TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

Radiografia unei autodefiniri


 

Radiografia unei autodefiniri

 

 

 

 

 

Ioan I. Ică jr

 

 

 

 

Pe 12 iulie 2007 Vaticanul dădea publicităţii în originalul latin, dar şi în toate limbile de circulaţie mondială, un scurt document al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei intitulat Răspunsuri la întrebări despre unele opinii privitoare la doctrina despre Biserică (Responsa ad quaestiones de aliquibus sententiis ad doctrinam de Ecclesia pertinentibus; www.vatican.va/roman_curia/congregations/cfaith/). Datat simbolic 29 iunie, de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, documentul e semnat de prefectul Congregaţiei, cardinalul William Levada, şi secretarul ei, arhiepiscopul Angelo Amato, cu precizarea că: „în audienţa acordată subsemnatului cardinal prefect, pontiful suprem Benedict XVI a aprobat şi confirmat aceste Răspunsuri hotărâte în sesiunea ordinară a acestei congregaţii şi a ordonat publicarea lor".

Pe cât de concis şi tehnic ca formă, acest document teologic a stârnit aproape imediat o neaşteptat de vie succesiune de proteste în întreaga lume creştină necatolică, precum şi o neobişnuită furtună mediatică, ale căror ecouri nu s au stins atât de rapid ca în cazul altor reacţii de acest gen. Amploarea acestora este explicabilă, dată fiind duritatea afirmaţiilor ecleziologice tranşante ale acestui prim document doctrinar al noului papă octogenar Benedict XVI (cardinalul Joseph Ratzinger, născut în 1927) care a preluat conducerea Bisericii Romano Catolice după lungul pontificat al harismaticului şi mediaticului Ioan Paul II (1978-2005).

Redus la esenţă, documentul reafirmă răspicat înţelegerea de sine a Bisericii Romano Catolice, definită în documentele normative ale Conciliului Vatican II adoptate pe 21 noiembrie 1964, şi poziţia ei faţă de restul confesiunilor creştine necatolice: Biserica una a lui Hristos subzistă numai în Biserica Romano Catolică care e identică cu aceasta; dacă Bisericilor Ortodoxe li se recunoaşte titlul şi calitatea de „Biserici particulare sau locale, surori", în schimb celor protestante li se acordă doar acelea de „comunităţi ecleziale", nu de „Biserici" în sens propriu.

În contextul ecumenic al anului 2007, marcat de pregătirile intrate în ultimă fază pentru cea de a III a Adunare Ecumenică a Bisericilor Europene (Sibiu, 4-9 septembrie) şi pentru cea de a IX a reuniune a Comisiei mixte internaţionale de dialog teologic între Bisericile Ortodoxă şi Romano Catolică prevăzută a şi desfăşura lucrările la Ravenna (8-15 octombrie), aceste declaraţii ecleziologice exclusiviste sună nu doar brutal şi ofensator, dar şi scandalos.

În timp ce lideri ai majorităţii Bisericilor protestante şi ortodoxe au reacţionat prompt, denunţând această declaraţie cu pretenţiile şi judecăţile ei de valoare drept un gest antiecumenic brutal, de natură să schimbe climatul de încredere între diversele confesiuni active din Europa şi să frâneze dialogul, ba chiar să l îngheţe şi să l facă imposibil, Vaticanul se grăbea să dea asigurări în sens contrar. Astfel, în aceeaşi zi, pe 12 iulie, cardinalul W. Kasper, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştine, însărcinat cu aplicarea politicii ecumenice a Vaticanului, invita creştinii necatolici să şi tempereze reacţiile, să recitească atent documentul şi să şi dea seama că, pe de o parte, „nu spune nimic nou", ci doar rezumă poziţia oficială a Bisericii Romano Catolice de la Conciliul Vatican II, şi că, pe de altă parte, prin faptul că exprimă cu claritate poziţia diferită a Bisericii Romano Catolice, „serveşte clarităţii dialogului" şi, ca atare, „nu e un pas înapoi, ci o invitaţie la a continua un dialog paşnic (!)" (www.zenit.org).

Pentru o corectă înţelegere a sensului său, recentul document trebuie situat nu doar în momentul actual, ci mai ales în contextul unui proces mai amplu în care se înscrie şi pe care l reflectă în felul său. Acesta este cel al receptării agitate şi contradictorii a celui mai de seamă eveniment din istoria Bisericii Romano Catolice a secolului XX care a fost incontestabil Conciliul Vatican II (1962-1965). (În traduceri în limbi de circulaţie internaţională toate documentele concilare pot fi accesate comod pe situl www.vatican.va/archive/hist_councils/ii_vatican_council/.)

Conciliu pastoral, acesta şi a propus să înnoiască figura juridică închisă şi defensivă a Bisericii Catolice autodefinită polemic faţă de protestantism şi modernitate în conciliile anterioare de la Trento (1545-1563) şi Vatican I (1870), făcând romano catolicismul mai conform cu Tradiţia primului mileniu şi cu exigenţele umanităţii contemporane. Aceasta însă dezvoltând ecleziologia romano catolică fără a pierde nimic, ci, dimpotrivă, păstrând intacte toate „achiziţiile" esenţiale ale mileniului al doilea legate în primul rând de structura monarhică papală, adică tocmai cele care au impus necesitatea înnoirii. Biserica Romano Catolică se definea acum nu doar ca societate ierarhică perfectă, ci şi ca Popor al lui Dumnezeu, redescoperea sensul colegialităţii episcopale, al Bisericilor locale (particulare) şi al diversităţii, opera o viu discutată reformă liturgică şi se angaja într o amplă deschidere şi solidarizare cu celelalte confesiuni creştine, cu celelalte religii ale lumii şi cu lumea modernă, evaluate pentru prima dată pozitiv. Caracterul contradictoriu al acestor deschideri e produsul unei strategii inconsecvente: în locul unei regândiri coerente a întregului sistem s a preferat juxtapunerea necoerentă a deschiderilor orizontale pe vechea infrastructură verticală de tipul monarhiei papale medievale, tridentine sau a Conciliului Vatican I, prerogativele primaţiale - jurisdicţia universală şi infailibilitatea ex cathedra - ale episcopului Romei fiind reafirmate fără echivoc. S a ajuns astfel, cum au arătat istoricii catolici, la juxtapunerea în aceleaşi texte a două ecleziologii - una juridică şi alta de comuniune (cf. A. Acerbi, 1975).

