lui Chesarie
Chesarie învăţase la Şcoala Domnească, cunoştea bine limbile timpului - greacă şi latină, rusă şi franceză. Devine monah şi ucenic al lui Grigorie al II-lea care îl şi introduce în dificila şi importanta lucrare de traducător şi tipograf. Devenit vicar din 1771 şi episcop din 1774, Chesarie îşi continuă activitatea culturală. Înfiinţează de pildă două şcoli la metocurile Episcopiei aflate în Bucureşti şi Craiova. Reface mănăstiri şi schituri dar mai ales repară tipografia din Râmnic aducând piesele trebuitoare de la Sibiu. Cele mai importante cărţi pe care reuşeşte să le editeze sunt, desigur, Mineiele. Căci prin „Mineiele lui (Chesarie) s-a desăvârşit pentru totdeauna românizarea slujbelor religioase" (Păcurariu, p. 423).
Dar Chesarie este o ambasadă a iluminismului, anticipând Şcoala Ardeleană. Episcop fiind, el ţine corespondenţă cu negustorul Hagi Constantin Pop din Sibiu căruia îi cere publicaţiile: Mercurre historique, littéraire et politique ori Journal encyclopédique du libre propagande philosophique şi, mai ales, are nevoie de Dictionnaire raisonnée des sciences, des arts et des métiers. Percepţia sa privitoare la timpul sacru (a nu se uita că avem de-a face cu un monah ortodox al secolului XVIII-lea!) nu se simte bruiată de „oferta" occidentală ci, dimpotrivă, îl împlineşte... Generosul ambitus cu care ştie Chesarie să se apropie de marea cultură a veacului - fie ea răsăriteană, fie apuseană - dă măsura acestei personalităţi atât de puţin cunoscute. Numai un om de o asemenea conştiinţă putea să scrie „doar cărţile asigură în timp strălucirea popoarelor"... Viaţa sa care este curmată brusc (la 9 ianuarie 1780, generând suspiciunea otrăvirii) ne prilejuieşte un bilanţ de 10 titluri tipărite: Octoihul (1776), Triodul (1777), Ceaslovul (1779) şi Psaltirea (1779), la care se vor adăuga primele şase Minee între 1776 şi 1779). Cum am spus mai sus, urmaşul său, episcopul Filaret va încheia editarea Mineielor. Imitându-şi predecesorul, Filaret însă nu va avea nici pe departe anvergura europeană a lui Chesarie. Interesant ar fi de adăugat şi faptul că răspândirea acestor cărţi bisericeşti a acoperit practic toate teritoriile româneşti. Este o primă ediţie integrală care a stat la baza tuturor ediţiilor următoare, întâia dintre acestea fiind sub tipar la scurt timp, la Buda, între 1804 şi 1805.
Trecând peste problema încă disputată a autorilor reali ai traducerii (cea mai plauzibilă fiind totuşi cea a existenţei unui colectiv în care episcopul avea rolul de coordonator dar şi acela de participant activ4) ne vom opri la prefeţele primelor şase Mineie scrise de Chesarie. Iar din aceste prefeţe vom extrage acele pasaje pe care le considerăm importante pentru studiul nostru.
* * *
Răscolitor este pasajul din prefaţa la Mineiul5 lunii noiembrie în care Chesarie ne introduce într-o adevărată istorie sacră a Ţării Româneşti compusă din trei legendare epoci (epohas`). Prima epocă este cea a întemeierii, epocă a războaielor fondatoare între daci şi romani. O a doua epocă, consideră Chesarie, este cea a zidirii - loc unde îi atribuie lui Radu Negru Vodă rolul de întemeietor al ţării. În sfârşit, o a treia şi ultimă epocă, este epoca zidirii prin cultură, ceea ce înseamnă din punctul său de vedere şi o epocă a tălmăcirii „de pe slavonie pre limba românească"... Evident se simte dator să-i amintească în acest punct pe Matei Basarab, pe Şerban Cantacuzino şi, mai cu seamă, pe Constantin Brâncoveanu.
