La foarte scurt timp după trecerea la cele veşnice a scriitorului Octavian Paler, Editura Corint a publicat volumul lui Daniel Cristea-Enache, Convorbiri cu Octavian Paler. Ceea ce cred că atrage în principal atenţia asupra lucrării este compoziţia bizară. Aruncând o privire rapidă asupra ei nu te poţi dumiri dacă ai la îndemână o carte-dialog (aşa cum te aştepţi pornind de la titlu) sau un jurnal. De fapt, ai în mână şi una şi alta. Tendinţa către confesiune şi atenţia permanentă pe care o acordă mişcărilor lăuntrice îl fac pe Octavian Paler să îşi dateze de la un punct intervenţiile, adesea neîngrădite de întrebările criticului literar Daniel Cristea-Enache. Dialogului şi notiţelor de jurnal li se adaugă mai apoi o serie de „paranteze eseistice prin care spiritul său mereu curios introducea noi teme de reflecţie", după cum precizează în stilul său foarte elaborat iniţiatorul acestor convorbiri. Zic stil elaborat deoarece căutarea, preţiozitatea, fraza uneori contorsionată a tânărului critic contrastează puternic cu scrisul lin, cuminte, odihnitor, întru totul matur al bătrânului Paler (care să nu uităm că trecuse de pragul vârstei de 80 de ani).

Atrăgătoare, stârnitoare de curiozităţi este şi extensia însemnărilor cuprinse în carte. Ultima dată este 29 aprilie, cu puţin peste o săptămână înaintea morţii. Imposibil să nu fii curios care sunt gândurile unui bătrân aflat în proximitatea morţii. De fapt, aceasta este şi grila de lectură potrivită, cred eu, pentru un asemenea text. Dragostea de viaţă, spaima (adesea) şi acceptarea morţii (uneori), lumina, Dumnezeu, Lisa (satul natal), memoria şi amintirea, toate acestea sunt teme care apar curent în şirul convorbirilor dintre cei doi, convorbiri ce pot fi înţelese ca un dialog între generaţii, purtat cu solemnitatea pe care chemarea veşniciei o impune.

O carte de dialog sau un jurnal (sau, în cazul de faţă şi una şi alta) este imposibil de rezumat. Un text personal (cum sunt jurnalele şi confesiunile) se pretează la o lectură subiectivă, motiv pentru care voi spicui în continuare fragmente şi teme din volum. Amintindu-mi de afirmaţia din Deşertul pentru totdeauna (Albatros, 2001)cum că „sensul vieţii este însăşi viaţa", nu am fost surprins să găsesc o altă afirmaţie făcută în acelaşi ton: „viaţa are un sens atâta vreme cât nu îl cauţi". Drama căutării sensului vieţii, adesea evanescent, adesea ascuns printre iluzii, nu estompează dragostea paradoxală pentru viaţa în sine. Spun paradoxală pentru că „mă credeţi sau nu, între disperarea care mă strânge de gât când mă uit cum se clatină oţetarii, aflaţi dincolo de zidul casei mele, sub rafalele vântului, din pricina gândului că într-o zi nu o să-i mai văd şi ispita bolnăvicioasă de a scăpa de toate problemele, nu e decât o muchie de cuţit" iar „dincolo de o anumită limită a iubi prea mult viaţa este egal cu a nu o mai suporta" (p. 15), afirmă bătrânul care se definea pe sine ca un om cu probleme.

Tema raportării la Dumnezeu, ce apare adesea în şirul însemnărilor lui Octavian Paler, pare a fi o preocupare obsesivă a lui chiar dacă, aşa cum afirmă adesea, nu este un om religios. Pentru el „ateismul este o trufie cam imbecilă" iar dezamăgirea apare pentru că „Dumnezeu există pentru cei care au nevoie de el, s-a spus. Nu este adevărat. Eu am nevoie dar nu l-am găsit" (p. 18). Problema divinităţii este dezbătută mai amplu în urma provocării lui Daniel Cristea-Enache care atinge în felul acesta „partea cea mai tulbure, cea mai confuză a complexelor şi a limitelor" lui Paler, după cum el însuşi spune. „Dumnezeu, adică falimentul raţiunii mele. Punctul dincolo de care logica nu-mi mai e utilă. Bâjbâi într-o întunecime în care simt nevoia să mă rog, nemaiputând să mă bizui pe nimic... Îmi e frică... nu de Dumnezeu. Îmi e frică de absenţa lui Dumnezeu" (p. 148).

Vârsta înaintată este prilej de meditaţie asupra vieţii (cu etapele ei, inclusiv bătrâneţea) şi asupra morţii. Uneori se afla în dispută imaginară cu interlocutorul său: „Ce ştiţi dumneavoastră despre frica de moarte? Ce ştiţi dumneavoastră despre recunoştinţa că nu ai murit în somn şi că poţi să te bucuri de miracolul unei dimineţi care începe? Ce ştiţi dumneavoastră despre prea târziu şi despre ireparabil?" (p. 26). Gânduri de care este copleşit în clipa în care poate afirma despre sine că „în prezentul meu e mai mult trecut decât prezent" (p. 28) şi când totuşi „se pare că am îmbătrânit fără să mă maturizez" (p. 114). Bătrâneţea are însă şi avantaje în sensul că vine cu unele descoperiri care, aş cuteza să zic, apropie de înţelepciune.

Nu se poate vorbi despre Paler fără a aminti ceva despre nevoia de iluzii care fac viaţa suportabilă, nevoie adesea teoretizată în diferite scrieri ale lui. Şi de această dată, meritul este al lui Daniel Cristea-Enache care abordează indirect tema, propunând donquijotismul ca subiect de discuţie. Descoperim atunci un om care mărturiseşte: „n-am iluzii atât de puternice, atât de sincere, încât le-aş putea opune realităţii" (p. 142) dar regretă că nu dispune de „harul de a considera iluziile drept" unica realitate (p. 143).

Iluziile sunt mereu secondate de melancolii „de visător depăşit de realităţi şi agăţat totuşi de ele" într-o lume „care merge într-o direcţie pe care nu o aprob, dar cui îi pasă de asta?" Soluţia? Acceptarea gândului „că şi tristeţea poate fi uneori ridicolă" (p. 224).

Convorbiri cu Octavian Paler, cartea în care iniţiatorul dialogurilor apare cu maximă discreţie, are în mod cert valenţe testamentare. Debusolaţi uneori, miraţi adesea, în răspăr cu lumea nepotrivită, suntem, alături de Daniel Cristea-Enache, martorii lucidităţii unui bătrân care se apropie, printre nelinişti, de marea trecere. Paler invită şi în această carte la meditaţie, la introspecţie, la analiză. Este o invitaţie călduroasă care nu merită ratată.

PAUL SILADI