Sensul morţii în raport cu viaţa,
din perspectiva Apostolului Pavel.

O diagnoză spirituală a „Marii Treceri"

Stelian Tofană

1. Preliminarii

O coordonată semnificativă, care aproape că lipseşte activităţii kerigmatice şi de pastoraţie a clerului, este pregătirea constantă a creştinului pentru întâmpinarea morţii. Adesea, despre moarte şi sensul ei, creştinul de azi aude doar accidental şi ocazional, ca spre exemplu, la înmormântări sau pe patul de suferinţă. În acest al doilea caz, o discuţie deschisă despre moarte are loc, de cele mai multe ori, doar în ultimele clipe ale muribundului. Iar dacă se întâmplă ca cineva să sfârşească la o vârstă mai tânără, dar nu în mod firesc, ci într-un accident, spre exemplu, este foarte posibil ca acela să treacă dincolo, pe celălalt tărâm al existenţei, fără ca vreodată să fi auzit, într-un ciclu programat de cuvântări, despre moarte şi rostul ei în raport cu viaţa, despre nevoia unei continue pregătiri pentru întâlnirea cu această clipă, sau, şi mai mult, acceptarea ideii că moartea chiar trebuie dorită, indiferent cât de greu de „digerat", dacă nu chiar imposibil, ar părea acest silogism.

Dar, ceea ce putem constata, din experienţa prozaicului cotidian, este faptul că refuzăm, dacă nu de fiecare dată, de cele mai multe ori, să vorbim despre moarte: nu ne place, n-o dorim, n-o aşteptăm, nu suntem pregătiţi pentru ea. Oare, de ce?

Pentru că ea a intrat ca accident în natura ontologică a creaţiei, ca urmare a păcatului strămoşesc şi, în cele din urmă, ca pedeapsă pentru el. Apostolul Pavel este fără echivoc în acest sens: „Plata păcatului este moartea..." (Rom. 5, 23). Şi atunci, ne întrebăm firesc: Dacă moartea este o pedeapsă, cine iubeşte pedeapsa?

Nu dorim moartea pentru că ne place viaţa, pentru că ne iubim casa, familia, opera noastră etc., iar ataşamentul faţă de acestea este, de cele mai multe ori, excesiv.

Aşadar, moartea a însemnat şi înseamnă, încă pentru mulţi, ceva înspăimântător, un eveniment nedorit, inconvenabil fiinţei umane, ceva de care omul fuge mereu şi de care ar dori să scape, tocmai pentru că o experiază ca pe o pedeapsă universal-umană¹. Dar, în acelaşi timp, suntem însă conştienţi, că trebuie să o acceptăm şi să o suportăm pentru vina ce o avem în faţa lui Dumnezeu, venită prin păcatul originar.

Privită doar din această perspectivă, moartea nu e nimic altceva decât răul suprem intrat în existenţa umană. Dar, oare, ea să nu aibă decât acest sens negativ? Răspunsul la această întrebare constituie obiectul studiului de faţă.

2. Sensul morţii din perspectivă paulină

Înţelesurile cele mai profunde, pe care Apostolul Pavel le dă morţii, sunt cele de schimbare şi câştig. Textele clasice, în acest sens, sunt cele din Filipeni 1, 20-25; 3, 20-21; II Cor. 4, 16-18; 5, 1-4; I Cor. 15, 35-58.

Moartea ca şi „câştig"

Abordarea sensului morţii din perspectiva unui câştig o găsim, prin excelenţă, în Epistola către Filipeni. În momentul în care scrie această Epistolă, Apostolul se găsea într-o scurtă, dar foarte grea captivitate la Efes², despre care însă nu avem însă informaţii directe, nici în Faptele Apostolilor şi nici în Epistolele pauline. Avem însă mărturii indirecte, ca, spre exemplu, cea din I Cor. 15, 32, unde Sf. Pavel aminteşte faptul că s-a luptat cu fiarele la Efes, ceea ce nu se putea întâmpla decât în cadrul unei arestări: „Dacă m-am luptat, ca om, cu fiarele la Efes care îmi este folosul?".