Podurile nevăzute
Firesc, fiecare epocă legendară are propriile-i dovezi şi isprăvi. Prima - urmele podului lui Traian (podul de pe Pământ, am putea spune), a doua, printre altele, aduce ca dovadă mănăstirile precum cea de pe Argeş (podurile spre Cer). În cazul celei de a treia perioade, rolul tipăriturilor sunt elocvente: Pravilele lui Matei Basarab, Biblia lui Şerban, cărţile marelui Brâncoveanu (podurile întru Oameni). Observăm că ideea de sacralitate la Chesarie se îmbină aici cu ideea de ţară şi cu cea de cultură. Epoca modernă aduce împlinirea a ceea ce era firesc să se întâmple. Să nu uităm că avem de-a face cu o carte-calendar de ordin sacru. Iar prefaţa la Mineie aduce, iată, în ordinea sacră, elemente ale istoriei vii. Aceste trei axe de coordonate: orizontală prima (podul de pe Pământ), verticală a doua (podul spre Cer) şi antero-posterioară a treia (podul întru Oameni, dar şi intrarea într-o altă istorie, poate) - epocile istoriei după Chesarie - descriu o cruce cu trei dimensiuni - simbol viu al tuturor tradiţiilor, inclusiv cea creştină. Dar aceste epoci vin să întărească credinţa şi nu să o tulbure.
Fără a avea anvergură stilistică şi fără a expune vreo sistemă, Chesarie aduce cu sine imaginea omului deplin împăcat cu sacrul, sub orice formă s-ar manifesta acesta. Lecturile sale racordate deopotrivă estului şi vestului nu stânjenesc cu nimic exprimarea fluidă, echilibrată. Receptiv la ideile iluminismului Chesarie devine mai ortodox - arătând parcă una din faţetele ascunse, potenţiale, ale unui creştinism pe care abia începem a-l descoperi (după exprimarea lui Al. Schmemann). Meditaţiile lui Chesarie sunt însă, cu siguranţă, focalizate pe formarea unei conştiinţe naţionale. Însăşi marea adresabilitate pe care o au Mineiele, comparativ cu celelalte scrieri bisericeşti mai elitiste, arată că era un demers bine gândit acela de a alege tocmai aici să facă prefeţele, îmbrăţişând anumite teme naţionale.
Latura orientală a prefeţelor dă suculenţă şi mister, deoarece Chesarie nu separă mitologicul de istoric. El îi citează în prefaţa pe ianuarie pe Dio Cassius şi pe Meletie Geograful, vrând să demonstreze continuitatea românilor ca urmaşi ai coloniştilor romani. Speculează apoi perpetuarea unor obiceiuri administrative contemporane lui (schimbarea unor dregători cu prilejul anului nou) punându-le în legătură cu epoca coloniştilor romani. Ideea continuităţii este afirmată răspicat mai târziu, românii fiind numiţi „strănepoţii rîmlenilor" (în prefaţa la Mineiul pe luna martie).
Dar pe lângă desemnarea spaţio-temporală sacră pe care am întrezărit-o mai sus (descrisă de crucea cu trei dimensiuni, ades întâlnită în arhitectura creştină) observăm o altă interesantă poziţionare şi faţă de timpul contemporan. Alexandru Duţu remarcă faptul că „Tema centrală aleasă de Chesarie, şi aşteptată de cititorii săi, e evoluţia istoriei şi timpul" (Duţu, p.133). Noi nu putem însă ignora starea de monah în care se afla Chesarie - om care, ajuns pe o anume treaptă duhovnicească, este deopotrivă legat de timpul sacru, pe lângă cel istoric.
Mai mult, Chesarie sacralizează istoria: el nu începe cu Mineiul pe luna septembrie cum ar fi fost firesc ci cu cel pe octombrie „fiindcă întru aciastă lună au luat începere rînduialele ţării, ce prin pace s-au aşezat" (făcând aluzie la Tratatul de la Kuciuc-Kainargi din 1774). Desigur că erau evenimente prea proaspete pentru ca acest „ziar", care urma să apară sub forma unor prefeţe în douăsprezece numere consecutive, să nu profite. Poate fi şi o figură de stil, dar spaţiul mental - parţial mitologic - în care se mişcă Chesarie ne îndeamnă să vedem o formă de binecuvântare aici, adresată păcii şi noului timp ce va să vină.
