Există locuri în lume unde viaţa duhovnicească dobândeşte un plus de intensitate. De peste un mileniu, Muntele Athos se bucură de o nedezminţită notorietate, fiind receptat în mod justificat drept far al Ortodoxiei. În decursul timpului, acest topos a avut un parcurs sinuos, cu suişuri şi coborâşuri, cu perioade aride spiritual, dar şi înfloritoare. După ce timp de câţiva ani, în a doua jumătate a secolului XX, Sfântul Munte părea să-şi trăiască ultimele clipe, desconsiderat în toate mediile şi serios ameninţat de perspectiva muzeistică, începând cu anii ‘70, el devine martorul unei spectaculoase şi uimitoare renaşteri, „cel mai impresionant eveniment din viaţa bisericească a ultimelor secole" (Christos Yannaras). Cauzele acestui fenomen sunt mai multe, însă el este legat esenţial de activitatea misionară a unor mari părinţi contemporani, restauratori ai autenticei trăiri ortodoxe în străvechile mănăstiri athonite: Emilianos Vaphidis (reanimatorul mănăstirilor Simonos Petras şi Costamonitu), Gheorghios Kapsanis (stareţul mănăstirii Grigoriou) şi Vasilios Gondikakis (însărcinat să reînvie viaţa monahală de tip chinovial în mănăstirile Stavronikita şi Iviron), toţi trei cu studii universitare, sosind, din afara Muntelui Athos, cu o sete nepotolită de a reactualiza şi trăi vechea tradiţie athonită.

Cel din urmă s-a făcut remarcat şi prin câteva scrieri de o profundă densitate teologică, fiind recunoscut astfel ca voce autorizată a părinţilor aghioriţi. Semnalăm aici recenta apariţie a editurii Deisis, Intrarea în Împărăţie sau modul liturgic, o suită de eseuri de o frumuseţe aparte, scrise într-o manieră aforistică şi intuind perfect adevărul credinţei ortodoxe. Textele respiră un aer de prospeţime duhovnicească, semn al unei teologii vii, ancorată în experienţă şi conectată la misterul cultului. Totodată ele şochează poate prin radicalismul doctrinar, aspect coerent însă cu inţelegerea şi vieţuirea athonită.

Întreaga existenţă a monahilor aghioriţi este centrată ascetic şi liturgic. Autorul gândeşte şi evaluează realitatea din perspectiva veşniciei. Dumnezeiasca Liturghie uneşte cerul şi pământul, transfigurând tot ce este creat: „botează omul, natura şi timpul cu Duh Sfânt şi cu foc; de aici ies sfinţii, raiul veşnicia" (p. 78). Daruri, credincioşi, preot, totul se aduce ofrandă Domnului. Activităţile nostre pământeşti, efortul ascetic, trebuie motivate spiritual şi transformate astfel în rugăciune (p. 208). „Ce vrea dumnezeiasca Liturghie nu e să suspende planurile, nădejdile şi viaţa noastră, ci să le confirme, să le întărească şi să le binecuvinteze" (p. 79). Doar ancoraţi liturgic, crede arhimandritul Vasilios, suntem capabili să lucrăm creator şi în conformitate cu voia lui Dumnezeu; altfel spus, doar cel „botezat, liturghisit, echilibrat personal printr-o căinţă dureroasă"... „poate să facă un lucru drept, să spună ceva adevărat despre problemele şi exigenţele mari şi universale ale întregii lumi" (p. 80). Aşa gândesc şi îşi rânduiesc viaţa călugării athoniţi, aducând prin toate preocupările lor slujbă lui Dumnezeu şi trăind anticipat în orizontul eshatologic. Acest mod de existenţă e capabil să modifice radical caracterul monahului, devenit astfel făptură nouă şi descoperindu-se ca teofanie, ca reală antropofanie (p. 231). Iată un adevăr definitoriu pentru spiritualitatea ortodoxă şi care din fericire nu rămâne la nivelul unui simplu enunţ. Autorul nostru ne descrie unul din nenumăraţii martori ai acestor experienţe: bătrânul Gavriil Dionisiatul, „egumenul secolului XX" (p. 237).

În volumul de faţă, arhim. Vasilios redefineşte inteligent sensul teologiei. Ea exprimă viaţa în Duhul Sfânt şi depăşeşte perimetrul limitat al unei ştiinţe. Autorul sesizează acest pericol: „astăzi adeseori scoatem teologia din taina divino-umană a Bisericii pe care au cântat-o Părinţii şi o transferăm în spaţiul discuţiilor pur academice" (p. 37). Or, teologia nu e apanjul exclusiv al unor specialişti ci îl priveşte pe fiecare om (p. 196), chemat să devină teologie (p. 41), „să trăiască în mod teologic" (p. 58). Fără a exclude instrucţia, Duhul Sfânt este totuşi Cel ce iniţiază în taina teologiei, prin asceză şi rugăciune lăuntrică, prin participare la misterul liturgic, prin moartea şi învierea lui Hristos asumate personal. Cu multă originalitate, autorul nostru insistă pe unitatea diferitelor manifestări ale Bisericii: ca instituţie, în teologie, în Sfânta Liturghie, în icoană sau spiritualitate (p. 16). Toate sunt animate de acelaşi Duh. De altfel, prima parte a volumului analizează separat aceste aspecte, tratate în câte un capitol: 1. Teologia ca Liturghie a Bisericii; 2. Organizarea Bisericii ca iniţiere în Taina Sfintei Treimi; 3. Dumnezeiasca Liturghie ca o celebrare teologică; 4. Icoana ca analogie liturgică; 5. Spiritualitatea ca „robire" spre libertate şi 6. Murim şi iată suntem vii. Teme consacrate, tratate aici cu profunzime.