Găsindu-se în această situaţie, neştiind dacă va fi eliberat sau îşi va încheia viaţa printr-un martiraj, Apostolul Pavel ajunge să reflecteze la o temă, specifică gândirii sale mistice, şi anume, viaţa în Hristos³. În teologia sa, viaţa şi moartea trupească sunt întotdeauna asociate misterului lui Iisus, adică suferinţelor, morţii şi învierii Sale. Apostolul este mângâiat însă de crezul său, şi anume, că Hristos va fi preaslăvit în trupul său, fie prin viaţă, fie prin moarte: „Potrivit cu aşteptarea mea stăruitoare şi cu nădejdea mea (kat¦ t¾n ¢pokaradok...an kaˆ ^TMlp...da mou) că întru nimic nu voi fi ruşinat, ci, întru toată îndrăzneala, precum totdeauna aşa şi acum, Hristos va fi preaslăvit în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte; Că mie a vieţui este Hristos, iar a muri câştig" (Filip. 1, 20b-21).

Ceea ce este important de subliniat, în acest text, este faptul că Apostolul înţelege atât moartea cât şi viaţa ca fiind o preamărire a lui Iisus, potrivit unei nădejdi, dar mai ales a unei aşteptări marcată de o nerăbdare, sau de un neastâmpăr (¢pokaradok...a) după unirea deplină cu Hristos. Substantivul feminin ¢pokaradok...a, folosit aici, mai apare doar o singură dată în scrisul paulin, şi anume, în Epistola către Romani, unde este descris dorul sau neastâmpărul făpturii (¹ ¢pokaradok...a tÁj kt...sewj) aşteptând descoperirea (răscumpărarea) fiilor lui Dumnezeu (tÁn ¢pok£luyin tîn uƒwn toà Qeoà ¢pekdšcetai⁴ - Rom 8, 19)⁵. De fapt, termenul ¢pokaradok...a, însemnează o nădejde dornică de ceva, o neastâmpărată tânjire după ceva ce trebuie să se întâmple; descrie starea unei persoane care întinde gâtul pentru a putea să vadă mai bine ceea ce i se deschide înainte⁶. Aşadar, Apostolul aştepta cu neastâmpăr, ca prin moartea sa, să-l preaslăvească pe Hristos. Iată, de unde venea curajul Sf. Pavel în faţa posibilului martiraj şi lipsa fricii sale în faţa morţii! El era preocupat nu de ceea ce i se va întâmpla, ci de mărturia pe care avea să o lase pentru Domnul.

Abordând această perspectivă a morţii, înţeleasă ca un câştig şi preamărire a lui Iisus, Apostolul lasă parcă, totuşi, impresia că s-ar găsi într-o reală încurcătură. Nu ştia ce să dorească mai mult: să se despartă de trup şi să fie cu Domnul, sau să rămână în trup şi să fie cu creştinii filipeni? Dar, oscilaţia sa nu era însă determinată de robia unor lucruri trecătoare, ci de perspectiva câştigului sufletesc al filipenilor dobândit prin propovăduirea sa. Iată ce scrie el: „Dacă însă a vieţui în trup înseamnă pentru mine să lucrez şi să am roadă, atunci nu ştiu ce voi alege. Sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos (sÝn Cristù e‡nai)⁷, şi aceasta este cu mult mai bine. Pe de altă parte însă, este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup. Şi având această încredinţare, ştiu că voi rămâne şi împreună voi petrece cu voi toţi, spre sporirea voastră şi spre bucuria credinţei" (Filip. 1, 22-25).

Pendularea sa între moarte şi viaţă, dar cu privirea aţintită la Hristos, se vede clar şi din dispunerea tematică a versetelor:

21a-b. Viaţă-Moarte - a vieţui este Hristos - a muri, câştig.

22. Viaţă - a vieţui în trup, înseamnă să lucrez şi să am roadă.

23. Moarte - doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos.

24. Viaţă - este mai de folos să zăbovesc în trup.

25. Viaţă - voi rămâne şi împreună voi petrece cu voi toţi, spre sporirea voastră şi spre bucuria credinţei⁸.

Aşadar, în viziunea eshatologică a Apostolului Pavel, viaţa este o întindere mereu spre moarte, iar moartea o prelungire a sensului vieţii, pentru „aici", ca şi pentru „dincolo".