Al. Duţu scrie că aceste pasaje-avertisment din prefaţa pe octombrie „băgaţi seamă la noimele ce să cuprind în slujbe" şi „noimele toate să zidesc şi alcătuiesc din materia vieţii" sunt „o nuanţă dantescă" de camuflare a intenţiilor politice ale lui Chesarie. Este o perspectivă îndreptăţită şi perfect posibilă. Noi însă credem că la fel de bine funcţionează şi „perspectiva inversă" (cum ar spune Pavel Florenski) demers prin care, ne reamintim de postura de monah a autorului. Mai exact, Chesarie impregnează cu sacralitate timpul profan, avertizează pe viitorii beneficiari ai Mineielor că numai astfel, respirând aerul istoriei, îl vor putea purifica prin rugăciune şi aduce spre lumina hristică... Cu atât mai mult cu cât undeva mai la vale Chesarie întăreşte cele spuse: „rugăciunile acestor sfinţi (cei aparţinînd lunii aducătoare de pace, prin semnarea tratatului - notă M.V.) au făcut ochiul blând al împărăţiei asupra ticăloasei patrii, a căriia au binevoit a-i întări cele vechi privileghiuri şi obiceiuri".
De altfel, Al. Duţu recunoaşte „scriitorul ecleziastic" din Chesarie, dar pune accentul pe istorie. Noi îndrăznim a aşeza accentul - în „perspectiva inversă" - pe teologic şi pe respiraţie duhovnicească...
Este meritul marelui istoric însă de a sublinia: „Chesarie menţine conceptul bizantin al «sinergiei», care exprimă această relaţie reciprocă dintre divinitate şi voinţa umană" (Duţu, p. 137). Nu credem însă că în această conlucrare dintre voinţa umană şi cea divină un monah care trăieşte în epoca lui Paisie poate vedea lucrurile preponderent de jos în sus...
Cele trei epohas`
De altfel aici trebuie să constatăm un „artificiu" pe care îl face Al. Duţu scriind că „istoria Ţării Româneşti se împarte în patru epoci" (Duţu, p.137) - conform lui Chesarie. Dar Chesarie nu face niciunde această afirmaţie (nici explicit, nici implicit)!... El spune dintru început în Mineiul pe noiembrie: „Trei epohas` adecă veacuri însemnate au avut Ţara Rumânească...". Desigur cea de a patra, cea contemporană lui, putea fi subînţeleasă6 dar se poate la fel de bine ca însăşi Chesarie să se considere (şi chiar a fost!) pe sine ca aparţinând celei de-a treia epoci - în care „Toate aceste folosuri se socotesc mici şi vremelnici, când să potrivesc cu folosul tălmăcirii cărţilor" (în aceeaşi prefaţă).
Referirea la timp (Mineiele având timpul drept substanţă) continuă în prefaţa la luna decembrie, naşterea lui Hristos, dar şi rolul lui Dionisie cel mic în calcularea timpului alăturându-se de la sine. Urmează în prefaţa pe ianuarie o adevărată demonstraţie de forţă a istoricului Chesarie care dovedeşte nu numai buna cunoaştere a evenimentelor ci, ca un adevărat înţelept, el pledează pentru firescul unei perspective în care înălţarea şi căderea unei ţări sunt legi ale firii. Cu toate acestea, avertizează pe cititor că poate ajuta la zidirea ţării.
O ultimă aluzie la timp este în prefaţa pe februarie când se leagă de vârsta dreptului Simeon. Este o parabolă aici (pe care Al. Duţu, chiar dacă ar fi sesizat-o, nu putea să o expliciteze la vremea apariţiei cărţii, 1968). Dreptul Simeon jură să nu moară până nu-l va vedea pe Mântuitor. Ce poate fi mai splendid decât o astfel de credinţă în renaşterea mântuitoare a unei ţări, a unei naţiuni? Prin limba sa, prin cuvântul scris, ţara avea să mai facă un pas în împlinirea destinului - racordându-se, mântuitor, la Cuvânt.
A te ruga cu mintea în inima obştii
Cum spuneam mai sus nu ne-am propus mai mult de o schiţă a timpului (sacru) în viziunea lui Chesarie. Fiind „primul scriitor român care a tradus texte din Enciclopedia dirijată de Diderot" (Duţu, p. 147) Chesarie este indiscutabil monahul cu o largă disponibilitate (de factură iluministă) pe care îl descrie cu atâta acribie Alexandru Duţu. Ne-am străduit în pasajele anterioare să-l vedem însă mai aproape de destinul său, destin care dincolo de oricare aspecte cultural-istorice ţin de o altă ordine, duhovnicească (spirituală). Nu suntem însă de acord cu marele cercetător care declară că „scriitorul râmnicean iese din cronologia sacră pentru a întocmi o istorie profană" (Duţu, p.152)...
