Taina morţii ca taină a vieţii.
Atitudinea creştinului faţă de moarte

Ştefan Iloaie

„De la moarte la viaţă"

Moartea este printre puţinele certitudini ale vieţii, dacă nu chiar singura dintre ele. Deşi cel mai adesea ne gândim la ea ca fiind separată de viaţă, una o presupune obligatoriu pe cealaltă, într-o reciprocitate interioară şi un echilibru nestricat decât de faptul că cea din urmă îi premerge celei dintâi: nu trăim pentru că am murit, ci murim pentru că am trăit.

Despre viaţă se vorbeşte tot mai mult ca despre un „bun", o proprietate, ceva care impune relaţia materială, distantă şi rece dintre cel care posedă şi lucrul posedat, aflat în stăpânire. Materialitatea a dorit dintotdeauna să-şi extindă stăpânirea şi asupra lucrurilor spirituale, şi parcă nu a reuşit aceasta mai cu succes decât în vremea noastră.

Din punct de vedere creştin însă, omul posedă viaţa nu ca pe un oricare alt bun, ci ca pe unul pe care-l numim în sens propriu „dar", care este suport pentru celelalte valori şi cadru în care se realizează valorile. Cel care-L urmează pe Hristos nu va aşeza valoarea supremă pe viaţa pământească, ci pe cea veşnică. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie: „Cunoscând sfinţii cu înţelepciune nestatornicia şi trecerea succesivă a vieţii acesteia, au înţeles că nu aceasta este viaţa dăruită de Dumnezeu oamenilor la început, ci au învăţat tainic că Dumnezeu a creat la început alta, dumnezeiască şi mereu la fel, una despre care au înţeles că e demnă de Dumnezeu"¹.

Viaţa este primul dar pe care omul îl primeşte de la Creator şi ea trebuie dezvoltată pentru creşterea şi întărirea în bine, în Hristos: „Harul lui Dumnezeu este viaţa veşnică întru Hristos Iisus, Domnul nostru" (Rm 6, 23). Existenţa personală a omului se realizează în viaţa terestră şi are ca scop împlinirea morală pentru viaţa veşnică: „Pentru noi, scopul vieţii, în vederea căruia facem totul şi spre care ne grăbim, este fericita vieţuire în veacul ce va să fie. Iar aceasta se împlineşte în a ne lăsa stăpâniţi de Dumnezeu. Ceva mai bun decât aceasta nici cu gândul n-ar putea fi descoperit de firea cea raţională, de om"².

Referatul creaţiei, intervenţia directă a lui Dumnezeu în aducerea omului la existenţă - după ce le crease pe toate celelalte doar prin cuvântul Său -, ne descoperă sensul profund al vieţii umane, deoarece minunea demersului divin implică specificul relaţiilor omului cu Creatorul său: viaţa pe care omul o primeşte este spaţiul în care urmează să se manifeste Însuşi Dumnezeu. În acest sens, prin viaţa sa omul este „manifestare a lui Dumnezeu, semn al prezenţei Lui, urmă a slavei Lui"³.

Caracterul transcendent al vieţii terestre şi întregul ei sens îi este conferit de împlinirea acesteia în viaţa veşnică, în Dumnezeu Însuşi - „Viaţa voastră este împreună cu Hristos ascunsă-n Dumnezeu" (Col 3, 3) -, de aceea sensul celei dintâi se cuprinde în cea de a doua: „Vocaţia noastră primă este de a participa la viaţa divină însăşi"⁴. Hristos este sensul vieţii omului pentru că El Şi-a dovedit iubirea de Fiu înaintea Tatălui şi pentru că S-a adus în lumea păcatului pe Sine ca Viaţă, descoperindu-ne în acelaşi timp şi adevărata raţiune pe care viaţa noastră o are împreună cu toate creaturile.