Minunate pagini scrie arhimandritul Vasilios Iviritul despre iconografie. Îndată după sosirea sa în Sf. Munte, a fost însărcinat să reactiveze viaţa monahală în mănăstirea Stavronikita, o mănăstire mică, dar având o frumoasă biserică, împodobită cu frescele lui Teofan Cretanul. Veritabilă teologie în imagini. În preajma acestor fresce stareţul Vasilios a avut ocazia să aprofundeze sensul icoanei şi mesajul ei duhovnicesc. Volumul cuprinde, în a doua parte, un Comentariu teologic la frescele Sfintei Mănăstiri Stavronikita (pp. 161-190), dar şi la icoanele praznicelor împărăteşti (pp. 191-192). (De precizat că întreagă a doua parte a volumului - incluzând pe lângă cele două capitole deja menţionate altele cu titlul: De la umanitatea greacă antică, la divino-umanitatea Dumnezeieştii Liturghii; Dumnezeiasca Liturghie, taina unităţii; Dând un suflet Europei. Lupta credinciosului în spaţiul liturgic al Bisericii Ortodoxe; Grecia, Europa şi Dumnezeiasca liturghie Ortodoxă; Prilej de pocăinţă; Bătrânul Gavriil Dionisiatul. In memoriam - nu a fost inclusă în prima ediţie). Afirmaţiile autorului sunt pline de substanţă. Icoana e privită ca vlăstar al vieţii liturgice (p. 89), fruct al Întrupării şi mărturie a îndumnezeirii (p. 181). Ea este o „manifestare a vieţii celei noi" (p. 167); ne prilejuieşte accesul la un spaţiu transfigurat, lumea Schimbării la Faţă (p. 95). Arhim. Vasilios formulează în aceste pagini o idee justă: în icoanele de la Stavronikita „nu vedem pur şi simplu un antropocentrism, ci un teantropocentrism" (p. 161). E surprins aici caracterul duhovnicesc al reprezentării. Zugravul ne oferă aici o imagine spiritualizată. Icoana trebuie pusă în antiteză cu tabloul religios, limitat la simplul divertisment artistic (p. 97). Iconografia eretică induce sentimente dulcege, pur estetice şi, ca atare, monofizite. Prin creaţia sa Teofan continuă astfel tradiţia adevărată a Bisericii Ortodoxe (p. 173). Aceasta a promovat strânsa relaţie între teologie şi iconografie, ca manifestări diferite ale Cuvântului (p. 164). Teologul, iconarul, liturghisitorul, arhitectul, mijlocesc acelaşi Adevăr. Toţi concelebrează şi înalţă doxologie (p. 190).

Cartea arhimandritului Vasilios s-a dorit de la început un răspuns athonit la controversata problemă a ecumenismului. Autorul înfăţişează magistral frumuseţile Ortodoxiei, dar sancţionează ferm şi derapajele heterodoxe. Falsificarea dogmei a avut drept consecinţă desfigurarea ecleziologiei (p. 26). Dogmele sunt asumate în cult şi pecetluiesc viaţa Bisericii. Autorul nostru îşi îndreaptă acuzele împotriva catolicismului şi ia in discuţie infailibilitatea papală: „acea infailibilitate, cu care se mândreşte Vaticanul, constituie, în ecleziologie şi spiritualitate, o dezarticulare a structurii ei treimice, o nenorocire pentru Biserică, o boală spre moarte" (p. 59). Ecumenismul, derulat de multe ori la nivelul unor simple amabilităţi, nu a putut surmonta aceste dezacorduri. Discuţia cu Vaticanul a fost zadarnică, e de părere arhim. Vasilios (p. 63). „Numai chirurgia Duhului, crede autorul, poate opera o intervenţie eficientă" (p. 62). Oricum, unele gesturi hazardate, motivate pe principiul unei false ospitalităţi euharistice, sunt ferm condamnate: „a da paharul Vieţii neortodocşilor e o practică magică" (p. 36).

Acurateţe doctrinară, profunzime teologică, adevărata tradiţie iconografică, vieţuire ascetică şi liturgică, iată dominantele spiritualităţii athonite, atât de fascinantă pentru cunoscători. „Faptul că Sfântul Munte a rezistat şi a supravieţuit peste o mie de ani arată misiunea şi calitatea lui duhovnicească" (p. 234). Arhimandritul Vasilios îşi încheie volumul cu un mesaj universal: „cei smeriţi, care se şterg pe ei înşişi de bună voie pentru a lăsa loc altora, sunt virtuali aghioriţi, trăiesc în duh în Sfântul Munte, oriunde s-ar afla" (p. 234). Toţi putem fi părtaşi acestor comori.

CĂTĂLIN PĂLIMARU