Mai repede întrezărim la Chesarie o percepţie foarte realistă a unui timp care se transformă galopant. Motiv pentru care simte nevoia unei re-sacralizări. Structurile temporale de adecvare la realul istoric (fie el economic, politic ori cultural) nu sunt într-o ruptură definitivă pentru cel care prin practica ortodoxă (liturgică şi, poate, isihastă) ajunge la perceperea „creştinismului cosmic". Viaţa în lume, în timpul istoric, poate fi, sau poate cădea într-o ruptură dar poate fi (deveni) şi o poartă spre sacru. Valul de neoprit al modernismului poate fi asumat ca o altă formă de manifestare a spiritului. Iar dacă clerul a participat activ la aceasta, poate că nu a fost o inconştienţă ci, dimpotrivă, o altă modalitate de apropiere de Hristos. Cu riscul chiar de a ajunge (pe alocuri uneori, majoritar alteori) la „omul recent" (Patapievici).
Dacă „timpul devine bun obştesc"(Al. Duţu) ca un semnal al asumării moderne, în cheie iluministă, a unei alte poziţionări faţă de istorie, pentru un monah trăitor la rândul său în lume, realitatea istorică nu poate fi ignorată, la fel cum nu poate fi ignorată realitatea hristică.
Ceea ce vrem să spunem este că totul poate fi redus la o chestiune de opţiune între a alege fie cele trei axe de coordonate (crucea tridimensională) descrise anterior sau a introduce o nouă coordonată (a patra), artificială. A alege între a te înscrie de la sine în istoria sacră şi a abandona-o...
În Tradiţie şi libertate IPS Antonie Plămădeală descrie modalităţile subtile de racordare/raportare ale ortodoxiei româneşti la realităţile vremii. Date fiind condiţiile geopolitice în primul rând, de cele mai multe ori se constată stilul persuasiv, indirect, stăruitor, însă şi greu de înfrânt. Blândeţea, toleranţa, consecvenţa sunt constante ale spiritualităţii ortodoxe româneşti, care toate duc către acelaşi unic scop - realitatea hristică.
Până a ajunge la „limba păsărilor", omul trebuie să-şi cunoască desăvârşit propria sa limbă, ca o etapă intermediară spre desăvârşirea întru Cuvânt. Inima mare a lui Chesarie a vibrat la unison cu inima naţiei sale. Şi nici nu se putea altfel din partea unui om care a ştiut să se dăruiască total: „că mai mult cinstesc folosul de obşte decât răsuflarea ce-mi ţine viiaţa, a căriia toate puterile duhovniceşti şi trupeşti sînt întinse în armonie ca nişte coarde, ca oricând le va mişca degetele obştii, sînt gata a face glasul ce iaste plăcut la dragostea tuturor" (Duţu, p. 131).
Dar fiind dăruit lui Hristos, acea vibraţie sensibilă la „egetele obştii" aduce hesychia. Este parcă încă o „metodă" de a practica isihasmul rugându-te cu mintea nu în inima proprie ci în inima obştii tale - formă supremă de sacrificiu întru Hristos...
Iată o provocare pentru „omul recent"!
1 Am folosit cu prilejul redactării acestor pagini BIBLIA diortosită şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.
2 Vom scrie în continuare cu titulatura rămasă în literatura creştină şi anume aceea de „Mineie"; titlul original folosit de Chesarie este „Minee".
3 Cf. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, vol. 2, p. 398.
4 Vezi cercetările lui Gabriel Ţepelea cu titlul „Mineiele de la Râmnic", în B.O.R., 1966, nr. 3-4, p. 369-387.
5 Vom folosi în continuare reproducerile prefeţelor după Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în sec. XVIII (1700 - 1821), Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968.
6 Ne mai întrebăm dacă „artificiul" făcut de Al. Duţu a fost de la sine, ori generat de epoca în care el însuşi a publicat aceste rânduri, în 1968 - prilej apăsat de manifestare a naţionalismului; dar naţionalismul lui Chesarie este oricum existent şi firesc cum am arătat mai sus. MARIUS VASILEANU |