Adevărata noastră viaţă este cea întru Hristos; El este dăruitorul şi împlinitorul ei, Cel care ne conferă sens şi putere de a-L urma, Cel care ne transformă fundamental viaţa în viaţă veşnică. Dar, până acolo, viaţa terestră este deja o pregustare din Împărăţie, căci Biserica ni-L apropie real pe Hristos, în comuniunea euharistică şi în comunitatea tuturor creştinilor, de aici şi de pretutindeni, de acum şi dintotdeauna. Apostolul Pavel accentuează în nenumărate rânduri că viaţa unui creştin se fundamentează pe viaţa lui Hristos, îndumnezeirea ca participare la iubirea divină fiind posibilă doar în acest fel: „Viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor" (2 Co 4, 11); „Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa... nu vor putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru" (Rm 8, 38-39); „Socotiţi-vă că morţi îi sunteţi păcatului, dar vii lui Dumnezeu" (Rm 6, 11); „Când Hristos, viaţa voastră, se va arăta, atunci şi voi împreună cu El vă veţi arăta întru slavă" (Col 3, 4).

Niciodată însă nu s-a pus atât de acut problema morală asupra însăşi existenţei vieţii umane ca în ultimele decenii, de când dezvoltarea tehnologică a făcut posibilă intervenţia omului la nivelul aspectelor celor mai importante şi mai intime ale vieţii omului în general şi ale vieţii aproapelui în special: naşterea şi moartea⁵.

„Taina morţii"

Experierea morţii este nouă pentru întreaga fiinţă umană, suflet şi trup, omul fiind obişnuit în viaţa pământească să primească noi cunoştinţe şi trări prin simţuri şi prin rutina făptuirii. Moartea ne supune fiinţa unui tip de trăire ce nu a mai fost experimentat vreodată. Noutatea absolută a implacabilului de la sfârşitul vieţii este necunoscutul; de aceea moartea se îmbracă în mister, de aici şi temerea aşezată pe neaşteptatele secunde.

Un lucru e cert: mai tainic decât moartea este ceea ce îi urmează. Moartea este taină pentru că nu desluşim îndeajuns nu misterul care o determină, nu cel ce o înconjoară, ci ceea ce urmează după trecerea prin ea. Este deci impropriu să vorbim despre „taina morţii" şi, chiar atunci când o afirmăm, ne referim la misterul etapei următoare. Cu toate acestea, limbajul comun a impus atât de mult formula, încât ea a devenit uzuală în ciuda lipsei de realitate pe care i-o recunoaştem.

Desăvârşita noutate a experienţei pe care trecerea într-un alt tip de vieţuire ne-o propune ne face să personificăm moartea, să vorbim despre întâlnirea pe care subconştientul o simte ca fiind „cu cineva", să avem temeri legate de ceea ce ni se va prezenta după momentul de altfel scurt al trecerii, să ne gândim, paradoxal, chiar la o „trăire a morţii". Totuşi, creştinul crede dintotdeauna că în moarte va întâlni nu ceva, ci pe Cineva; în mod ciudat, aşa-zisa personificare a morţii provine de la Dumnezeu Însuşi!

Moartea este, stricto sensu, despărţire: a sufletului de trup, a unei forme de existenţă de alta, a cunoscutului de necunoscut. Dar, orice limită împarte şi uneşte, deopotrivă.

Graniţă între timp şi eternitate, între ceea ce ştim şi ceea este ascuns tipului de cunoaştere pe care-l exersăm în viaţă, limită între vechi şi nou, moartea aduce cu sine necunoscutul veşniciei, întâlnirea cu semenii, cu noi înşine, dar mai ales cu Dumnezeu. Căci „ea intervine tocmai pentru că eternitatea este imposibil de atins în această viaţă"⁶.

