Tinerii şi idolii zilelor noastre

Ovidiu Hurduzeu

Atât de răspândită este alienarea tinerilor în societatea de astăzi, încât aproape n-o mai băgăm în seamă. Obsedaţi de creşterea PIB-ului, integrarea în UE sau scandalurile mediatizate ale clasei politice, trecem prea uşor cu vederea deriva existenţială a unui tineret abandonat la răscrucea unor drumuri care nu duc nicăieri. Ne surprinde faptul că tineri de douăzeci de ani îşi revendică „dreptul la diferenţă" prin abordarea unui comunism virtual de blog adolescentin. Suntem oripilaţi de depravarea, superficialitatea, lipsa de respect şi ataşament a tineretului faţă de societatea românească tradiţională. Ca şi când am trăi încă în spatele Cortinei de fier, singura dorinţă „eshatologică" a tânărului român este „Plecarea din ţară", obsesie naţională tradusă în termenii unui ideal personal absolut. Dacă simptomele alienării sunt cunoscute, cauzele ei rămân un subiect controversat

La prima vedere, s-ar crede că tinerii sunt atraşi de necunoscut şi aventură, o viaţă de hoinar postmodern prin „satul global". În realitate, tinerii pleacă din România să se „înrădăcineze" pe alte meleaguri, să-şi găsească stabilitatea unui aici şi acum printre străini. Chiar şi cei care „rămân", văd în „Românica" un loc „temporar", un fel de sală de aşteptare pentru autobuzele cu destinaţia Spania şi Italia, un aeroport pentru avioanele ce decolează spre Canada sau Australia. Din ce în ce mai mult „patria" se dovedeşte a fi comunitatea, recreată artificial, a românilor de aiurea, iar „român" o oarecare identitate etnică dintr-un bazar global. Aceasta este realitatea dureroasă...

Şi alta percepţia ei. Tinerilor „rămaşi" în ţară, spaţiul românesc li se pare o provincie deteritorializată, fără început şi fără sfârşit, loc al spectacolului social¹ şi al bâlciului politic. În local city tânărul român nu vede o comunitate organică; pentru el realitatea urbană de acasă se reduce la maidanele cu gunoaie şi aglomeraţia de imposturi particulare. Local village este deja un teritoriu vid, evacuat pentru a face loc „pseodoţărănimii tehnologice" (Debord) şi emigranţilor asiatici ce vor lucra în curând ogoarele abandonate.

Deşertificarea României nu se reduce doar la fenomene naturale. Deşertul constituie însăşi esenţa deteritorializării ţării şi a sufletului românesc. Acolo unde odinioară exista un echilibru ecologic, social şi sufletesc - un loc frumos - astăzi nu-i decât un platou arid în care viaţa este menţinută în mod artificial printr-o intervenţie din afară. România s-ar prăbuşi mâine dacă nu ar fi „irigată" de banii căpşunarilor, creditele externe, intrările de fonduri speculative şi apartenenţa la UE. La rândul ei, „România culturală" trăieşte în mare parte din idei şi sensibilităţi împrumutate din afară, sau valori produse doar pentru export.

Tânărul român de astăzi trăieşte cu sentimentul deşertificării întregii sale vieţi. Simte cum devine pe zi ce trece un „corp fără organe populat de multiplicităţi" (Deleuze). Aceste „multiplicităţi", în fond nenumăratele manifestări ale triadei „Bani, Tehnologie, Confort", sunt emanaţii înşelătoare ale deşertului. Deşi fantasme, par atât de consistente încât tânărul le personalizează.

„Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine numai la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona" (Lc 16:13).

De obicei, Iisus nu foloseşte personificări² (mamona înseamnă „bani", „avere" în aramaică). Dacă le conferă banilor statutul unei divinităţi, o face pentru a sublinia caracterul lor idolatru, de pseudopersoană. În opinia mea, acelaşi statut „divin" trebuie să-l acordăm astăzi: Tehnologiei şi Confortului. Banii acţionează în lume prin cele două tentacule ale sale, Tehnologia şi Confortul, iar toate trei sunt pseudopersoane care se opun Dumnezeului personal al creştinismului.

