Teologul, sacerdotul şi dascălul american de origine rusă, Alexander Schmemann, este binecunoscut iubitorului de literatură teologică din ţara noastră. Publicarea traducerilor lucrărilor sale (Din apă şi din Duh, 1992; Euharistia - Taina Împărăţiei, 1993 şi 2003; Postul cel Mare, 1995 şi 1998; Introducere în Teologia Liturgică, 2002) au reprezentat evenimente editoriale de excepţie. În seria aceloraşi evenimente de excepţie se înscrie şi apariţia la Editura Reîntregirea a Arhiepiscopiei Alba-Iuliei, în traducerea Mariei Vinţeler, a volumului Biserică, lume, misiune. Editura Bălgrădeană nu este la prima întâlnire cu Alexander Schmemann. De sub teascurile ei, alături de alte lucrări axate pe pastorala misionară şi misiologia pastorală, a apărut şi jurnalul părintelui Alexander Schmemann, Biografia unui destin misionar, 2005.

Biserică, misiune, lume, este un volum ce reuneşte un număr de 12 articole şi eseuri publicate într-o primă formă în diferite publicaţii teologice într-un interval de aproximativ 20 de ani. Acest volum a apărut iniţial în anul 1979, sub titlul Church, World, Mission: Reflections on Orthodoxy in the West, la Editura şcolii de teologie ortodoxă new-york-eză, Sf. Vladimir.

Mobilul care a stat la baza acestei apariţii editoriale a fost criza spirituală şi evoluţia intelectuală a vieţii bisericeşti. Pentru Schmemann înţelesul fundamental al crizei traversate de Biserică este acela că lumea în care Biserica trebuia să supravieţuiască acum mai bine de 30 de ani, când el punea pe hârtie reflecţiile sale şi în care, evident, trebuie să supravieţuiască şi astăzi, fie în Apus, fie în Răsărit: nu e lumea ei, nu e nici măcar una „neutră" ci e o lume care o tulbură în fiinţa şi esenţa sa, o lume care încearcă, conştient sau inconştient, să o reducă la valori, filozofii de viaţă, viziuni aproape total diferite şi opuse viziunii şi experimentării lui Dumnezeu, a omului şi a vieţii (p. 17-18).

Două sunt evenimentele majore care, în opinia autorului, generează criza pe care Biserica o trăieşte. Primul eveniment este tragicul şi spectaculosul colaps al lumii ortodoxe vechi şi organice care, cu numai câteva secole în urmă, apărea de sine stătătoare, veridică, locaş etern, şi transformarea Bisericii în scena unor atacuri violente lansate de un secularism totalitarist extrem şi ostil religiei, împotriva naturii spirituale şi a vocaţiei omului. Al doilea aspect este creşterea masivă a diasporei ortodoxe care înseamnă sfârşitul izolării Ortodoxiei în zonă şi totala sa identificare cu Estul şi totodată începutul unui nou destin în Apus şi în cultura apuseană (p. 16).

Ceea ce stârneşte îngrijorarea teologului nu este criza în sine, pe care o consideră chiar benefică pentru Ortodoxie, ci nebăgarea în seamă a acestei tensionări în conştiinţa Bisericii Ortodoxe, incapacitatea noastră de a conştientiza adevărata semnificaţie a crizei, de a o influenţa şi de a găsi modalităţi de rezolvare a acesteia. Schmemann reclamă incapacitatea Bisericii Ortodoxe, a conştiinţei ei de a accepta trecutul, confuzia fundamentală despre adevăratul conţinut şi înţeles al „moştenirii" noastre şi deci, al Tradiţiei însăşi. Concomitent, el atrage atenţia asupra faptului că, dacă Biserica Ortodoxă nu realizează noua situaţie radicală în care trăieşte, dacă nu e conştientă de noua lume ce o cuprinde şi o provoacă, această stare se datorează faptului că ea continuă să „existe" într-o lume ireală care, deşi nu mai există, formează şi determină conştiinţa ortodoxă. Concluzia la care ajunge în mod inevitabil este că de aici rezultă tragicul „nominalism" care pătrunde întreaga viaţă a Bisericii şi o împiedică să-şi îndeplinească misiunea esenţială (p. 25).

Este firesc să ne întrebăm ce înţelege Schmemann ca fiind misiunea esenţială a Bisericii. Răspunsul este uluitor prin simplitatea şi profunzimea sa: sarcina de a judeca, evalua, inspira, schimba şi transforma toată viaţa omului, de a genera acea tensiune creativă între ea (Biserică) şi lume, care o transformă în „sarea pământului" (p. 25).