În aceeaşi zi, 21 noiembrie 1964, Conciliul Vatican II adopta trei documente ecleziologice capitale: constituţia dogmatică despre Biserică (Lumen gentium), decretul despre ecumenism (Unitatis redintegratio) şi decretul despre Bisericile Catolice Orientale unite cu Roma (Orientalium ecclesiarum). Scopul principal era de a completa doctrina primatului papal monarhic din 1870 - reafirmată răspicat de Lumen gentium 22-25 - cu una despre episcopat şi natura lui colegială. Biserica nu e doar un corp ierarhic static, ci un popor al lui Dumnezeu adunat de Duhul Sfânt şi care participă la întreita slujire a lui Hristos şi se află în pelerinaj spre Împărăţia eshatologică a lui Dumnezeu. Sacrament al mântuirii, Biserica nu se identifică integral cu Împărăţia lui Dumnezeu care e distinctă de ea şi include întreaga umanitate şi creaţie. De asemenea, Biserica lui Hristos se realizează deplin în Biserica Romano Catolică, dar nu se epuizează în ea, în afara ei existând Biserici adevărate (ortodoxe) şi comunităţi ecleziale (protestante) adevărate, cu valoare mântuitoare, aflate în grade de comuniune diferite cu Biserica Romano Catolică. Mai mult, chiar şi religiile necreştine au un sens soteriologic veritabil creând comuniuni imperfecte, dar reale, ale omului cu Dumnezeu. Toată istoria şi cultura umană autentică - căutarea păcii, dreptăţii, adevărului - au un rol pozitiv în planul lui Dumnezeu de realizare a Împărăţiei Sale în lume. De aceea, unitatea creştină (şi panumană) trebuie căutată acum prin dialog ecumenic ca o unitate în diversitate pe baza complementarităţii tradiţiilor şi valorilor fiecărei comunităţi. Acestea nu trebuie anulate, ci reconciliate prin dialog şi printr o comunicare şi îmbogăţire reciprocă pe baza distincţiei între adevărul de credinţă permanent şi sistemele teologice sau ecleziale istorice şi a unei ierarhii a adevărurilor de credinţă. Ca dovadă a noii abordări, Bisericile Catolice Orientale sunt pentru prima dată recunoscute nu drept simple rituri orientale, ci drept Biserici particulare „sui juris", cu structuri şi tradiţii proprii, precizându se însă că recunoaşterea acestui statut eclezial propriu rămâne limitată în timp până la restabilirea comuniunii depline între Biserica Romano Catolică şi Biserica Ortodoxă.

Ridicarea simultană pe 7 decembrie 1965 a anatemelor reciproce din 16 şi 20 iulie 1054, prin care cardinalul Humbert şi patriarhul Mihail Kerularios se excomunicaseră reciproc1, anulare solemnă care a fost ultimul act al Conciliului Vatican II, a fost interpretată pripit de mass media ca realizare a unirii dintre cele două Biserici. În realitate, era vorba de un gest simbolic de bunăvoinţă, care schimba climatul de ostilitate dintre cele două Biserici într unul de încredere şi permitea angajarea pe acest fond de deschidere reciprocă a dialogului teologic, singurul în măsură să soluţioneze divergenţele dogmatice apărute între cele două Biserici în cursul mileniului al doilea prin proclamarea unilaterală de către Biserica Romano Catolică a unei serii întregi de noi dogme (Filioque, purgatoriul, primatul şi infailibilitatea papală şi cele două dogme mariologice).

Pe această bază, în cadrul vizitei papei Ioan Paul II în Fanar, pe 29 noiembrie 1979, noul papă polonez şi patriarhul ecumenic Dimitrios I (1973-1991) anunţau oficial demararea dialogului teologic între cele două Biserici (din 1979 şi până acum Comisia mixtă s a reunit în opt sesiuni plenare elaborând patru documente comune, activitatea ei fiind însă serios perturbată după 1989 de relansarea uniatismului în ţările est europene, în urma prăbuşirii comunismului, reactivarea Bisericilor unite diminuând încrederea ortodocşilor faţă de autenticitatea gesturilor ecumenice spectaculoase ale lui Ioan Paul II).

Contradictoriu în însăşi fiinţa demersurilor sale2, Conciliul Vatican II a avut încă de la început şi are în continuare parte în lumea romano catolică de o receptare tensionată şi polarizată3. Dacă pentru o minoritate, dar foarte vie, Conciliul a părut inadmisibil de modernist şi excesiv de liberal, creând o ruptură faţă de tradiţia romano catolică „clasică", pentru cei mai mulţi el a părut mult prea prudent şi conservator. După o primă şi furtunoasă fază de tensiune la sfârşitul anilor `60 şi începutul anilor `70, s a ajuns la un oarecare echilibru între „dreapta" ultraconservatoare minoritară a „tradiţionaliştilor" sau „integriştilor" şi „stânga" reformatoare extrem de diversificată a „progresiştilor" sau „liberalilor", care doresc o mai accentuată democratizare internă şi o mai profundă implicare socială a Bisericii. Între aceşti doi poli, Vaticanul a făcut şi face în continuare eforturi în direcţia menţinerii unei dificile poziţii „centriste", în contextul unor insolubile şi crescânde tensiuni între universal uman şi local, între unitate şi diversitate, între centralism şi autonomie, între autoritate şi libertate. Teologii s au divizat ei înşişi grupându se în jurul a două reviste: Concilium, liberală (H. Küng, E. Schillebeecks etc.) şi Communio, tradiţională. Aceasta din urmă era susţinută de H. de Lubac, H. Urs von Balthasar, J. Ratzinger, care, alarmaţi de zelul modernist excesiv al „liberalilor" şi traumatizaţi de şocul revoltelor studenţeşti pariziene din 1968, dar şi de valul de contestaţii interne legate de criza celibatului şi a moralei sexuale, s au transformat din reformatori, cum au fost la Conciliu, în conservatori. Treptat, prin promovarea lor ierarhică, acest grup centrist conservator îşi va impune orientarea asupra politicii oficiale a Vaticanului după 1978.