Taina morţii şi necunoscutul care o însoţeşte creează nu doar teama de ea, ci gândul la sfârşitul vieţii aduce cu sine şi teama de suferinţa care cel mai adesea îl însoţesc. Moartea dă fiori şi pentru faptul că experienţele de la finele vieţii multora dintre semenii noştri au fost pline de boli, suferinţe, încercări, ceea ce cauzează mult mai profunda suferinţă interioară, atât pentru subiect cât şi pentru cei dragi ai săi.

Sensul creştin al morţii

Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă categoric că, în sens propriu, moartea nu este altceva decât despărţirea de Dumnezeu, îndepărtarea de dragostea lui, de Viaţa-Hristos şi de faptele cele bune⁷ şi că acesteia îi urmează apoi moartea trupului, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Adam. Moartea duhovnicească, îndepărtarea de izvorul Vieţii, ruperea - prin păcat şi prin voinţa proprie - a legăturii cu Cel care ne-a creat este adevărata şi cea dintâi moarte, petrecută chiar dacă trupul încă vieţuieşte⁸. Prin moarte, în sens comun, înţelegem că trupul se risipeşte şi dispare, contopindu-se cu materialitatea lumii căci, prin comparaţie cu Viaţa pe care i-o conferă Dumnezeu omului, ceea ce numim de obicei „viaţă" nu este decât „umbră a morţii"⁹. Creştinului i se solicită capacitatea de a-şi păstra vie legătura sufletului cu Dumnezeu, chiar dacă, şi în ciuda faptului că trupul va fi dat stricăciunii.

Sunt cu totul false, din punct de vedere creştin, concepţia şi accentul care cad pe moartea biologică, pe identificarea dispariţiei trupului cu încheierea fiinţării. Dacă în axiologia creştinului adevărata viaţă o constituie cea petrecută în şi cu Hristos şi nu cea biologică, atunci moarte va fi considerată tocmai îndepărtarea de acestea: „Precum pentru iubitorul de trup şi de viaţă, de plăceri şi de lume, despărţirea de acestea este moarte, aşa pentru iubitorul de curăţie şi de Dumnezeu, de cele netrupeşti şi de virtute, moarte cu adevărat este despărţirea cea mai mică a cugetării de acestea"¹⁰.

Adevărata moarte se produce la Botez, când omul cel vechi, cu toate ale sale, moare împreună cu Hristos, pentru a învia împreună cu el¹¹.

„După cum vei sluji sufletul până ce este în trup, aşa şi el te va sluji pe tine după ce vei ieşi din trup"¹².

Adeseori conştientizăm că moartea se ascunde în viaţă şi se cuprinde în ea pentru că este implacabil legată de aceasta, pentru că îi urmează inexorabil, pentru că nimeni nu-şi trăieşte viaţa biologică fără experierea morţii. Adevărul este însă altul: Viaţa se ascunde în moarte şi nu moartea în viaţă. Fără experienţa de care mulţi dintre noi ne temem, nu avem acces veşnic la Dumnezeu, rămânem în limitele pe care mult prea rar le afirmăm ale cunoaşterii nedesăvârşite; fără moarte însuşi păcatul nu ar mai muri, ci s-ar înveşnici; în lipsa morţii nici Viaţa nu ni se împărtăşeşte!

Gândul la moarte

Întreaga sfătuire a sfinţilor părinţi referitoare la modul creştin de vieţuire şi la ferirea de păcat afirmă, aproape fără excepţie, importanţa gândului la moarte sau a „amintirii" morţii, pentru făptuirea binelui şi aşezarea întru el. Reper sigur pentru viaţa duhovnicească, în care de săvârşirea binelui depinde tocmai lucrarea Împărăţiei înlăuntrul nostru, moartea cea una - cu care suntem datori să plătim neascultarea: „Păcatul, odată săvârşit, odrăsleşte moarte" (Iac 1, 15) - se transformă pentru creştin în mortificare faţă de păcat, devenind moarte perpetuă şi consecventă a răului din noi: „Aducerea aminte de moarte este o moarte de fiecare zi. Aducerea aminte de moarte e un suspin de fiecare ceas"¹³.