Pentru un tânăr „cool" din România, computerul, automobilul, telefonul portabil şi alte gadgeturi ale tehnologiei nu sunt obiecte neutre, ci şi idoli. Între tânăr şi tehnologie se stabileşte o relaţie personală, de la sclav la stăpân (aceeaşi relaţie de dependenţă există între tânăr şi celelalte „persoane" ale triadei). Tehnologia nu este un ansamblu de maşini, aşa cum averea nu reprezintă o simplă acumulare de capital. Banii şi Tehnologia mijlocesc raporturile interpersonale, păstorite odinioară de Biserica lui Dumnezeu.

Triada „Bani, Tehnologie, Confort" a ajuns să domine relaţiile interpersonale întrucât îşi arogă o realitate de sine stătătoare, o valoare intrisecă şi, mai ales, o putere autonomă. Demonismul ei derivă din faptul că pretinde a fi ceea ce nu este. Cu naivitate, tânărul „recent" crede că se foloseşte de Bani şi Tehnologie, în realitate cele două pseudopersoane îl manipulează, transformându-l într-un obiect.

Nici Banii şi nici Tehnologia nu sunt „rele" sau „imorale". Doar înşelătoare şi totalitare. Ele se conduc după propriile lor legi pe care le consideră universale. Banii transformă relaţiile interumane în tranzacţii comerciale, iar Tehnologia într-un raport tehnic bazat pe eficienţă şi raţionalizare. În ambele cazuri omul integru este divizat într-o sumă de roluri specializate supuse unor standarde normative³.

Pentru a fi el însuşi, tânărul trebuie să se identifice cu rolurile sale. Cu alte cuvinte, este nevoit să devină altceva decât el însuşi. Devenind unul şi acelaşi cu rolurile sale economice, tânărul are iluzia unui fundament ontologic. Acumulând bunuri materiale şi funcţii sau, într-un limbaj de lemn care a pătruns şi-n România, „crescând odată cu firma" tânărul crede că „există" cu adevărat. De fapt, tânărul „este" rolul său, iar „este" reprezintă un fals raport existenţial aflat sub egida Banilor, Tehnologiei şi Confortului. În el însuşi, junele de azi se simte un nimeni. Câţi bani „face" şi câte aptitudini tehnice posedă - iată criteriile care stabilesc cine şi ce este. Dacă vrea să aibă o identitate în lume, să conteze ca persoană în societatea de astăzi, tânărul trebuie să devină o „resursă umană" supusă necondiţionat legilor comerciale şi tehnice. Interiorizându-le se identifică cu rolurile sale. Dacă raportul de identitate este cumva zdruncinat - de pildă, legile comerciale şi imperativele tehnice sunt diluate prin amendamente culturale sau religioase - tânărul „cool" îşi iese din rol, riscând să-şi piardă raţiunea însăşi a existenţei sale.

Omul a îndeplinit întotdeauna funcţii sociale şi economice. Aceste funcţii vizau însă omul „total" (organic) trăitor într-o comunitate umană, în strânsă legătură cu natura şi Dumnezeu. Raportul dintre „eu" şi rolurile sale nu era de identificare perfectă, doar un raport de adecvare. În prezent omul este obligat să adopte modul de funcţionare a mărfii şi a maşinii, să se adapteze la un mediu artificial, inuman. A sluji pe Dumnezeu nu este posibil întrucât Tehnologia şi Mamona recuză orice intervenţie divină sau umană. Banul şi maşina au propriile lor legi şi orice intervenţie dinafară le-ar diminua eficienţa. Acolo unde triada „Bani, Tehnologie, Confort" domină, prezenţa omului şi a lui Dumnezeu este doar tolerată.