Moartea ca „schimbare"

Cât priveşte înţelesul morţii ca însemnând nu o nimicire, ci o schimbare meta-istorică a condiţiei noastre de aici, perisabilă şi supusă trecerii, apostolul arată, aceloraşi filipeni, că „cetăţenia noastră este în ceruri de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, care va schimba (metaschmat...sei) la înfăţişare trupul smereniei noastre întru asemănarea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea pe care o are de a-şi supune Sieşi toate" (Filip. 3, 20-21).

În acest text, Apostolul Pavel arată lămurit că destinaţia noastră finală este cerul, adică un alt tărâm, dincolo de cel de aici. În limbajul obişnuit, a fi cetăţeanul unei ţări, înseamnă a exprima, în primul rând, că respectiva ţară există şi că nu e nimic iluzoriu şi fictiv; că oriunde te-ai găsi, te afli sub scutul şi apărarea legilor acelei ţări; că eşti egal în drepturi şi îndatoriri şi că te bucuri de aceleaşi priviligii cu toţi cei ce compun marea familie a acelui popor etc. Când Ap. Pavel afirmă că cetăţenia noastră este în ceruri, el nu face nimic altceva decât să ne spună că locul, de dincolo de marea trecere, există; că putem să ajungem acolo, că nu vom fi singuri şi că vom forma o comunitate dincolo de legile spaţiului şi ale timpului prezent.

Acest nou statut al existenţei noastre va fi dat de momentul celei de a doua veniri a lui Iisus Hristos, care va schimba atunci, într-o clipă, condiţia perisabilă, trecătoare a existenţei noastre, într-una spirituală, nestricăcioasă şi veşnică. Acest adevăr este exprimat şi în Epistola I către Corinteni, unde Sf. Pavel afirmă: „Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba... căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire" (15, 51.53).

Condiţia noii materii a trupului nostru înviat va fi una spirituală, asemănătoare materiei trupului înviat a lui Iisus, ale cărei proprietăţi, după înviere, au oferit acestuia puterea şi calitatea de a putea pătrunde prin uşile încuiate (cf. In. 20, 19). Trupul lui Iisus, post-pascal, avea aceeaşi înfăţişare, fiind acelaşi cu cel de dinainte de înviere, adică cu cel răstignit şi mort pe cruce, numai că deţinea alte proprietăţi, în virtutea cărora putea transcede timpul şi spaţiul. Astfel, Hristos înviat stă la masă cu ucenicii la Emaus, frânge pâinea, dar Se şi frânge şi Se dă spre mâncare, în noua pâine euharistică (Lc, 24, 30)⁹; Se arată Mariei Magdalena, dar Se înalţă în acelaşi timp şi la Tatăl (In. 20, 17); îi trimite pe Ucenici să pescuiască, dar în acelaşi timp le oferă pâine şi peşte pe jăratec¹⁰ (In. 21, 9) etc.

Aşadar, puterea care va acţiona asupra condiţiei vechii noastre existenţe va aparţine Domnului înviat. Această existenţă meta-istorică este, în concepţia Apostolului Pavel, obiect al aşteptării şi al speranţei creştine eshatologice. Prin urmare, aparţinem, prin trupul nostru pământesc, acestui tărâm, dar, prin credinţă, suntem ancoraţi deja în noul trup spiritual, aparţinător celuilat tărâm. Din acest punct de vedere, existenţa de aici nu e decât o continuă trecere, sau un mare pod, care face legătura dintre un mod de a fi, trecător, şi altul, care va fi veşnic. Numai că trecerea pe acest pod are doar un singur sens: de aici spre dincolo, nu şi invers.

Privită din această perspectivă, moartea se înscrie ca un moment necesar şi plin de sens pe traiectoria existenţei începute la naştere, făcându-o să treacă, în cele din urmă, în faza ei eshatologică, singura stare care-i revelează înţelesul deplin¹¹.