Evagrie monahul dedică o întreagă sfătuire gândului la moarte, pe care-l socoteşte necesar demersului de pregătire, chiar şi pe termen lung, pentru moarte: „Adună-ţi mintea şi gândeşte-te la ceasul morţii. Priveşte atunci la moartea trupului, înţelege întâmplarea, ia-ţi osteneala şi dispreţuieşte deşertăciunea din lumea aceasta... mută-ţi gândul şi la starea cea din iad... Mută-ţi apoi gândul la ziua învierii şi la înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu"¹⁴.

Teama de necunoscutul din spatele ei face ca morţii să nu-i fie atribuite - aparent şi în sens comun, de multe ori chiar şi de către creştini - decât valori negative: încheierea felului obişnuit de vieţuire, îndepărtarea de cunoaşterea prin simţuri a realităţii, ruperea relaţiilor cu cei dragi sau cu omenirea în general. Dar sfaturile filocalice şi patristice sunt unanime în prezentarea beneficiilor gândirii la moarte înainte ca ea să se fi petrecut: de aici izvorăsc părerea de rău pentru păcate, pocăinţa, săvârşirea binelui şi păstrarea cu consecvenţă a sănătăţii sufletului. Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah, sfătuieşte: „În tot ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău/ şi nu vei păcătui niciodată" (7, 36), iar Sfântul Antonie cel Mare îndeamnă şi el: „Moartea, de-o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului"¹⁵.

Întâlnirea cu Dumnezeu dar mai ales judecata pe care El i-o va face sufletului după moarte, în atemporal, realizează efectul de umplere cu valoare a timpului vieţii noastre. Pomenirea morţii şi conştientizarea deasă a realităţii plecării din aceasă lume îi conferă temporalului valorile veşniciei în care urmează să fim aşezaţi. Gândul continuu la moarte aduce cu sine buna folosire a timpului pe care-l mai avem spre a săvârşi faptele bune, prin care să umplem timpul şi să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat viaţa aceasta ca preambul al celeilalte. Căci această gândire ne va obliga să cugetăm la ziua pe care tocmai o trăim ca fiind ultima şi nu va arunca în indefinitul veşniciei secunda vederii lui Dumnezeu, supunând-o drastic atenţiei noastre ca aceasta fiind posibil să se petreacă acum, imediat, implacabil: „Nu e cu putinţă a străbate ziua de faţă cu bună credincioşie, de nu va fi socotită ca cea din urmă a întregii vieţi"¹⁶.

Pregătirea pentru moarte ne ascute simţurile duhovniceşti pentru ca să-L putem vedea pe Hristos venind şi întâmpinându-ne.

Cum să murim

Ca realitate în sine, există un singur fel de moarte; ca trăire personală, fiecare ne avem moartea noastră. Simţul de proprietate aruncat asupra vieţii a adus cu sine şi conceptul de demnitate a morţii, ca şi cum omul ar putea să hotărască în locul lui Dumnezeu, ori cel puţin împreună cu El, dacă şi în ce măsură să accepte suferinţa înainte de moarte, dacă durerile să-i fie mai mari sau mai mici, ba chiar şi dacă să mai trăiască în condiţii pe care bunul simţ comun le numeşte „nedemne".

Moarte demnă nu poate fi numită, în sens creştin, decât aceea care a fost pregătită de către om deja din viaţă, prin acceptarea locuirii în el a Duhului lui Dumnezeu (Rm 8, 9) şi prin lucrarea realizată împreună cu El.

„Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" ne atenţionează Hristos (Lc 17, 21), subliniind că Viaţa veşnică este cuprinsă în cea terestră, că nedesăvârşitul conţine tainic şi potenţial desăvârşitul, că omul - de pe pământ deja - Îl cuprinde pe Dumnezeu. Moartea se pregăteşte din viaţă, lăsându-L pe Hristos-Viaţa să lucreze în noi.