Printre obstacolele care stau în calea realizării acestei misiuni, părintele Schmemann identifică impactul mic pe care Teologia îl are în viaţa Bisericii. Deşi recunoaşte că a avut loc în ultima vreme o renaştere teologică în Ortodoxie, exprimată mai ales prin reîntoarcerea la sursa esenţială, tradiţia patristică, autorul afirmă categoric: în trecut, foarte rar teologia a avut un impact atât de mic asupra Bisericii Ortodoxe; ea n-a fost o „teologie pentru teologi", aşa cum se întâmplă azi în Biserica Ortodoxă (p. 27). Schmemann este convins că îndepărtarea teologiei de Biserica „adevărată" şi de viaţa ei reală, începe totdeauna cu „divorţul" de experienţa Bisericii, de Biserica însăşi - experienţa trăirii lui Dumnezeu.

Părintele Schmemann nu se mulţumeşte să constate ci, aşa cum face de foarte multe ori în scrierile sale, oferă posibile soluţii. Din punctul său de vedere, sarcina teologilor şi a teologiei este de a revela adevăratul înţeles, adevărata forţă salvatoare a Tradiţiei Ortodoxe autentice în contextul situaţiei actuale, să o transforme într-o critică consistentă a valorilor, a viziunii despre lume, a felului de viaţă, care a luat naştere din criza spirituală şi intelectuală de azi. Este un singur lucru de redescoperit la străbunii noştri: învăţătura şi viziunea lor, însă este greu astăzi să legi acea viziune de viaţa reală, concretă, formată şi condiţionată de o viziune total diferită. Aceasta a fost întotdeauna şi trebuie să rămână o sarcină proprie pentru teologie. Dacă prin definiţie ea se ocupă cu „trecutul", atunci să transforme acest trecut, să ne înfăţişeze Tradiţia ca fiind totdeauna vie, operativă şi contemporană. În acest sens, Părinţii înşişi sunt cel mai bun model de teologizare (teologhisire ar fi termenul corect), ei au exorcizat, au transformat şi au încreştinat o lume şi o cultură atât de opusă Evangheliei, exact cum este lumea şi cultura de azi (p. 29).

Acestea sunt premizele de la care Alexander Schmemann îşi dezvoltă analizele sale. Raporturile dintre Biserică şi lume, viziunea diferită despre aceste raporturi în răsărit şi apus, implicaţiile ecleziologice şi eshatologice ale acestei viziuni, consecinţele lor teologice şi necesitatea unei reînnoiri a gândirii teologice care trebuie orientată şi înrădăcinată eshatologic (eshatologia nefiind evadare din lume, ci izvorul şi fundamentul doctrinei creştine despre lume şi activitatea Bisericii în lume), combinate cu ceea ce Schmemann numeşte „agonia ecumenistă", îl conduc pe autor spre imperativul misionar al Bisericii.

Acest imperativ este expresia esenţială a Bisericii ca har şi plinătate, proiecţia sa în timpul şi spaţiul acestei lumi. Căci dacă, pe de o parte, nimic nu mai poate fi adăugat Bisericii - plinătatea e aceea a lui Iisus Hristos - manifestarea şi comunicarea acestei plinătăţi constituie, pe de altă parte, însăşi viaţa Bisericii în acest „eon" (pp. 305-306).

Dacă ne întrebăm care sunt obiectivele, ţelurile misiunii, răspunsul fără ezitare al teologului ortodox este cel al Bisericii sale: obiectivele sunt omul şi lumea, însă nu omul însuşi dintr-o izolare „religioasă" artificială faţă de lume şi nu „lumea" ca entitate, în care omul nu e altceva decât „parte" din ea. Prin om, Biserica mântuieşte şi răscumpără lumea. Se poate spune că această „lume" este mântuită şi răscumpărată ori de câte ori omul răspunde la harul divin, îl acceptă şi trăieşte conform acestuia. Acest lucru însă nu transformă lumea în Împărăţia lui Dumnezeu sau societatea în Biserică. Împărăţia soseşte deja, dar Biserica nu este din această lume. Împărăţia ce va să vină e deja prezentă, iar Biserica este împlinită în această lume (p. 308).

Concluzia la care Schmemann ajunge este că misiunea Bisericii are o dimensiune cosmică şi istorică, esenţială pentru tradiţia şi experienţa Ortodoxă. Statul, societatea, cultura, natura însăşi sunt obiecte reale ale misiunii, nu o „ambianţă" neutră, în care singurul rol al Bisericii este de a-şi păstra şi menţine propria libertate şi „viaţă religioasă" (p. 309).

Şi de aceasă dată părintele Alexander Schmemann impresionează prin profunzimea şi actualitatea gândirii sale teologice, adăpată din seva tradiţiei autentice a Bisericii. Totodată, fiecare succes editorial relevă cât de necesară este o ediţie completă în limba română a operei sale teologice. Poate cineva va auzi, va înţelege şi va îndrăzni.

GABRIEL-VIOREL GÂRDAN