Încă înainte de aceasta, în faţa revizionismului dogmelor papale întreprins de teologul liberal Hans Küng (n. 1928), papa Paul VI (1963-1978) a aprobat în iulie 1973 publicarea faimoasei declaraţii Mysterium Ecclesiae „asupra doctrinei catolice privitoare la Biserică pentru a o proteja împotriva erorilor actuale" (www.vatican.va/roman_curia/congregations/cfaith/). Documentul elaborat de aceeaşi Congregaţie pentru Doctrina Credinţei - noul nume al fostului „Sfânt Oficiu al Inchiziţiei" - reafirma tranşant nu deschiderile, ci infrastructura ecleziologică papală preconciliară menţinută în documentele Conciliului. În faţa „erorilor contemporane", declaraţia afirma - în cuvintele comentariului făcut în epocă de episcopul vicar Antonie Plămădeală4 - „că singura Biserică adevărată este cea romano catolică; că singurele interpretări valabile în materie dogmatică sunt cele ale magisteriului romano catolic; că papa este infailibil; că el are primatul de jurisdicţie asupra întregii Biserici şi că unitatea Bisericii nu se va putea realiza decât prin întoarcerea «fraţilor separaţi» la romano catolicism. Teze clasice preconciliare. Impresia de deschidere cu care începe fiecare capitol e contracarată de concluziile care închid această Biserică în propria carapace de autosuficienţă pe care fusesem tentaţi s o credem depăşită"5. „Simptom de contrareformă" internă în romano catolicism, declaraţia Mysterium Ecclesiae „interesează şi celelalte Biserici, în măsura în care poate afecta dialogul ecumenic". „Climatul ecumenic care se instaura - continua episcopul Antonie în 1974 - este acum grav afectat. Bisericile se întâlnesc încă o dată cu o Romă care se întoarce când vrea la teze vechi, de pe vremea când ecumenismul nu se născuse încă. Ortodocşii, vechii catolici şi protestanţii au reacţionat imediat împotriva declaraţiei, dar nu această reacţie de moment e lucrul cel mai important. Mai importantă e pierderea încrederii în partenerul romano catolic, şi aceasta poate fi de lungă durată"6.

O schimbare în sens pozitiv a părut a aduce cu sine pontificatul lui Ioan Paul II (1978-2005). Acesta e legat de o serie spectaculoasă de deschideri ecumenice spre toate confesiunile şi religiile lumii - a fost primul papă care a predicat într o biserică luterană (11 decembrie 1983) şi într o sinagogă (13 aprilie 1986), care a invitat liderii tuturor confesiunilor creştine şi ai religiilor necreştine la o rugăciune comună pentru pace (Assisi, 27 octombrie 1986), care a vizitat o ţară ortodoxă (Bucureşti, 7-9 mai 1999), care în cadrul vizitei în Fanar pe 30 noiembrie 1979 a declarat deschis dialogul teologic oficial între Biserica Romano Catolică şi Biserica Ortodoxă7 etc. La aceste gesturi ecumenice cu caracter evident simbolic s au adăugat intransigenţa în faţa comunismului în declin, un pelerinaj mondial perpetuu, un angajament ferm pentru demnitatea şi drepturile omului pe scena politică internaţională. Toate aceste remarcabile deschideri înspre exterior nu au fost însă dublate de un efort similar în interiorul Bisericii, unde a promovat o politică centralizatoare, tradiţionalistă şi conservatoare. Principalul instrument de care s a folosit în acest sens a fost Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, în fruntea căreia a numit în 1981 ca prefect pe fostul profesor de dogmatică (1955-1977) şi apoi arhiepiscopul de München Freising şi cardinalul (1977-1982) Joseph Ratzinger, care a devenit cel mai apropiat colaborat şi prieten. Mult mai puţin mediatizate, dar elocvente, sunt intervenţiile de autoritate ale lui Ioan Paul II / Joseph Ratzinger (lista şi textul principalelor documentele ale congregaţiei pot fi accesate pe situl oficial www.vatican.va), cum au fost:

- suspendarea în 1979 a lui Hans Küng şi atenţionarea unei serii de profesori „liberali" (L. Boff, 1985; E. Schillebeecks, 1986; J. Dupuis, 2001 etc.);

- condamnarea aşa numitei „teologii" latino americane „a eliberării" (1984 şi 1986);

- excomunicarea „integriştilor" tridentini ultraconservatori din jurul arhiepiscopului Lefebvre (1988);

- promulgarea unor noi Coduri de drept canonic (latin, 1983, şi oriental, 1990) extrem de stricte şi conservatoare;

- impunerea unui jurământ de fidelitate extrem de elaborat şi abuziv tuturor teologilor (Ad tuendam fidem, 1998);

- refuzul de a recunoaşte un statut eclezial conferinţelor episcopale regionale (Apostolos suos, 1998).

Toate aceste gesturi relativizau sever deschiderile ecumenice spre Răsăritul ortodox (Orientale lumen, 1995) sau chemarea lansată tuturor creştinilor (Ut unum sint, 1995) de a reflecta împreună asupra găsirii unor noi moduri de exerciţiu ale primatului papal - nu asupra naturii şi funcţiei lui, dogmatizate în 1870 şi 1964 - adaptate atât necesităţilor societăţii actuale, cât şi realizării unităţii creştine.