De fapt, „Marea Trecere" se desfăşoară, potrivit concepţiei Sfântului Pavel, în interiorul şi pe traiectoria unui paradox al devenirii: cu cât trecem şi scădem, cu atâta devenim şi adăugăm. Preocupat, probabil, de sensul acestuia, Apostolul îl descrie corintenilor astfel: „... nu ne pierdem curajul, pentru că, chiar dacă omul nostru cel dinafară (œxw ¥nqrwpoj) se trece, cel dinlăuntru (œsw ¥nqrwpoj) însă se înnoieşte zi de zi. Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură: slavă veşnică covârşitoare" (II Cor. 4, 16-17).

Privită din aceast unghi, trecerea noastră înseamnă, de fapt, o îngustare continuă şi treptată a vieţii până în punctul în care Botezul şi moartea coincid. În acest punct, se petrece de fapt, în mod paradoxal, naşterea din nou, adică dobândirea acelui nou statut existenţial, început la Botez şi definit prin sintagma paulină kain¾ kt...sij (II Cor. 5,17). Aşadar, moartea nu înseamnă sfârşit, ci un început; nu înseamnă nimicire, ci o nouă naştere.

Procesul paradoxal al începutului unei noi creaţii, prin moarte în apa Botezului, Apostolul îl exprimă magistral în Epistola către Romani, unde şi schiţează coordonatele teologice ale Botezului creştin, ca sacrament. Iată ce spune el: „... ne-am îngropat cu El, în moarte, prin Botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot astfel să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii." (Rom. 6, 4). Aşadar, în moarte se găseşte, în germene, procesul înnoirii vieţii. Moartea în care, şi spre care, înaintează creştinii, care trăiesc în Hristos, este o moarte împreună cu El, dar în acelaşi timp, şi o înaintare în viaţă, întrucât Hristos, în al cărui trup eclesial suntem încorporaţi prin Botez, ne şi conduce la învierea cu El. „Existenţa spre moarte" (Sein zum Tode), care caracterizează, după Heidegger, existenţa omenească, este în Hristos, în acelaşi timp, existenţa spre plenitudinea vieţii (Sein zum Leben)¹². Dar, întrucât în Hristos avem viaţa în plenitudinea ei, din veacul viitor, avem, în acelaşi timp, în El, şi „moartea faţă de viaţa ştirbită şi coruptibilă a veacului acestuia."¹³

Acest proces de înnoire spirituală, petrecut în sacramentul Botezului, este, de fapt, o anticipare al celui de-al doilea proces al înnoirii vieţii noastre şi care se va petrece în momentul celei de-a doua veniri a lui Iisus Hristos, la învierea universală a morţilor sau a transfigurării acelora pe care Parusia Domnului îi va surprinde încă în viaţă. Aceasta este înnoirea pe care o avea Apostolul Pavel în vedere, când afirma că necazul nostru de acum, pentru el, „uşor şi trecător", ne aduce, mai presus de orice măsură, „slavă veşnică, covârşitoare" (II Cor. 4, 17). Aşadar, înnoirea vieţii dobândită prin moartea cu Hristos, în Botez, Apostolul o echivalează cu anticiparea slavei viitoare, cereşti, care va fi veşnică şi acaparatoare.

Dacă Apostolul Pavel numeşte adesea corpul omenesc „trupul morţii acesteia" (Rom. 7, 24), sau „trupul smereniei noastre" (Filip. 3, 24), care „moare în fiecare zi"(I Cor. 15,31), asemănându-l cu un „cort" pe care moartea îl nimiceşte, trebuie să spunem, că el nu-i minimalizează valoarea de „templu al lui Dumnezeu" şi al „Duhului Sfânt" (I Cor. 3, 16-17; 6, 19), ci îi defineşte prin aceste sintagme doar fragilitatea şi temporalitatea. În acest sens, el le spune aceloraşi corinteni: „Căci ştim că dacă acest cort (skhnÒj), locuinţa noastră pământească se va strica, avem zidire (o„kodom¾) de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri" (II Cor. 5, 1).