Instrumentalizarea vieţii, aşezarea ei sub controlul specialistului, a aparatului şi a ultimelor descoperiri ştiinţifice ne induce şiret şi ideea calculelor asupra morţii: momentul în care să survină poate să fie amânat - încă nu definitiv dar, în viitor, cine ştie?; suferinţele, care o însoţesc de multe ori, pot să fie îndepărtate; trecerea dincolo, indiferent ce ar însemna ea, se va face - sub anestezice - „pe nesimţite". Sunt atitudini anticreştine care îi cuprind pe tot mai mulţi dintre noi.

1 Ambigua 43, trad. rom. Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR (EIBMBOR), Bucureşti, 1983, col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti" (PSB) 80, p. 156. Acesta este sensul şi înţelesul profund al actului de martiraj al primilor creştini şi indiferenţa pe care ei o afişau în faţa morţii trupeşti, accentuând prin atitudinea lor superioritatea vieţii veşnice: „Proconsulul i-a zis: «De ce te grăbeşti la moarte?» Pioniu a răspuns: «Nu la moarte, ci la viaţă»", Martiriul Sfântului Pioniu 20, 5, în vol. Actele martirice, trad. rom. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 158.

2 Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi 11, 1, trad. rom. Pr. Dumitru Fecioru, PSB 17, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 309.

3 Ioan Paul al II-lea, Enciclica Evangelium vitae despre valoarea şi inviolabilitatea vieţii umane, 34.

4 John Breck, Darul sacru al vieţii, Patmos, Cluj-Napoca, 2001, p. 16.

5 Interogaţiile şi răspunsurile referitoare la problemele morale ce privesc intervenţiile medicale, aplicarea echilibrată a descoperirilor ştiinţifice şi tehnologice în medicină sau cele referitoare la limitarea acţiunilor umane în hotărâri care privesc viaţa semenului constituie conţinutul noii discipline întemeiate în deceniul şapte al secolului 20: Bioetica.

Din această perspectivă a se vedea, pentru problemele legate de moarte (sfârşitul vieţii, boala, suferinţa, îngrijirea celor aflaţi în faza finală a bolii, pacientul muribund, eutanasia etc.): John Breck, Darul sacru al vieţii, Patmos, Cluj-Napoca, 2001, cap. „Un Paşte binecuvântat", pp. 255-306; Elio Sgreccia, Victor Tambone, Manual de bioetică, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti, 2001, cap. „Bioetica, eutanasia şi demnitatea morţii", pp. 283-301; John Breck ş.a., Ce este moartea?, Patmos, Cluj-Napoca, 2003; Jean-Claude Larchet, Creştinul în faţa bolii, suferinţei şi morţii, Editura Sofia, Bucureşti, 2004; H. Tristram Engelhardt jr., Fundamentele bioeticii creştine. Perspectiva ortodoxă, Deisis, Sibiu, 2005, cap. „Suferinţa, boala, agonia şi moartea: în căutarea unui sens", pp. 403-451; Bioetica şi taina persoanei. Perspective ortodoxe, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, cap. „Eutanasia", p. 195-246.

Câteva puncte de vedere filosofice, sociologice şi medicale contemporane asupra problemei: Adrian Miroiu (ed.), Etica aplicicată, Ed. Alternative, 1995, cap. „Viaţa şi moartea" şi „Eutanasia", pp. 67-141; Gheorghe Scripcaru ş.a., Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, Polirom, Iaşi, 1998, cap. „Atitudinea faţă de muribunzi şi eutanasia", pp. 187-200; Almoş Bela Trif, Euthanasia, suicidul asistat, eugenia: pro-versus-contra. Mari dileme ale umanităţii, Infomedica, Bucureşti, 2002; Larisa Ciochină, Constantin Iftime, O viziune asupra vieţii, Provita Media, Bucureşti, 2003, cap. „Eutanasia", p. 169-174; Peter Singer (ed.), Tratat de etică, Polirom, Iaşi, 2006, cap. „Eutanasia", autor Helga Kuhse, p. 323-332.