Dacă Banii şi Tehnologia funcţionează după legi inumane, dacă ele îl transformă pe om într-un obiect vandabil şi o simplă rotiţă într-un angrenaj tehnologic-financiar, cum explicăm faptul că tânărul este deseori... un sclav fericit?

Aici intervine cea de a treia „persoană": Confortul.

Într-o societate tehnologică sau mimetic tehnologică (precum societatea românească), Confortul are o dublă funcţie: unifică şi individualizează. El este cel care personalizează Tehnologia şi Banii, le transformă într-un stil de viaţă personal. Confortul material şi spiritual este apanajul unei societăţi tehnologice eficiente. Doar o astfel de societate înţelege funcţia sa tehnică: să menţină iluzia libertăţii, a dreptului de a alege şi a unicităţii individuale. Doar o societate tehnologică avansată îşi dă seama că abundenţa materială nu este un lux, ci o metodă tehnică eficientă de a-l integra pe individ, cu trup şi suflet, în sistem.

Violenţa totalitară asigura o integrare formală a individului. Cu toate acestea, comunismul a adoptat-o neglijând cu totul consumismul. La nivelul primitiv de dezvoltare tehnologică a comunismului era suficientă chiar şi o integrare formală. Dacă muncitorul oţelar îşi făcea treaba conştiincios şi nu înjura partidul, „sistemul" îl lăsa în pace. Comportamentul lui de acasă nu afecta tehnologiile învechite de producere ale oţelului⁴. Un tânăr tehnician I.T. din zilele noastre nu-şi mai permite să separe existenţa sa personală de viaţa computerului. Ca să acumuleze abilităţi tehnice, trebuie să se „branşeze" la reţea de mic copil, să se „updateze" mereu şi să iubească Tehnologia. Este de neconceput ca un inginer de software să nu adore computerele.

Devenit „personal", computerul nu mai aminteşte de vreun Big Brother. Dimpotrivă, îi ajută pe tineri să-şi afirme individualitatea în modalităţi inedite. În ciuda unor avantaje practice de necontestat, computerul personal este un instrument extrem de eficient de integrare a tânărului în universul tehnologic. Îi oferă informaţie imediată şi iluzia libertăţii (orice tânăr îşi poate construi un blog unde să-şi verse năduful împotriva „sistemului"). Nimeni nu se mai gândeşte la efectele negative ale unei vieţi petrecute online. Nici la consecinţele branşării permanente la reţea. Ca totdeauna, ni se spune că avantajele triadei „Bani, Tehnologie, Confort" depăşesc cu mult dezavantajele.

Uităm un amănunt esenţial. Cele trei „persoane" acţionează coordonat întru transformarea întregii societăţi într-un mediu tehnoeconomic. Impunând un totalitarism „soft" şi noi idoli, reducând relaţiile interpersonale „faţă către faţă" cu cele mediate tehnologic (de computere, telefoane portabile, mass media), triada „Bani, Tehnologie, Confort" are un caracter demonic. Primele ei victime sunt tinerii.

Astăzi doar Biserica are puterea să i se opună. Triada „Bani, Tehnologie, Confort" îi oferă tânărului o robie deghizată, în vreme ce „Dumnezeu-Cel-în-Treime" este libertatea autentică. Cum se manifestă practic această libertate?

Pentru Biserica Ortodoxă modul cu adevărat personal de existenţă înseamnă trăirea în orizontul dătător de speranţă al vieţii fără de sfârşit. Tânărul este chemat să devină părtaş al Eternităţii vii. Dar viaţa eternă nu este un dat imuabil, ci un eveniment suprem, iar stadiul de Om-Eveniment (cel ce se va fi ridicat la viaţa veşnică în Dumnezeu) nu va fi atins decât la sfârşitul timpurilor. Deocamdată omul rămâne supus morţii şi slăbiciunilor naturii sale umane. Plasat sub orizontul eternităţii - pe care nu-l poate găsi în afară şi rupt de trupul Bisericii - tânărul are bucuria de a descoperi o perspectivă şi un mod de existenţă evenimenţial.