În linia receptării Conciliului Vatican II, sinodul episcopal extraordinar (alcătuit din episcopi romano catolici numiţi şi care are doar funcţie consultativă de consilium pontificis, nu deliberativă de adevărat concilium) întrunit la Roma în decembrie 1985 cu ocazia aniversării a două decenii de la încheierea lucrărilor conciliului, a proclamat drept idee centrală şi fundamentală a tuturor documentelor sale „ecleziologia comuniunii". Ce anume înseamnă „comuniunea" pentru Vatican avea să o precizeze cardinalul Joseph Ratzinger în extraordinar de importantul document al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei publicat cu aprobarea papei Ioan Paul II pe 29 mai 1992 sub titlul Communionis notio. Despre unele aspecte ale Bisericii ca o comuniune. Documentul critică deschis ecleziologia euharistică ortodoxă (N. Afanasiev) prezentată ca viziune ecleziologică unilaterală care, accentuând Bisericile locale ca subiecte complete în ele însele, ar transforma Biserica universală într o „sumă şi federaţie de Biserici particulare" rezultată „de jos" în sus prin recunoaşterea lor reciprocă (8; 11). Viziunea catolică e însă aceea că Biserica universală „precedă ontologic şi temporal" Bisericile particulare „care se nasc în ea şi din ea, şi şi au eclezialitatea în ea şi din ea" (9). Concret, aceasta înseamnă că prin botez credincioşii, iar prin hirotonie episcopii intră mai întâi într o Biserică una şi universală a lui Hristos, respectiv într un colegiu episcopal universal, care au ambele drept cap văzut şi principiu vizibil pe episcopul Romei ca succesor al lui Petru (episcopatul e un colegiu cum et sub Petro). Orice Euharistie validă fiind celebrată în unire cu papa şi cu episcopul locului, primatul petrin ar fi implicat în însăşi structura euharistică a Bisericii. Papalitatea ar ţine deci nu de structura canonică, ecleziastică, a comuniunii Bisericilor, ci de însăşi natura ei ecleziologică, de misterul ei euharistic. Avem de acum de-a face - aceasta e noutatea teologică considerabilă a documentului - cu un fel de papalitate euharistică, prezentă din interior în toate Bisericile locale ca un principiu constitutiv, ceea ce face ca absenţa comuniunii cu papa să afecteze Bisericile particulare (ortodoxe) sau comunităţile ecleziale (protestante) de o rană (vulnus) în însăşi constituţia lor (17).

Prin două documente şi un act de canonizare din anul 2000, papa Ioan Paul II şi cardinalul Joseph Ratzinger arătau limpede că această linie conservatoare e poziţia oficială a Vaticanului8. Pe 3 septembrie avea loc beatificarea în comun a papilor care au prezidat cele două Concilii de la Vatican, nu doar a bunului Ioan XXIII (1958-1963), dar şi a impulsivului şi controversatului Pius IX (1846-1878). Mesajul subînţeles era limpede : receptarea Conciliului Vatican II nu dispensează de cea a Conciliului Vatican I, cele două trebuind luate la pachet, Vatican I fiind norma de interpretare pentru Vatican II. Pe 9 iunie - cu o lună înainte de cea de a VIII a sesiune a dialogului teologic ortodox catolic de la Baltimore - Ioan Paul II aproba o Notă a Congregaţiei prezidate de cardinalul Ratzinger cu privire la sensul expresiei „Biserici surori". Deşi e folosită oficial de Conciliul Vatican II (Unitatis Redintegratio 14), de papa Paul VI (1967), de Ioan Paul II (1985, 1991, 1995, 1999), utilizarea ei trebuie făcută într un sens riguros, plecând de la unicitatea şi universalitatea Bisericii lui Hristos. Ca atare, Biserici surori sunt doar Bisericile particulare (locale) între ele, a căror mamă e Biserica una a lui Hristos care subzistă în Biserica Romano Catolică; prin urmare, spre deosebire de Biserica particulară a Romei, Biserica Catolică nu poate fi soră a unei Biserici particulare sau grup de Biserici. Sensul acestei precizări se lămureşte pe fundalul faimoasei declaraţii de pe 6 august 2000 a aceleiaşi Congregaţii, intitulate Dominus Jesus şi tratând „despre unicitatea şi universalitatea mântuitoare ale lui Hristos şi ale Bisericii Lui". Paragrafele 16-17 despre „unicitatea şi universalitatea Bisericii" - care a produs un imens scandal ecumenic - repetă celebra învăţătură conciliară din Lumen gentium 8, potrivit căreia Biserica unică a lui Hristos „subzistă în" Biserica Romano Catolică fără a exclude existenţa unor „elemente de adevăr şi sfinţire" în afara acesteia. Nota 56 precizează însă fără echivoc - în cuvintele şi în sensul aceleiaşi constituţii conciliare Lumen gentium - că expresia „subzistă în" „nu înseamnă că unica Biserică a lui Hristos ar putea exista şi în Biserici şi comunităţi ecleziale necatolice", în care există doar „elemente de Biserică derivate din Biserica Catolică şi conducând spre ea". Cu nuanţe însă: în timp ce în virtutea episcopatului şi Euharistiei lor valide, Bisericile Ortodoxe ieşite din comuniune cu Roma sunt încă „Biserici particulare" adevărate, comunităţile protestante ieşite din Reformă, care n au mai păstrat episcopatul valid şi substanţa integrală a Euharistiei, sunt doar „comunităţi ecleziale", chiar şi aici însă prezenţa Botezului asigură totuşi o comuniune imperfectă cu Biserica Catolică.

Alegerea pe 19 aprilie 2005 a cardinalului prefect Joseph Ratzinger în vârstă de 78 de ani ca papa Benedict XVI - dorinţă testamentară expresă a lui Ioan Paul II, pe cât se pare - a marcat triumful acestei orientări ecleziologice şi teologice stricte acum la chiar vârful Bisericii Romano Catolice. Tradiţionalismul catolic al noului papă - al nouălea papă german - a devenit evident încă de la primele sale gesturi, începând cu situarea, prin alegerea numelui, în descendenţa papei Benedict XV (1914-1922) şi reciclarea unor piese din vestimentaţia pontificală abandonate de ultimii papi şi continuând cu nostalgica acordare din nou a permisiunii celebrării vechii misse latine tridentine. Noul papă şi a plasat de altfel pontificatul sub semnul luptei împotriva dictaturii relativismului prin revenirea la raţiune, autoritate şi tradiţie. Declaraţiile sale tranşante - ca aceea despre islam din faimosul discurs de la Regensburg de pe 12 septembrie 2006 - au inflamat deja opinia publică mondială. Iar faptul că şi a consacrat prima enciclică temei iubirii lui Dumnezeu şi iubirii creştine (Deus est caritas, 25 decembrie 2005), iar la sfârşitul lui noiembrie şi începutul lui decembrie a făcut o vizită în Turcia islamică şi patriarhului ecumenic Bartolomeu I nu atenuează, ci, din contră, amplifică rezonanţa gesturilor sale conservatoare.

