Asistenţa bolnavului renal
în stadiul terminal

Mirela Gherman-Căprioară

Adeseori, stând la căpătâiul unui bolnav pentru care căile ştiinţei medicale deveniseră neputincioase, mi s-au arătat în minte imaginile pilduitoare zugrăvite de meşteri ai bizantinismului românesc pe zidurile Sfintelor mânăstiri. Mai presus de orice, Biserica devine călăuza spre slăvi a sufletului împovărat pentru care există chiar la marginea vieţii speranţă, îndurare şi iertare. Atunci, iată, chiar oamenii cei mai învăţaţi înţeleg că în lume se face „Voia Domnului". Pilduitoare rămâne acea frumoasă parabolă din Faptele Apostolilor despre întâmplarea lui Pavel cu şarpele care i-a încolăcit braţul ameninţându-l şi pe care prin Voia Domnului îl scutură în foc şi rămâne întreg şi nevătămat.

Desigur, ca ultimă cale, putem invoca miracolul, dar, de bună seamă, la căpătâiul muribundului, medicul fără credinţă e ca omul fără cuvinte. Aşadar va trebui să găsim cuvintele, ca puterea lor să fie balsam pe rănile omului suferind.

Sunt fapte, sunt împrejurări, cu care specialistul nefrolog se întâlneşte în mod inevitabil.

Specialistul nefrolog se confruntă şi, după cum demonstrează statisticile, va continua să se confrunte mult timp de acum înainte cu o creştere, cu caracter epidemic, dramatic, a numărului de bolnavi renali în fază terminală, pentru care stabilirea diagnosticului este însoţită de o sentinţă implacabilă - moartea. Graţie, însă, unor tehnici de suplinire a funcţiei rinichiului iremediabil distrus, graţie dializei şi transplantului renal aceşti bolnavi pot supravieţui, pot să se reintegreze în familie şi societate.

Dezvoltarea rapidă şi profundă a tehnologiei medicale, noile probleme de ordin moral, etic, legislativ, filozofic, pe care aceasta le ridică, (care altădată erau de neconceput sau păreau rezolvate pentru totdeauna), costurile foarte ridicate ale tehnicilor de supleere renală, disponibilităţile bugetare reduse, care, adeseori, limitează numărul pacienţilor ce pot beneficia de aceste metode terapeutice constituie alte mari şi continue provocări pentru nefrologul zilelor noastre. Acesta este obligat să armonizeze cu profesionalism tehnologia cu umanismul, cercetarea ştiinţifică cu cea aplicată, angajamentul medicului cu sacrificiul discipolului lui Hipocrate.

Munca nefrologului nu se bizuie doar pe cunoştinţele şi dăruirea sa, ci în egală măsură pe solidaritatea nu numai între cei ce contribuie la reuşita actului medical, ci şi între ei şi cei care se află în suferinţă.

În practica diurnă, pentru un specialist în nefrologie se insinuează expresiv realitatea relaţiei dintre suferindul renal în faza terminală şi tehnica tot mai sofisticată de dializă. Fără îndoială, e vorba de o dependenţă, fără precedent în istoria tehnologiei medicale, de un aparat, de o procedură medicală, de un grup de persoane (medici, asistente, tehnicieni, psihologi, reprezentanţi ai administraţiei, ai caselor de asigurări de sănătate). Bolnavul ştie că sângele său trebuie primenit la intervale exacte, fapt care-i prelungeşte artificial existenţa biologică, chiar dacă şansa vindecării nu mai există.

Dializa în sine devine în acest mod o binecuvântare, salvarea naufragiatului, speranţa, chiar certitudinea sa.

Din confruntările zilnice, din lupta noastră pentru viaţă, dializa poate însemna şi un exemplu de meditaţie.

Există o întrebare: prin faptul că dializa e salvarea sa, omul bolnav nu ajunge oare să fetişizeze aparatul? Există primejdia ca dializa să strecoare în subconştientul suferindului renal ideea dominanţei, o anume tiranie a obiectului creat de om asupra omului? Este, în parte, un fenomen asemănător celui de robotizare în societatea modernă, cu observaţia că, în cazul la care ne referim, sunt sesizabile anumite accente evident dramatice.