Este bine cunoscut că tradiţia noastră religioasă şi culturală acordă prioritate absolută persoanei. Când ne referim la „persoană", subliniem aspectul ei dialogal dar neglijăm în mare parte pe cel evenimenţial. Când absolutizăm relaţia, împreună cu John Zizioulas şi Colin Gunton⁵, fără să subliniem, în acelaşi timp, caracterul evenimenţial al raporturilor personale, creem impresia (falsă) de comunitarism deghizat (exact de ceea ce este acuzată pe nedrept Biserica Ortodoxă!). Pentru a scoate la lumină înţelesul profund al cuvântului „persoană", „relaţia" nu poate fi tratată separată de „eveniment". Personalizarea nu are efecte durabile dacă nu este evenimenţială.

Ce înseamnă pentru un tânăr să trăiască evenimenţial? În primul rând un mod radical diferit de a interacţiona cu cei din jur. Modelul este dat de „cina euharistică unde se schimbă modul de existenţă al omului şi felul său de a dialoga cu lumea şi semenii săi"⁶. Fiinţarea evenimenţială presupune un ideal de o exigenţă „excesivă". Evenimentul ţine de domeniul excepţionalului săvârşindu-se ca un răspuns la chemarea Dumnezeului-Cel-în-Treime.

De la bun început trebuie precizat că evenimentul se opune oricărui ideal static sau model abstract, oricărei „esenţe" platonizante. Degajă însă energia necesară transformării cantitativului în calitativ, a banalului în remarcabil, a minciunii în adevăr. În zona evenimentului, dispare „fluxul" dar şi imobilitatea perenă. Totul arde la temperaturi înalte şi se transfigurează. (N-ar fi oare normal să-i găsim pe tineri în apropierea acestei zonei incandescente care topeşte mediocritatea şi indiferenţa?)

Odată ce te-ai întemeiat într-un mod de existenţă personalist evenimenţial, nu-ţi mai vine să turui vrute si nevrute, să stai la o distanţă confortabilă faţă de realitate; îţi este imposibil să trăieşti oricum. Relaţia personală pe care ai stabilit-o cu Dumnezeu, prin trupul Bisericii, constituie un „test de calitate". Supui mereu „testului" viziunea ta asupra lumii şi raporturile cu fiecare dintre semeni. Să nu uităm că Biserica este trupul lui Hristos atâta timp cât această condiţie rămâne un eveniment personal (în sens ortodox) şi nu se anchilozează în vechi nărăviri instituţionale. Tinerii creştini vor o Biserică vie şi „tânără" precum viu şi tânăr este trupul Lui.

Departe de mine ideea unui „facelift" instituţional şi dogmatic, un fel de aggiornamento ortodox, aşa cum propăvăduiesc unii. Din contră. Mai mult ca oricând, Biserica de azi să nu se supună timpurilor! Din păcate, mulţi dintre slujitorii Bisericii uită aspectul esenţial: Iisus este Adevărul încarnat, Evenimentul însuşi. Poate niciodată nu s-a făcut atâta caz de religie ca în ultimii 17 ani: Iisus, Sfinţii Părinţi, martirii, însuşi spiritul viu al Ortodoxiei au fost traşi pe crucea lucrărilor de doctorat, a dezbaterilor intelectuale şi populismului politicianist. În domeniul culturii, a apărut chiar şi o nouă „personalitate": expertul în ortodoxie. Tehnician religios, şcolit la Paris în subtilităţile patristicii, îşi derivă „legitimitatea" din buchiseală pravoslavnică şi credinţă ecumenistă, ambele subvenţionate în „euroi" - credinţa mărturisită cu dragoste şi umilinţă nu-i domeniul lui de specializare. Acest tânăr - nimeni altul decât reflexul în oglindă al bursierului „multicultural" - este incapabil să se erijeze într-un model pentru tânăra generaţie. Nu va şti niciodată să le arate tinerilor puterea evenimenţială a Cuvântului încarnat.