Abandonarea în ediţia pe 2006, apărută la 1 martie, a lui Annuarium Pontificium a celui de al cincilea din cele nouă titluri oficiale ale papei - cel de „patriarh al Occidentului"9 - a stârnit pe drept cuvânt - în ciuda „clarificării" ecumenice a Consiliului pontifical pentru unitate prezidat de cardinalul Kasper - proteste şi nelinişti din partea Bisericilor Ortodoxe10 (a se vedea declaraţia Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice; www.ec patr.org). Încă din iunie 2000, în Nota privitoare la expresia „Biserici surori" (§ 3), cardinalul Ratzinger ţinea să precizeze: „În literatura creştină această expresie începe să fie folosită în Răsărit atunci când din secolul V începe să câştige teren ideea «pentarhiei», potrivit căreia în fruntea Bisericii stau cinci patriarhi, iar Biserica Romei are primul loc între aceste Biserici surori patriarhale. În această privinţă trebuie observat că nici un pontif roman n a recunoscut vreodată această echivalare a scaunelor, nici n a acceptat ca Bisericii Romei să i se dea numai un primat de onoare. Mai trebuie subliniat şi că această structură patriarhală tipică pentru Răsărit nu s a dezvoltat niciodată în Occident". În martie 2006 - cu şase luni înainte de cea de a IX a sesiune plenară a Comisiei mixte de dialog teologic ortodox catolic de la Belgrad care a discutat, fără să finalizeze însă, un document pe tema „sinodalitate şi autoritate în Biserică" - cardinalul Ratzinger, devenit între timp papa Benedict XVI, renunţa - fără explicaţii de data asta - la titlul, socotit devenit virtual, de „patriarh al Occidentului". Semnificaţia acestui gest simbolic este însă transparentă: Benedict XVI vrea să blocheze anticipat reinterpretarea plauzibilă a primatului universal în contextul unei comuniuni interpatriarhale, proprie primului mileniu creştin, reafirmând în schimb viziunea monarhică despre primat proprie mileniului al doilea, cu toate că ea a condus atât la schisma din 1054 dintre Răsăritul şi Occidentul creştin, accentuată de conciliile pseudo-unioniste de la Lyon (1274) şi Florenţa (1439) şi de diversele uniatisme, cât şi la fracturarea Occidentului creştin în secolul XVI ca urmare a Reformei devenită protestantism.

Aceeaşi strategie de poziţionare anticipată poate fi detectată şi în spatele celui mai recent document al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei a Vaticanului, primul din noul pontificat al lui Benedict XVI. Cu două luni înainte de a III a Adunare Ecumenică a Bisericilor Europene de la Sibiu din 4-9 septembrie şi cu trei luni înainte de a X a sesiune plenară a Comisiei de dialog teologic ortodox catolic de la Ravenna din 8-15 octombrie, Vaticanul vine cu o nouă serie de reafirmări exclusiviste ale statutului său ecleziologic sub forma unor răspunsuri la cinci întrebări privitoare la doctrina catolică despre Biserică. Documentul se vrea o clarificare de uz intern menită să elimine o serie de interpretări eronate ale ecleziologiei Conciliului Vatican II răspândite în teologia catolică, şi să precizeze sensul exact al unor afirmaţii disputate de documentele conciliare. Aşa cum arată „Articolul comentariu" al Declaraţiei, postat şi el pe site ul www.vatican.va, documentul vizează interpretările supralicitate, selective şi contraproductive ale semnificaţiei generale a conciliului şi a doctrinei sale ecleziologice; acestea îl consideră exagerat drept o „cotitură copernicană", îi dau „lecturi parţiale şi unilaterale" şi care „contrapun" unele elemente altora, exagerându le sau diminuându le semnificaţia. De aceea, declaraţia - care în sine nu spune absolut nimic nou, ci este practic o reformulare mai tehnică a paragrafelor 16-17 din declaraţia Dominus Jesus din 2000 - poate fi uşor concentrată în câteva teze:

1. Conciliul Vatican II n a schimbat, ci doar a explicitat şi aprofundat doctrina catolică anterioară „clasică" despre Biserică. Accentul decisiv deci este pus pe continuitate, nu discontinuitate.

2. Controversata expresie din Lumen gentium 8, 2, potrivit căreia „Biserica lui Hristos subzistă în Biserica Catolică" are un sens exclusiv, nu inclusiv. Aceasta e afirmaţia cea mai dură şi care a generat proteste (deşi ea există ca atare şi în Dominus Jesus). Biserica Catolică îşi reafirmă convingerea că ea este Biserica una voită şi întemeiată de Hristos, că are subiect unic - pentru că nu pot exista mai multe Biserici - şi subzistă deplin doar în Biserica Catolică.

3. Explicaţia faptului pentru care Lumen gentium a preferat expresia „subzistă în" în locul lui „este" e aceea că prin aceasta Conciliul a vrut să afirme simultan două lucruri paradoxale: atât „identitatea deplină între Biserica lui Hristos şi Biserica Catolică", cât şi o largă recunoaştere în afara ei a multor elemente de sfinţire şi de adevăr, deci cu valoare mântuitoare şi de care Hristos se serveşte ca instrumente de mântuire; ele derivă însă din plenitudinea lor în Biserica Catolică şi trimit spre aceasta şi spre unitatea ei.

4. Bisericile răsăritene separate de Roma - nu doar cele ortodoxe bizantine chalcedoniene, ci şi cele nechalcedoniene - merită numele de „Biserici particulare" sau „locale" adevărate şi, ca atare, sunt „surori" ale Bisericilor particulare catolice, pentru că au menţinut structura ierarhică şi sacramental euharistică, precum şi succesiunea apostolică. Cu toate acestea, absenţa comuniunii cu succesorul lui Petru (considerată pe urmele lui Communionis notio „principiu constitutiv interior" al oricărei Biserici locale depline) le face să sufere de o carenţă sau deficit (defectus) de „plenitudine a catolicităţii" (Unitatis redintegratio 4) care există doar în interiorul unui episcopat guvernat de succesorul lui Petru.