Aşadar, noţiunea de „cort" exprimă temporalitatea sau efemeritatea acestei locuinţe pământeşti, adică trupul vieţii de aici, pe când, expresiile antitetice „zidire de la Dumnezeu" (o„kodom¾ ^TMk Qeoà), „casă nefăcută de mână" (o„k...a ¢ceiropo...hton), sau, mai cu seamă, atributul „veşnică" (a„ènion) definesc calitatea şi proprietăţile trupului ceresc, adică nestricăciunea şi nemurirea¹⁴. Diferenţa de sens a termenului o„kodom¾ (zidire, edificiu), comparativ cu sensul cuvântului skhnÒj (cort), constă în accentuarea ideii provenienţei de la Dumnezeu (^TMk Qeoà) a lui o„kodom¾¹⁵.

Forma la prezent a celor două verbe din text, „ştim"¹⁶ şi „avem", exprimă şi certitudinea posesiunii de drept a noii locuinţe, adică cea din cer, ca fiind ceva posibil de realizat încă din spaţiul acestei vieţi pământeşti¹⁷. Prezentarea trupului ceresc drept o „locuinţă cerească", o casă de la Dumnezeu, nefăcută de mână, aduce aminte de cuvintele lui Iisus, prin care şi-a asemănat trupul Său înviat cu un templu, nefăcut de mâini omeneşti: „...Voi dărâma acest templu, făcut de mână, şi în trei zile altul, nefăcut de mână, voi clădi" (Mc. 14, 58).

Posibilitatea dobândirii acestei „locuinţe cereşti" îl face pe Sf. Pavel să dea glas „suspinului" său, aflat încă în „vasul de lut" (II Cor. 4, 7), după posesiunea slavei viitoare.

Acest sentiment de suspin este exprimat prin două imagini de o deosebită plasticitate: cea a „îmbrăcării cu o locuinţă" şi cea „a îmbrăcării cu o nouă haină, pe deasupra celei vechi". Iată ce spune Apostolul: „De aceea şi suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer... dorim nu să scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă, pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă" (II Cor. 5, 2-4).

Prin această exprimare, Apostolul nu are în vedere, prin moarte, o discontinuitate în comuniunea noastră actuală cu Hristos, ci, dimpotrivă, o sporire a procesului de înnoire a vieţii noastre întru El" (Rom. 6, 4), care, în cele din urmă, va fi contopită, sau dizolvată direct în existenţa veşnică a trupului Său preamărit¹⁸. Aşadar, „îmbrăcarea cu locuinţa cea din cer" nu înseamnă altceva decât umplerea de „preamărirea" sau de slava veşnică a lui Hristos, biruitor asupra morţii, înviat şi înălţat de-a dreapta Tatălui¹⁹. Aceasta este, probabil, perspectiva din care Apostolul anticipează „schimbarea", sau transfigurarea la care face referire în I Cor. 15, 51-54, în virtutea căreia, trecerea prin moarte nu va dura decât o clipă: „Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipire de ochi, la trâmbiţa cea de apoi... iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă" (n.n. viaţă)²⁰.

Accentul pus de Ap. Pavel, în acest text, cade pe cuvintele „taină" şi „schimbare". Taina constă în răpirea la cer a celor vii, pe care a doua venire a lui Iisus îi va afla încă în viaţă, pentru a putea întâmpina pe Domnul în văzduh (cf. I Tes. 4, 17), eveniment la care Vechiul Testament nu face referire, de aceea era pentru mulţi o taină. Dar, răpirea va avea loc numai după ce trupurile cele stricăcioase, în care trăim aici pe pământ şi care se risipesc prin moarte, potrivit legilor descompunerii fireşti ale materiei, vor fi transformate, într-o clipă, în trupuri nestricăcioase, „duhovniceşti", dobândite potrivit unei alte legi de realcătuire a materiei, specifică „noului cer şi pământ eshatologic", inaugurat prin actul Parusiei, şi, care lege, nu e alta decât transfigurarea prin înviere²¹.