Accidentul (catastrofa) aruncă realitatea în confuzie şi haos, întâmplarea o aruncă în relativism şi indiferenţă, norma şi rutina îi nivelează contradicţiile - într-un fel sau altul, toate privează realitatea de substanţă ontologică. Doar evenimentul îi dă plinătate, coerenţă, un sens şi o direcţie. Dacă accidentul este o stare de dezechilibru, evenimentul creează un echilibru tensionat între cât mai multe antinomii (printre altele: între general şi particular, văzute şi nevăzute, Adevărul etern şi actualizarea sa temporară, babele evlavioase şi sfinţi). Accidentul elimină, separă şi parcelează în numele „diferenţei" (un accident deghizat). Un eveniment nu poate fi parţial, separat sau autonom. Spre disperarea postmodernităţii, nu poate fi nici deconstruit, nici dezintegrat. O situaţie devine evenimenţială atunci când, sub efectul unei chemări la perfecţiune, se produce un efect de personalizare: ceva nou şi neaşteptat (alteritate) este introdus acolo unde o situaţie părea definitiv anchilozată; sau, dimpotrivă, personalizarea oferă coerenţă unde există un „nou" care tinde să devină haotic.

Dacă Biserica vrea să-i ţină la sânul ei pe tineri, nu are decât să le arate calea Persoanei şi a Evenimentului. Priviţi dintr-o perspectivă evenimenţială, idolii pe care i-am enumerat la început, Banii, Tehnologia şi Confortul, vor apărea sub adevărata lor înfăţişare: pseudo-persoane şi pseudo-evenimente. Brand-uri ale accidentului sau, dimpotrivă, împărăţii normative. Seamănă confuzie şi haos, cinism şi indiferenţă. Când tânărul va reuşi să personalizeze în mod evenimenţial ceea ce i se întâmplă, el va deveni un om integru. În acel moment, idolii vor cădea de pe soclu.

„Nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre", îi îndeamnă apostolul Pavel pe creştini. Nu fiţi conformişti! ar trebui Biserica noastră să le spună tinerilor. Nu vă potriviţi „chipului" veacului, gândirii de turmă, imaginilor înşelătoare, „la ordinea zilei"! Deveniţi persoane-eveniment, adoptând noi perspective; cu o minte înnoită, veţi depăşi „chipurile", „figurile", „formele" moarte. Noile perspective nu se încadrează în tiparele existente, ele trimit la trupul viu, văzut şi nevăzut al Bisericii, la o viaţă trăită în lumina Veşniciei, Dragostei (ieşirea din sine) şi Diferenţa autentică (Adevărul revelat).

Biserica ortodoxă trebuie să privească realitatea în faţă: în societatea românească numeri pe degete „persoanele-eveniment". Peste tot întâlneşti însă mafioţi şarmanţi, clănţăi atotcunoscători, „experţi" iluzionişti şi politicieni mânjiţi. Galeria de pseudopersoane este produsă de o cultură idolatră şi o economie în care Banii şi Tehnologia sunt concentrate în mâna unui număr limitat de indivizi. În loc să încurajeze naşterea a cât mai multor „persoane-eveniment" - aceasta ar fi menirea unei adevărate democraţii româneşti - „democraţia" noastră produce un număr crescând de clienţi. În spaţiul social-economic, legăturile personalist-evenimenţiale degenerează în legături de dependenţă şi protecţie de tip clandestin. Mulţi dintre cei pe care românii îi consideră „evenimente mediatice" sunt, de fapt, clienţi ai diferitelor mafii („client" în sensul antic al cuvântului, plebeu fără drepturi depline, dependent de un patrician şi protejat de acesta). Pentru tânărul de astăzi, clientul a devenit „modelul" de urmat.