6 Claude Hiffler, „Conştiinţa va rămâne întotdeauna mai presus de măsurile legislative", în vol. Bioetica şi taina persoanei, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 212.

7 Capete despre dragoste 2, 93, Filocalia, vol. 2, trad. rom. Pr. Dumitru Stăniloae (FR), Harisma, Bucureşti, 1993², p. 100. Aceeaşi idee şi în frumoasa exprimare a Cuviosului Nichita Stithatul: „Cel ce s-a ridicat din faptele moarte, a înviat împreună cu Hristos. Iar dacă a înviat împreună cu Hristos prin cunoştinţă şi Hristos nu mai moare, nici pe el nu-l mai stăpâneşte moartea neştiinţei. Căci cel ce a murit odinioară prin păcat, abătându-se de la mişcarea cea după fire, a murit o dată pentru totdeauna. Iar cel ce vieţuieşte acum, Îi vieţuieşte lui Dumnezeu prin libertatea Duhului Sfânt", Capete despre cunoştinţă 3, 74, FR 6, EIBMBOR, Bucureşti, 1977, p. 341.

8 Sf. Grigore de Nyssa: „Aceasta şi este viaţa cea indicată şi potrivită unei fiinţe cugetătoare: să stea în legătură cu Dumnezeu, iar nu să umble după lucruri străine de firea ei", Despre pruncii morţi prematur, trad. rom. Pr. Teodor Bodogae, PSB 30, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 417.

9 Capete despre dragoste 2, 96, FR 2, 1993², p. 101.

10 Sf. Simeon Noul Teolog, Capete teologice şi practice 3, 61, FR 6, EIBMBOR, 1977, p. 80-81.

11 Comentând textul din 1 Corinteni 13, 4, Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă că Hristos moare şi învie cu noi nu doar în Botez, ci perpetuu, în fiecare renunţare la păcat urmată de ridicarea duhovnicească: „Cuvântul lui Dumnezeu se face fiecăruia după măsura puterii lui. Astfel, se răstigneşte în cei care încep viaţa de evlavie prin fapte, pironind prin frica de Dumnezeu lucrările pătimaşe ale lor; şi învie şi se înalţă la ceruri în cei ce au dezbrăcat pe întreg omul vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, şi l-au îmbrăcat întreg pe cel nou, pe cel ce se zideşte, prin duhul, după chipul lui Dumnezeu", Capetele gnostice 2, 27, FR 2, 1993², p. 189.

12 Sf. Antonie cel Mare, Învăţături, 115, în Filocalia 1, Harisma, Bucureşti, 1993², p. 43.

13 Sf. Ioan Scărarul, Scara 6, 2, FR 9, EIBMBOR, 1980, p. 156. Treapta a şasea a Scării este dedicată în întregime pomenirii morţii, iar autorul relatează şi îndemnul monahului Isihie de pe Muntele Horeb, care a trăit experienţa morţii sau a unui extaz şi care apoi şi-a petrecut restul vieţii în retragere desăvârşită şi în lucrarea binelui: „De va avea pomenirea morţii, nimeni nu va putea să păcătuiască", Scara 6, 20. Aceeaşi expunere la Dimitrios G. Tsamis, Patericul sinaitic, trad. rom. Pr. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 113.

14 Evagrie Ponticul, Schiţă monahicească, 9, FR 1, 1993², p. 69-70.

15 Învăţături, 49, în FR 1, 1993², p. 27.

16 Sf. Ioan Scărarul, Scara 6, 26, FR 9, EIBMBOR, p. 163. Să ne gândim la ziua de faţă ca la ultima care ne poate aduce viaţa eternă, comentează Pr. Dumitru Stăniloae (vezi nota 310 la Scara).

ŞTEFAN ILOAIE