Cunoscând cât de dificil de acceptat şi de înţeles este acest fenomen al trecerii materiei dintr-o stare într-alta, adică de la vechi la nou, prin moarte, Mântuitorul a încercat să explice ascultătorilor Săi posibilitatea acestei treceri pornind nu de la un exemplu abstract, ci de la unul real, petrecut în lumea proceselor schimbării materiei percepute de om. Este vorba de exemplul seminţei. Pentru ca din ea să crească o nouă plantă, este îngropată în pământ. Acolo ea putrezeşte şi se descompune. Dar, într-un anumit moment din acest proces al descompunerii, greu de sesizat şi precizat care e acela, ţâşneşte din ea noua viaţă a noii plante. Iată ce spune Mântuitorul: „Adevărat, adevărat, vă zic vouă: Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă" (In. 12, 24). Aşadar, punctul maxim al descompunerii materiei vechii seminţe, coincide cu punctul iniţial al noii sale existenţe. Interesant este faptul că, noua plantă, deşi poartă în compoziţia sa genetică toate proprietăţile vechii plante, este una cu totul nouă, şi, totuşi, nu alta decât cea veche.

Apostolul Pavel reia şi el această idee în încercarea de a răspunde creştinilor săi din Corint, probabil la întrebarea pe care ei i-au pus-o, legată de caracteristicile pe care le vor avea trupurile în care vor învia cei morţi, dar mai ales de posibilitatea învierii celor ce odată au murit: „Dar de va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit" (I Cor. 15, 35-36). Aşadar, adevărata viaţă, cea veşnică, se dobândeşte pe două căi: prin moartea biologică, şi direct, prin transfigurare, cea din urmă referindu-se la cei pe care Parusia Domnului îi va surprinde încă în viaţă. Din această perspectivă, schimbarea, ca fenomen eshatologic, face şi ea parte din marea „taină" a morţii, sau a „marii treceri".

Desigur, fenomenul transfigurării trupurilor noastre dintr-o stare într-alta, adică din stricăcioase, în nestricăcioase; din muritoare, în nemuritoare; dintr-o stare materială, într-una spirituală; într-un cuvânt, procesul spiritualizării materiei, nu este uşor de acceptat de omul modern, inclinat continuu spre exactitate şi probarea realităţii pornind de la principiul argumentării logice şi palpabile. Înalt Prea Sfinţia Sa, Mitropolitul Bartolomeu Anania, a explicat, în Pastorala de Paşti a anului 2006, prin analogie cu fenomene din lumea proceselor fizice, posibilitatea realizării acestui eveniment al spiritualizării materiei. Iată ce scria Înalt Prea Sfinţia Sa: „Materia ni se înfăţişează într-una din cele trei stări posibile: solidă, lichidă şi gazoasă. Apa, de pildă, este solidă în forma unui bulgăre de gheaţă, devine lichidă prin topirea acestuia şi gazoasă prin evaporarea lichidului, ea păstrându-şi aceeaşi compoziţie chimică. Ceara dintr-o lumânare este solidă prin structură, devine lichidă prin aprindere şi gazoasă prin ardere"²². Concluzia autorului este: „Cam aşa ar fi şi trupul care moare, se descompune şi învie"²³. Explicând mai îndeaproape fenomenul trecerii trupului, direct din starea materială în cea spirituală, autorul continuă: „Există însă în natură şi corpuri care trec de-a dreptul din starea solidă în cea gazoasă, adică fără să mai treacă prin starea intermediară a celei lichide. Un exemplu la îndemâna noastră este cristalul de camfor, ascuns în tubul cu care ne desfundăm nările răcite; el este solid, dar de îndată ce intră în contact cu aerul se volatilizează şi pătrunde în nară de-a dreptul în stare gazoasă."²⁴ Şi concluzia este aceeaşi: „Cam aşa se va petrece cu trupurile celor vii la înviere."²⁵