5. La protestanţi, care n au menţinut succesiunea apostolică în Taina Preoţiei şi nici integralitatea misterului euharistic, acest deficit se transformă într o rană (vulnus) cronică, iar aceasta face ca, potrivit standardelor dogmaticii romano catolice, să nu poată fi numite „Biserici" în sens propriu, ci doar „comunităţi ecleziale". Ceea ce însă, conform doctrinei aceluiaşi Conciliu, nu privează aceste comunităţi, chiar şi aşa deficitare, de un caracter „eclezial" şi de exercitare a unui rol „mântuitor" real faţă de credincioşii lor, protestanţi în speţă de toate denominaţiunile. Prin botez însă şi aceştia sunt în comuniune cu Biserica Catolică şi implicit cu Biserica una a lui Hristos.

Noutatea Răspunsurilor nu este aşadar una de conţinut - toate aceste afirmaţii sunt prezente în documentele conciliare adoptate pe 21 noiembrie 1964 -, ci mai degrabă una de stil, de context şi de strategie. Benedict XVI ţine să reamintească în primul rând catolicilor - şi implicit necatolicilor - că trebuie să citească Conciliul Vatican II prin prisma continuităţii şi fidelităţii cu tradiţia catolică a mileniului al doilea, care nu e de depăşit sau de relativizat. Accentul oficial în receptarea Conciliului Vatican II s a mutat decis de pe schimbare pe conservare, de pe discontinuitate pe continuitate. Cu alte cuvinte, Conciliul Vatican II se interpretează în lumina Conciliului Vatican I, nu invers, cum s a crezut chiar şi în largi segmente din lumea catolică până acum.

În aceste condiţii, în ce priveşte perspectivele relaţiilor ecumenice cu Ortodoxia, este clar că Vaticanul nu are în vedere în ipoteza unei uniri cu Biserica Ortodoxă (scopul declarat al dialogului teologic bilateral) alt model decât cel hibrid al aşa-zisului „greco-catolicism", Bisericile Ortodoxe având doar perspectiva de a deveni un nou gen de Biserici „unite". În această eventualitate pur ipotetică, Bisericilor Ortodoxe care ar accepta unirea cu Biserica Romano-Catolică în structura ei actuală ar urma să li se aplice noul codice de drept canonic „oriental" al Vaticanului: Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium promulgat „motu proprio" pe 25 octombrie 1990 de papa Ioan Paul II. Mixând „sui generis" ecleziologia şi dreptul canonic latin cu cele ortodoxe, noul codice a promovat Bisericile greco-catolice existente de la rangul de simple „rituri" la cel de „Ecclesiae sui juris", construindu-le o identitate ecleziologică şi canonică proprie. Prin aceasta, Vaticanul şi-a instituţionalizat propriul „Orient" (creat de-a lungul timpului prin diferitele uniatisme şi unionisme din trecut) oferind totodată versiunea oficială a ceea ce înţelege să fie Biserica Romano-Catolică actuală, diversificată intern de sus în jos ca o „comuniune de Biserici" de tradiţii diferite unite în jurul papei.

 

Roma nu este aşadar deloc dispusă să asume provocarea internă pe care ar reprezenta o pentru ea însăşi acceptarea, fie şi numai în raport cu ortodocşii, a unui primat în sensul modelului oferit de Sinoadele Ecumenice din mileniul întâi, pe care Bisericile Ortodoxe îl pun drept condiţie de unire, ca singurul acceptabil (în eventualitatea clarificării în dialogul teologic bilateral a tuturor articolelor de credinţă aflate în dispută de secole). Ironia providenţei face ca în 1967 şi 1969 profesorul de dogmatică Joseph Ratzinger să fi propus explicit patriarhalizarea internă a Bisericii Romano Catolice şi limitarea, pentru Bisericile Ortodoxe, a exerciţiului primatului roman doar la exigenţele mileniului întâi. Devenit cardinal-prefect şi acum papă, profesorul reformator de la Conciliu, deschis mileniului întâi, s a transformat însă într un apologet inflexibil al mileniului al doilea latin, refuzându-şi propriul său titlu patriarhal şi reafirmând, în termeni scandaloşi ecumenic, exclusivismul ecleziologic romano catolic. Mesajul pentru ecumenism şi dialog este unul transparent: chiar şi în mileniul al treilea, Roma oficială nu va renunţa la mileniul al doilea, în ciuda faptului că el a generat deja două schisme ale lumii creştine. În ciuda deschiderilor notabile şi sincere făcute de unii teologi sau grupuri din sânul Bisericii Romano-Catolice, structura ecleziologică a Bisericii Romano-Catolice continuă să rămână neclintit cea papal monarhică a celui de-al doilea mileniu creştin, dogmatizată brutal de Conciliul Vatican I (neterminat din pricina izbucnirii in 1870 a războiului franco-german) şi reafirmată cu nuanţe şi deschideri de contradictoriul Conciliu Vatican II (despre care s-a spus că, la rândul său, a rămas neterminat şi ar cere de aceea, pentru o înnoire reală a Bisericii Romano-Catolice, un Conciliu Vatican III). Sensul profund al ecumenismului catolic este de aceea tot acela al „readucerii", acum prin dialog şi convingere, a tuturor necatolicilor (fie ei Biserici particulare, cum sunt ortodocşii „schismatici" dar cu Euharistie şi Preoţie valide, fie doar comunităţi ecleziale, cum sunt protestanţii „eretici", cu Scriptură, dar fără Preoţie sacramentală şi, ca atare, fără Euharistie validă) la unica Biserică a lui Hristos identică deplin doar cu Biserica Romano-Catolică guvernată de „succesorul lui Petru", căreia îi aparţin prin Botez şi, respectiv, prin Preoţie, nu însă şi de fapt. Prin restabilirea comuniunii canonice cu papa, cu alte cuvinte prin acceptarea cu supunere religioasă a jurisdicţiei universale şi a magisteriului infailibil „ex cathedra" („ex sese, non ex consensu Ecclesiae") al episcopului Romei, pontif suprem învestit iure divino cu „autoritate episcopală absolută şi imediată asupra tuturor episcopilor şi credincioşilor", se realizează nu unitatea Bisericii, dată deja în persoana acestuia ca „fundament şi cap vizibil" al ei, dar se actualizează universalitatea ei extensivă.