În acest punct intervine prezenţa şi contribuţia nemijlocită a medicului, ca persoană. El stabileşte diagnosticul, stabileşte parametrii aplicării unui tratament adecvat. O analiză superficială ar putea releva că aici se opreşte rolul specialistului nefrolog. Considerăm însă că a gândi astfel înseamnă să eludăm una din atribuţiile esenţiale, după opinia noastră cu efecte concrete, cu repercusiuni fiziologice.

O implicare precoce şi continuă a medicului, a tuturor celor ce iau parte la făurirea actului medical este esenţială în procesul de adaptare psihosocială a bolnavului la noul mod de viaţă. În acest complex demers, care este asistenţa bolnavului renal în stadiul terminal, contează neîndoielnic sprijinul profesional, de specialitate, dar acesta nu poate înlocui relaţia umană, sinceră, cuvântul omenos, mai mult decât atât, raportarea la divinitate, la izbăvirea şi alinarea Dumnezeiască.

Medicul nu poate substitui duhovnicul. Iată, de ce considerăm că prezenţa în clinică a duhovnicului, a confesorului, este importantă în situaţiile de criză şi mai ales în vecinătatea sfârşitului lumesc.

În anii petrecuţi în preajma cazurilor cu puţine speranţe, nu odată mi-au venit în minte exemplele unor personalităţi din domeniul ştiinţei, artei, poeziei, pe care credinţa i-a însoţit în toate demersurile profesiei lor. Mă gândesc, astfel, la medicul-poet Vasile Voiculescu, reprezentant de marcă al mişcării tradiţionaliste a „ortodocşilor", sau la ironicul, sarcasticul Voltaire, care, la cumpăna dintre lumi, în faţa inexorabilului, s-a întors spre credinţă, spre Dumnezeu, ca singură alinare şi mântuire.

Mă urmăreşte, pot spune, privirea arzătoare a bolnavului în stare gravă, care am impresia că se agaţă de privirea, de prezenţa medicului nefrolog, şi în gând îmi vin acele excepţionale versuri argheziene din „Cântec mut":

„La patul vecinului meu

A venit az-noapte Dumnezeu

Cu toiag, cu îngeri şi sfinţi.

Erau aşa de fierbinţi

Că se făcuse în spital

Cald ca sub un şal.

Ei au cântat din buciume şi strune

Câte o rugăciune,

Şi au binecuvântat

Lângă doftorii şi lângă pat"

Iată, de ce subliniez faptul că Biserica e chemată să fie alături de personalul medical în spitale.

„Dorinţa de a deschide larg uşile caselor noastre Mântuitorului!" releva cunoscutul cărturar clujean Sextil Puşcariu. În acest spirit, icoana poate ocupa un loc aparte, creând un spaţiu de adevărat „catharsis", punte spre înalt, mesager al omului în durere cu duhul ceresc.

Sunt convinsă că în acest început de veac nefrologia, ca domeniu al ştiinţei medicale, va înregistra noi şi majore descoperiri.

Dar, să nu uităm, „Omul sfinţeşte locul". Medicul, personalul medical, însufleţesc locul. La căpătâiul bolnavului credinţa este aliatul cel mai de seamă al omului în halat alb.

Cele câteva idei exprimate acum, cu acest prilej, în care alături de medicină mi-am luat drept aliat cuvântul, credinţa şi în bună măsură cuvântul poetului, doresc să fie expresia personală a unui specialist nefrolog care crede în puterile tămăduitoare ale profesiei sale.

În anul de graţie 2007, al integrării în Uniunea Europeană, nefrologia românească, am certitudinea, va progresa, va salva tot mai multe vieţi.

Şi totuşi, fie că este vorba de România, fie că ne-am afla în cea mai sofisticată şi modernă clinică occidentală, vorbele aceluiaşi mare poet sunt şi vor fi mereu actuale:

„Tare sunt singur, Doamne şi pieziş!

Copac pribeag uitat în câmpie...

Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.

Trimite, Doamne, semnul depărtării,

Din când în când câte un pui de înger.

Să bată alb din aripă la lună,

Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună ."

MIRELA GHERMAN-CĂPRIOARĂ