Aşadar, Apostolul Pavel, vorbind de transfigurarea materiei, se găsea în interiorul coordonatelor explicării ştiinţifice a fenomenului şi nu în cele ale fanteziei. Trebuie însă precizat un lucru: Toate aceste treceri ale materiei dintr-o stare într-alta se petrec sub acţiunea unei energii, a unei forţe: apa trece, din stare lichidă în cea gazoasă, sub acţiunea focului; la fel, din cea lichidă în cea solidă (cristale de gheaţă), şi invers, sub acţiunea unei mase de aer rece, sau cald, aer care este, prin el însuşi, o energie sau o forţă. Trecând exemplul de mai sus în spaţiul de analiză al subiectului nostru, putem afirma că transfigurarea trupului nostru, sau trecerea lui din starea materială, carnală, perisabilă, în cea spirituală, nestricăcioasă şi nemuritoare se face sub acţiunea unei puteri, şi aceasta este cea a Domnului înviat, care va acţiona, la a doua Sa venire, asupra cosmosului întreg, astfel că, într-o clipă, pământul vechi va deveni unul nou, adecvat noului statut de existenţă al trupurilor cereşti. Noua stare a trupurilor transfigurate, exprimată de Ap. Pavel prin sintagma: „după cum am purtat chipul celui pământesc vom purta şi chipul celui ceresc" (I Cor. 15, 49), conferă şi locului, în care acestea îşi vor desfăşura noua existenţă, un calificativ aparte, şi anume cel de „cer nou". Acelaşi adevăr îl exprimă şi Ap. Petru când spune: „Dar noi, potrivit făgăduinţelor Lui, aşteptăm ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea" (II Ptr. 3, 13). Prin umare, expresia „ceruri noi şi pământ nou" nu face decât să exprime diferenţa dintre prima stare, cea de pe pământ - trecătoare, şi noua stare, cea din ceruri - veşnică.

Aşadar, putem afirma că ceea ce i-a fost descoperit Apostolului Pavel, legat de sensul morţii în raport cu viaţa, este că viaţa pământească îşi capătă sensul ei deplin de-a fi, abia după depăşirea momentului morţii, eveniment prin care ajunge în faza ei ultimă, eshatologică. Din această perspectivă, moartea nu-i decât un pod, pe care trebuie să trecem dintr-o parte într-alta, sau o poartă, care dincolo de ea, ne deschide priveliştea veşniciei.

Ceea ce s-ar impune acum, ca o concluzie finală, se transformă însă într-o întrebare: Suntem pregătiţi pentru această mare trecere? Cuvintele Sfântului Antonie cel Mare, care cerea pe patul de moarte, lui Dumnezeu, să-i mai dea încă puţin timp de pocăinţă²⁶, cred că exprimă totul din răspunsul pe care ar trebui să-l dăm.

1 Vezi Ioan Bude, „Viaţă şi moarte în Hristos. Epistola a II-a către Corinteni 5, 1-10", în Mitropolia Banatului, an. XXXVIII, ian.-febr., 1988, nr.1, 58.

2 Amănunte în legătură cu locul şi timpul datării Epistolei către Filipeni, vezi Joachim Gnilka, „Der Philipherbrief", în Herders Theologischer Kommentar zum Neun Testament, Freiburg-Basel-Wien, 1968, 18-25; Donald Guthrie, New Testament Introduction, Inter Varsity Press, London 1975, 526-536; Nicolae N. Nicolaescu, Introducere în Epistola către Filipeni. Captivitatea Sf. Ap. Pavel în Efes (teză de doctorat), Bucureşti 1942, 144 p.

3 «Viaţa în Hristos» este una din temele predilecte ale teologiei pauline. A se vedea, în acest sens, Rom. 6, 8-9; II Cor. 5, 17; Gal. 2, 20; Efes. 2, 15; Colos. 3, 3 şi loc. paral.

4 Verbul ¢pekdšcomai tradus cu «a aştepta» este folosit de 7 ori în Noul Testament (Rom. 8, 19. 23. 25; I Cor. 1, 7; Gal. 5, 5; Filip. 3, 20; Evr. 9, 28) şi, de fiecare dată, se referă al revenirea lui Hristos (Cf. Comentariu al Noului Testament. O expunere a Scripturilor făcută de profesorii de la Seminarul Teologic din Dallas, Editori: John F. Walvoord, Roy B. Zuck, Ed. Multimedia, Arad, 2005, 464).

5 Vezi Stelian Tofană, „Suspinul creaţiei şi slava fiilor lui Dumnezeu după Rom. 8,19-23", în vol. Cosmosul între frumos şi apocaliptic. Un recurs etic asupra ecologiei, Alba-Iulia, 2007, 259.