Acestei ecleziologii universaliste şi monarhice, Biserica Ortodoxă i-a opus şi îi opune ecleziologia sacramentală a unor Biserici locale depline aflate în comuniune prin unitatea credinţei ortodoxe, a Tainelor şi ordinii canonice, şi a căror universalitate rezultă din recunoaşterea reciprocă, exprimată liturgic şi sinodal, a unor Biserici locale surori egale în interiorul ordinii canonice sinodal-primaţiale stabilite de Sfinţii Părinţi la Sinoadele Ecumenice, pentru ca Biserica să reflecte la toate nivelurile - local, regional şi universal - modelul vieţii Sfintei Treimi (cf. canonul 34 apostolic).

Conştientă şi mândră nu mai puţin, prin însuşi numele ei de Ortodoxă, de faptul că e singura care păstrează neschimbată tradiţia apostolică şi patristică - şi că astfel adevărata Biserică una a lui Hristos subzistă prin darul lui Dumnezeu în Ortodoxie -, Biserica Ortodoxă va fi nevoită să şi afirme mai limpede la nivel oficial11 identitatea în spaţiul ecumenic: nu Ortodoxia e o deviere de la creştinismul apostolic romano-catolic latin, ci, din contră, prin multitudinea inovaţiilor mileniului al doilea romano-catolicismul e, în aceste aspecte, cel puţin o abatere inacceptabilă de la tradiţia apostolică şi patristică ortodoxă a Bisericii una a lui Hristos.

În 1979, episcopul Antonie Plămădeală îşi exprima speranţa, dezminţită însă, că declaraţia „Mysterium Ecclesiae va rămâne un document de arhivă şi o încercare regretată"12. Din contră, din 1973 încoace declaraţii similare s au repetat periodic aproape previzibil. Departe de a fi „o invitaţie la dialog", impactul unor atari declaraţii asupra climatului ecumenic şi a dialogului teologic este unul nefast. Duc la ceea ce în 1974 acelaşi episcop român numea „pierderea încrederii în partenerul romano catolic". Căci, la urma urmei, „cine se va mai antrena într un dialog cu această Biserică fără teama că o nouă declaraţie Mysterium Ecclesiae nu va veni să dărâme dintr odată tot ce se va fi clădit în ani? Şi care dintre teologii ortodocşi sau protestanţi nu se va teme că, într o zi, Roma îi va spune că, de vreme ce a intrat în dialog cu ea, înseamnă că a recunoscut în ea adevărata Biserică, unica, potrivit cu învăţătura acestei Biserici, pentru care ecumenism înseamnă întoarcerea la romano catolicism?"13.

 

1 Cf. studiul meu „950 de ani de la Marea Schismă. Interpretări şi documente", Revista teologică, Sibiu, XIV (86) 2004, nr. 3, pp. 8-41 şi nr. 4, pp. 79-113.

2 A se vedea analiza şi evaluarea lor ortodoxă în teza de doctorat a Pr. prof. Dumitru Popescu, „Ecleziologia romano-catolică după documentele celui de la doilea Conciliu de la Vatican şi ecourile ei în teologia contemporană", Ortodoxia , Bucureşti, 24 (1972) , nr. 3, pp. 325-458 şi extras.

3 Pentru detalii a se vedea studiul meu „Conciliul Vatican II, reforma Bisericii si dilemele epocii postconciliare. Reflecţiile unui teolog ortodox", în Perspective asupra Conciliului Vatican II, ed. R. Lazu - A. Tat, Ed. Galaxia Gutenberg, Tg Lăpuş, 2004, pp. 61-83.

4 „Hans Küng şi declaraţia «Mysterium Ecclesiae»", Ortodoxia 26 (1974) nr. 1, pp. 5-69, reluat în volumul: Dr. Antonie Plămădeală, Ca toţi să fie una, Bucureşti, 1979, pp. 193-273.

5Ca toţi să fie una, p. 248.

6Ibid., p. 266.