Se discută mult despre „gândirea social-politică a Bisericii". Subsidiaritatea şi principiile proximităţii sunt considerate soluţiile creştine la criza ce macină civilizaţia românească. Din păcate, cădem în capcana determinismului: mutând oamenii dintr-un mediu global alienant într-o idilică comunitate locală, credem că-i facem fericiţi. Modificăm „habitatul", schimbăm natura şi soarta individului, de parcă omul ar fi câinele lui Pavlov.

Din perspectiva Bisericii, „globalizarea" sau subsidiaritatea contează prea puţin. Creştinismul nu este „religie socială". Biserica nu oferă „soluţii". O doctrină economică ortodoxă bazată pe „proximitate" nu poate fi decât o schemă abstractă, un sistem obiectivat pe placul Uniunii Europene (devenită între timp şi campioana subsidiarităţii, nu numai a globalismului).

Proximitatea rămâne un stâlp al Bisericii doar atunci când se dovedeşte o comunitate vie de persoane unite prin dragoste. Numesc „dragoste" energia evenimentului.

Prin dragoste, tânărul se desprinde din fiinţa sa obiectivată - iese din rolurile (măştile) pe care Banii, Tehnologia şi Confortul i le oferă pe scena lumii - şi se dăruie Aproapelui. La rândul său, Aproapele se „dezobiectivează" pentru a-i putea primi darul. Dăruirea şi primirea sunt două câmpuri energetice care se intersectează în corpul viu al Bisericii.

1 În maniera lui Guy Debord, prin „spectacol" înţeleg totalitatea formelor de mediere - imagini, instituţii, experţi, etc. - care guvernează atât relaţiile interpersonale, cât şi pe cele dintre individ şi mediul înconjurător.

2 Jacques Ellul, Money and Power, Inter-Varsity Press, 1984, p. 75.

3 Integrarea individului într-o societate tehnologică începe prin „spargerea" unităţii sale organice. „Persoana", cu toate conotaţiile pe care le implică, este tranşată în secţiuni utilitare, iar fiecare secţiune este angrenată într-un anumit tip de reţea economică. Aşa după cum am arătat în „Sclavii fericiţi", pe măsură ce te branşezi la tot mai multe reţele, pierzi capacitatea „să te aduni", să-ţi angajezi întreaga fiinţă, să-ţi recâştigi integritatea. Totalitatea acestor reţele formează ceea ce eu numesc „Angrenajul". Odată integraţi în Angrenaj, urmăm logica industrială care guvernează uneltele: putem fi detaşaţi, separaţi unii de alţii, chiar de noi înşine, combinaţi sau recombinaţi în funcţie de necesităţile Angrenajului. Multora „branşarea la reţea" le aduce avantaje întrucât îi ajută să-şi atingă în mod eficient scopurile imediate (bani, „poziţie socială", satisfacerea plăcerilor). După aceeaşi logică funcţionează şi grupul „feminist", „multiculturalist". O femeie este „dezangrenată" din fiinţa sa concretă şi integrată într-un „gender group" în care contează doar „esenţa" ei feminină. În România acest tip de integrare pare greu de înţeles, fiind practicat cu precădere în statele economic avansate unde ÎNTREAGA societate, şi nu numai sistemul economic, este de natură tehnologică. Oricâte mall-uri şi parcuri industriale ar avea, România rămâne încă o societate tradiţională în care tehnologia se mai supune năravurilor „persoanei".

4 În ciuda aparenţelor, comunismul era prea puţin afectat dacă indivizii nu erau integraţi din punct de vedere mental în sistemul totalitar. Campaniile de reeducare vizau o înfrângere a rezistenţelor psihice şi o umilire a persoanei. Sistemul vroia în primul rând să inspire teamă. Doar maoismul a folosit consecvent propaganda de integrare, care rămâne însă apanajul statelor democratice avansate.

5 Persons, Divine and Human. King`s College Essays in Theological Anthropolgy, T&T Clark Edinburgh.

6 Christos Yannaras, Ortodoxie şi Occident, Editura Bizantină, 1995, p. 74.

OVIDIU HURDUZEU