6 A se vedea amănunte legate de sensul termenului, Gerhard Delling, art. „?pokarad...a", în Theologisches Wörterbuch zum Neuen Testament, Band I, Stuttgart-Berlin-Köln, 1990, 392.

7 Expresia sÝn Cristù e‡nai (a fi împreună cu Hristos) apare doar aici în întreg Corpusul Paulin. Amănunte în legătură cu sensul hristologic al expresiei, vezi J. Gnilka, Der Philipperbrief, „Exkurs 2", 76-93.

8 Ibidem, 70.

9 Despre dimensiunea sacramentală a episodului Emaus, vezi Stelian Tofană, „Euharistia în arătarea la Emaus. Repere exegetice şi teologice (Lc. 24, 13-35)", în volumul omagial Grai maramureşan şi mărturie ortodoxă, Baia-Mare 2001, 167-181.

10 În iconomia dimensiunii sacramentale a teologiei ioaneice, jăratecul apare ca simbol al focului sau al energiei Duhului Sfânt (Vezi George Zevini, Commentaire spirituel de l`Évangile de Jean, vol. II, Paris 1995, 224).

11 Cf. D. Stăniloae, op. cit. p. 213.

12 Ibidem, p. 227.

13 Ibidem.

14 Vezi Friedrich Lang, Die Briefe an die Korinther, (NTD), Band 7, Göttingen und Zürich, 1986, 286.

15 Ibidem. Vezi şi A. Schmoller, Handkonkordanz zum Neuen Testament, Stuttgart 1968, 357.

16 Prin folosirea acestui verb „ştim" (o‡damen) e posibil ca Apostolul să fi avut în vedere argumentele prezentate în I Cor. 15. Din acest punct de vedere, II Cor. 5, 1 ar putea fi un rezumat al celor prezentate corintenilor, despre natura trupurilor înviate, în prima epistolă canonică 15,34-54 (Vezi John F. Walvoord şi Roy B. Zuck, Comentariu al Noului Testament, 555).

17 Intrarea în posesiunea acestei noi „locuinţe" va coincide cu momentul venirii a doua a lui Hristos şi cu învierea trupurilor şi nu cu momentul morţii, aşa cum se exprimă unii biblişti, ca, spre exemplu, Dr. Iosif Olariu, care crede că posesiunea trupului ceresc începe în momentul morţii fizice (cf. Epistolele Sf. Apostol Pavel către Romani, Corinteni, Galateni şi Efeseni, Caransebeş 1910, 473).

18 Cf. Ioan Bude, art. cit., 55.

19 Friedrich Lang vede această nouă „îmbrăcare" ca datorându-se acţiunii Duhului Sfânt, care îl şi face pe om să suspine după noua stare eshatologică. Suspinul se datorează lui „Noch nicht" (nu încă). Iată ce spune el: „So lang die Christen im irdischen Leib leben, seufzen sie und sind beschwert, weil ihre Sensucht nach dem eschatologischen Leib jetzt noch nicht erfüllt ist. Der Apostel sehnt nicht den Tod herbei, sondern die volle geistleibliche Gemeinschaft mit Christus" (Cf. Die Briefe an die Korinther, 288). Vezi şi Matthew Henry`s Commentary on the whole Bible in one volume, Broad Oak Edition, 1960, 629. Noţiunea veşmintelor cereşti strălucitoare, pregătite sfinţilor, exprimă o idee apocaliptică pe care o regăsim şi la Matei 17, 2. (Vezi, în acest sens, J. Hering, La second Épître de St Paul aux Corinthiens, Neuchâtel 1959, (CNT), 48).

20 Exprimarea Apostolului este o aluzie, probabil, la textul din Isaia 25, 8: „El va înlătura moartea pe vecie!".

21 Cf. Bartolomeu Valeriu Anania, Pastorala de Paşti, Cluj-Napoca 2006, p. 8.

22 Pastorala de Paşti, anul 2006, p. 9.

23 Ibidem.

24 Ibidem, p. 10.

25 Ibidem.

26 Vezi D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti 1978, vol. III, 219.

STELIAN TOFANĂ