7 La prima sa sesiune plenară (Patmos Rodos, 1980), Comisia a adoptat un plan, o metodă şi o listă de teme propuse pentru prima etapă a dialogului. Scopul dialogului, s a spus, e „restaurarea comuniunii depline între cele două Biserici, bazată pe unitatea credinţei potrivit experienţei şi tradiţiei comune a Bisericii primare şi exprimate în celebrarea comună a Euharistiei"; metoda e pozitivă, plecând de la elementele comune, care unesc cele două Biserici; primele teme abordate urmau să fie cele legate de Sfintele Taine şi relaţia lor cu credinţa şi structura Bisericii. Pregătite de lucrările preliminare a trei subcomisii, sintetizate de un comitet de coordonare, sesiunile plenare erau planificate să se desfăşoare tot la doi ani. Acest ritm n a fost menţinut decât în primii zece ani de existenţă şi activitate ai Comisiei, respectiv între 1980-1990 când au avut loc 6 sesiuni plenare (Patmos Rodos, 1980; München, 1982; Creta, 1984; Bari, 1986-1987; Valaamo, 1988 şi Freising, 1990) care au condus la adoptarea a trei documente teologice comune, reprezentând tot atâtea importante etape pe calea realizării unei convergenţe teologice: Misterul Bisericii şi al Euharistiei în lumina misterului Sfintei Treimi (München, 1982); Credinţă, Taine şi unitatea Bisericii (Bari, 1987); Taina Preoţiei în structura sacramentală a Bisericii cu referire deosebită la importanţa succesiunii apostolice pentru sfinţirea şi unitatea poporului lui Dumnezeu (Valaamo, 1988). În februarie 1990, comitetul de coordonare reunit la Moscova a pregătit pentru sesiunea plenară din iunie 1990 de la Freising proiectul de document comun intitulat „Consecinţe ecleziologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii: conciliaritate şi autoritate în Biserică". El nu avea să fie discutat decât în septembrie 2006 la sesiunea de la Belgrad, întrucât precipitarea evenimentelor legate de reorganizarea Bisericilor unite din Ucraina şi România odată cu prăbuşirea comunismului între anii 1985-1989 a impus din 1990 încoace uniatismul drept temă unică a dialogului teologic dintre Bisericile Ortodoxe şi Biserica Romano Catolică. Lucrul a fost cerut încă de cea de a III a Conferinţă Presinodală Panortodoxă (Chambésy, 1986), precum şi, cu insistenţă, de reuniunea tuturor întâi stătătorilor Bisericilor Ortodoxe, care la adunarea din Fanar (1992) a protestat împotriva prozelitismului catolic relansat şi a resuscitării uniatismului. În aceste condiţii, sesiunile a VI a şi a VII a ale Comisiei au condus la adoptarea a două documente comune privitoare la uniatism: declaraţia de la Freising (1990), şi documentul de la Balamand (1993): Uniatismul ca metodă de unire în trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni. Reactivarea Bisericilor unite cu Roma în Estul Europei a reprezentat o experienţă traumatică pentru Bisericile Ortodoxe ieşite şi ele din comunism, care au perceput o ca relansare a unei noi versiuni a uniatismului istoric. Datorită discrepanţei dintre declaraţiile şi acţiunile Vaticanului, dialogul iubirii între Bisericile Ortodoxe şi Romano Catolică a îngheţat, iar cel teologic - al Adevărului - a intrat într un grav impas. Din acest impas s a putut ieşi la Balamand (1993, unde s a reuşit adoptarea controversatului document comun cu titlul menţionat mai sus) numai prin distincţia între „uniatism" - respins ca „metodă" de unire specifică trecutului dar inacceptabilă azi - şi realitatea Bisericilor unite actuale, asumată şi oficializată de Vatican şi recunoscută aici de ortodocşi doar „ca parte a comuniunii catolice". Uniatismul era respins în documentul de la Balamand ca metodă şi model de unire inacceptabil, pe baza unei recunoaşteri reciproce a Bisericilor Catolice şi Ortodoxe drept „Biserici surori" posedând ambele în mod egal mijloacele mântuitoare (§ 12 şi 14). Dezbaterile din cadrul celei de a VIII a Sesiuni plenare a Comisiei desfăşurate între 9-19 iulie 2000 la Baltimore (programată iniţial pentru 1999, dar amânată pentru 2000 din cauza războiului din Iugoslavia) a confirmat încă o dată impasul dialogului teologic ortodox-catolic (cf. referatul meu „Dialogul teologic ortodox catolic 1986-2000 la răscruce: care ecleziologie? Status quaestionis. Referat Baltimore iulie 2000", în: Arhiepiscopului Bartolomeu Valeriu Anania in honorem, Ed. Renaşterea, Cluj Napoca, 2001, pp. 61-79 şi „Uniatismul - impas ecleziologic. Pe marginea celei de a VIII a Sesiuni plenare a Comisiei internaţionale mixte pentru dialog teologic între Bisericile Ortodoxe şi Biserica Romano Catolică, Baltimore, 9-19 iulie 2000", Vestitorul Ortodoxiei, nr. 251-252, 1 august 2000, pp. 1-3). Ea poate fi uşor constatată şi de un simplu bilanţ statistic: între 1991-2000 au avut loc abia două sesiuni plenare în loc de cinci preconizate, s a adoptat un singur document comun - cel de la Balamand (1993) - şi s a abordat o singură temă: uniatismul şi implicaţiile lui. Impasul actual al dialogului ortodox catolic - deşi în septembrie 2006 la Belgrad s-a reuşit o fragilă reînnodare a firului rupt în 1990 prin revenirea la vechea agendă de lucru a dialogului ( a se vedea discuţia mea din „Raport cu privire la lucrările celei de-a IX-a sesiuni plenare a Comisiei mixte internaţionale pentru dialog teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, Belgrad, 18-25 septembrie 2006", Studii teologice seria III-a, an II, 2006, nr. 3, pp. 153-168) - se situează într un context care atestă semnele îngrijorătoare ale unei tot mai evidente şi riscante reconfesionalizări a vieţii religioase pe plan mondial, în care răcirii entuziasmului ecumenic din anii `60-`70 (s-a vorbit de „iarna ecumenică" a sfârşitului secolului XX) îi corespunde ascensiunea primejdioasă a conservatorismelor, fundamentalismelor şi închiderilor religiilor, bisericilor şi confesiunilor în propria lor carapace, ca reacţie la secularizarea şi relativismul etic şi religios al societăţilor postmoderne din noua eră a globalizării.

8 Cf. articolul meu „Vaticana. Declaraţia Dominus Iesus şi semnificaţia ei antiecumenică", Renaşterea, Cluj Napoca, nr. 10, octombrie 2000, pp. 8-9.

9 Cele nouă titluri sunt: episcop al Romei; vicar al lui Iisus Hristos; succesor al lui Petru; pontif suprem al Bisericii universale; patriarh al Occidentului; primat al Italiei; arhiepiscop şi mitropolit al Bisericii Romei; suveran al statului Vatican; şi slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu.

10 Cf. articolul meu „Papa renunţă la titlul de patriarh al Occidentului. Semnificaţiile posibile ale omiterii unui titlu pontifical vechi de 1500 de ani", Renaşterea, Cluj-Napoca, nr. 10, octombrie 2006.

11 Aşa cum a făcut de exemplu Biserica Ortodoxă Rusă în remarcabila declaraţie adoptată de Soborul jubiliar din 14 august 2000 intitulată „Principiile fundamentale ale atitudinii Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de celelalte confesiuni creştine" (www.mospat.ru).

12Ca toţi să fie una, p. 268.

13Ibid., p. 266.


 

IOAN I. ICĂ JR.